Institutul Cultural Român şi căpuşele sale

Atenţie! Acest articol nu este un pamflet la adresa Institutului Cultural Român şi nici la adresa fostului sau  actualului preşedinte!

În siajul Hardcomics-ului şi al Jumătăţii Pline s-a înscris cu brio şi auto-intitulatul “artist” şi “curator” A. Ciubotaru. Îl cunosc foarte bine pe respectivul, l-am ajutat şi promovat vreme de aproape 15 ani, pentru că am crezut în talentul său şi m-a impresionat cu dorinţa sa de promovare  (cel puţin la nivel declarativ)  a benzii desenate, fără să-mi imaginez vreodată că  omul – lipsit de orice fel de scrupule -  îmi va fura munca de 25 de ani, carnetul de adrese al autorilor de BD şi se va folosi de numele şi  reputaţia mea pentru a-şi umple buzunarele cu saci de bani  de la Institutul Cultural Român şi mai ales pentru a se promova pe sine  dar şi pe alţi impostori de teapa lui…

Absolvent al unei facultăţi de artă, el a înţeles la un moment dat al existenţei sale că nu va reuşi să trăiască niciodată de pe urma “operei” sale artistice şi, luând  exemplu  de la amicii  săi de la Hardcomics şi Jumătatea Plină (sprijindu-se reciproc, de altfel) el a purces temeinic la parazitarea instituţiilor publice, în special a Institutului Cultural Român, care i-a băgat zeci de mii  de euro în buzunar, sub pretexul că el ar fi “curator” de BD.

Am scris deja despre A.C., cum a devenit  “autor” al Istoriei Benzii Desenate Româneşti. Culmea e că el chiar crede că este autorul acestei cărţi, deşi nu a scris un rând la ea, ci doar a machetat-o. Omul nu ezită să dea dedicaţii pe Istorie, ca autor al ei, sau să dea interviuri despre  cum a scris el cartea împreună cu mine (uitaţi ce minte  pe propriul său blog: “Cartea Istoria Benzii Desenate Romanesti, scrisa impreuna (s.m.) cu Dodo Nita a fost distinsa in cadrul salonului cu trofeul Sandu Florea”).

Această grandomanie a sa nu m-a deranjat la început, am luat-o ca pe un entuziasm al tinereţii. Doar că A.C. a trecut foarte repede de la impostură la escrocherie. Sub pretextul că el a scris Istoria BD, şi e “curator” de expoziţii, profitând fără neruşinare de buna credinţă şi cumsecădenia unor oameni în vârstă de peste 80 de ani, precum văduvele artiştilor plastici Matty, Nobilescu, Burschi sau direct a artiştilor Livia Rusz şi Puiu Manu, el i-a deposedat pe aceştia de zeci şi zeci de planşe şi desene originale, fără să le plătească un leu. Şi, mai rău, se va folosi de aceste planşe nu pentru promovarea acestor mari artişti, ci pentru promovarea sa personală şi a acoliţilor săi anti-BD.

Dar s-o luăm de la început.

În 2010, mi s-a părut absolut firească ideea de a lansa Istoria BD în cadrul unei expoziţii de planşe originale ale autorilor despre care am scris în carte. Nu am băgat în seamă şantajul lui Ciubotaru, că Vellant nu publică Istoria BD dacă nu trec şi numele său pe coperta cărţii,   dar m-am mirat că expoziţia de planşe originale de la Teatrul Naţional  a trecut-o doar pe numele lui. Aceasta, cu atât mai mult cu cât trei sferturi din autorii prezenţi acolo i-a cunoscut prin mine (eu l-am dus acasă la Budapesta la Livia Rusz, la Bucureşti la Puiu Manu, la Constanţa la Radu Marian samd, iar un sfert dintre planşe i le-am împrumutat tot eu).

Mi-aduc aminte un episod concludent despre metoda de lucru a escrocului, episod care ar fi amuzant, dacă nu ar fi trist şi dezgustător. L-a contact, singur, pe Done Stan, i-a cerut planşe originale, dar nu mi-a spus şi mie ca să scriu despre marele artist în Istoria BD. Şi când a venit Done Stan  la lansarea cărţii, ne-a reproşat ca nu am scris despre el,  a făcut stânga împrejur şi a plecat.

După lansarea cu tam-tam-ul ştiut a Istoriei Benzii Desenate Româneşti şi succesul ei naţional, atât de public cât şi de critică, Ciubotaru, împreună cu acoliţii săi din interiorul  Institutului Cultural Român, a gândit  un diabolic plan trienal de scurgere a finanţelor statului român în buzunarele sale, sub pretextul promovării benzii desenate.

                                                       Anul 2010

La o lună după lansarea Istoriei BD, expoziţia  de planşe originale de la Teatrul Naţional  s-a mutat  la Bruxelles, la  Centre Belge de la Bande Dessinée (CBBD).  O mare recompensă pentru BD-ul românesc, un gest uriaş de recunoaştere  pentru aceşti prea  modeşti artişti BD de la noi.

Din 1993, când am vizitat pentru prima oară CBBD, conducând acolo un grup de 6 autori BD români, mi-am dorit enorm de mult  ca într-o zi să organizez o expoziţie de BD românească acolo. De fiecare dată când mergeam la Bruxelles (şi merg în fiecare an, din 1997) mă întâlneam cu directorul muzeului, îi duceam ultimele noutăţi BD româneşti şi-l întrebam când va găzdui la CBBD expoziţie de BD românească. Şi de fiecare dată, îmi răspundea  “acum nu e momentul”, ca în albumul de caricaturi al lui Mihai Stănescu.

Dar cum perseverenţa e cheia reuşitei, în primăvara lui 2010, la o nouă întâlnire cu directorul CBBD, acesta mi-a cerut două planşe originale, de la doi autori reprezentativi, pentru a le include într-o expoziţie colectivă “Comorile Benzii Desenate Europene” Pe cine credeţi că am propus pentru a participa la această onorantă expoziţie? Pe domnul Puiu Manu, care, la 80 de ani, nu numai că avea în urmă  o carieră de 50 de ani de benzi desenate, dar continua să deseneze ( mai bine decât  mulţi desenatori din noua generaţie) ca reprezentant al perioadei socialiste  şi, bineînţeles, pe A. Ciubotariu, autor prolific şi ambiţios, ca reprezentant al perioadei contemporane.

Iată cum descria presa belgiană expoziţia respectivă:

“A l’heure où la Belgique assure la présidence de l’Union européenne, le Centre Belge de la Bande Dessinée présente au public une sélection exceptionnelle de planches originales extraites d’autant d’œuvres majeures de la production BD européenne des cent dernières années.
Depuis Alain Saint-Ogan et Hergé jusqu’à Peter Madsen, Christophe Blain et Posy Simmonds, cinquante auteurs sont mis en évidence dans l’exposition Trésors de la BD européenne proposée par le CBBD. Ils s’appellent encore Jijé, Marc Sleen, Uderzo, Franquin, Hugo Pratt, David Lloyd, Ruben Pellejero, François Schuiten, Serge Clerc, Puiu Manu (s.m.),  Sfar ou Rosinski et sont nés aux quatre coins de l’Europe.”

Iar în vară, prin intermediul Delegaţiei Wallonie-Bruxelles, care l-a invitat de mai multe ori pe directorul CBBD, Jean Auquier, la manifestările BD din România, am primit vestea cea mare: expoziţia de planşe originale de la Teatrul Naţional urma să fie montată, în sfârşit, şi la Centre Belge de la BD la Bruxelles.

Conform vechiului proverb românesc”facerea de bine…”, nu ar fi trebuit să mă mire că numele meu este complet şters cu buretele de către cel mai bun prieten al meu A.C. dar şi de către ICR, din organizarea expoziţiei româneşti de la Bruxelles (cupid, i-o fi fost frică să nu trebuiască să împartă cu mine banii de...comisar).  Noroc cu amicii belgieni care, ei, nu m-au uitat şi mi-au trecut numele în textul de prezentare a expozitiei (care, de altfel, fusese scris chiar de mine şi doar adaptat în franceză de către organizatori).

A. C.  este “comisar” (plătit regeşte de ICR) al unei expoziţii de planşe a 50 de autori, dintre care 35 au fost descoperiţi şi promovaţi de mine, prin intermediul salonului şi a cărţilor mele. 
 Ca merit exclusiv al “comisarului” să notăm  prezenţa în expoziţie a desenului unei  impostoare,  Sorina Vasilina,  o autoare care nu a publicat mai mult de 10 planşe de  benzi mâzgălite la viaţa ei  (veţi vedea imediat de ce trebuia inclusă în expoziţie). 

(c) Sorina Vasilina . Extras din The  Book of George. Judecaţi singuri dacă această înşiruire nesecvenţială de desene reprezintă o bandă desenată şi dacă aceste mâzgăleli o fac pe Sorina eligibilă pentru a fi singurul invitat de onoare român la Salonul European de BD de la Bucureşti, în 2011

În afară de “scriitorul”, “artistul”, “comisarul” şi ce mai doriţi dumneavoastră, Ciubotaru, nici un alt autor român de benzi desenate nu a mai binemeritat de la patrie să fie prezent, la Bruxelles, la acest eveniment unic şi irepetabil (deşi, cum veţi vedea mai târziu, ICR a alocat mulţi bani, în anii următori, să trimită la plimbare prin lume tot felul de impostori şi escroci, sub pretextul că ar fi autori de BD).

Totuşi, am participat la vernisajul expoziţiei, împreună cu Puiu Manu. Ni s-au alăturat, venind din Franţa,  Mircea Arapu, unul dintre autorii expuşi la CBBD  şi Paul Laffont, fostul ataşat cultural francez în  România, între 1991-1997,  calitate în care a făcut pentru banda desenată românească mai mult decât ICR şi AFCN la un loc (şi cu bani de zece ori mai puţini).  Am mers acolo pe banii noştri, şi am locuit la un hotel de 3 stele, în timp ce “marele” comisar a stat la Sheraton, dar tot pe banii noştri (şi ai dvs, de altfel). Bineînţeles, şi cu o indemnizaţie de comisar al poporului consistentă.

Cu această ocazie am fost intervievat în direct de către Radio France Internationale iar domnul Puiu Manu de către o revistă on-line bruxelleză. 

Iată cum este descrisă această expoziţie pe site-ul Ministerului Turismului de la Bruxelles:

“77 ans de bulles roumaines

Encore d'étonnantes découvertes au Centre belge de la bande dessinée à Bruxelles avec cette grande expo consacrée à la bande dessinée roumaine.

Le CBBD avec le soutien de l’Institut culturel roumain vous fait découvrir le 9e art transylvanien jusqu'au 20 mai 2012. Les auteurs de BD roumains ont su produire des œuvres originales de grand talent à travers un siècle dont les vicissitudes n’ont pas épargné leur société.

Avant la Seconde guerre mondiale, la bande dessinée roumaine connaissait les mêmes inspirations que celle d’Europe occidentale, nourrie de magazines et d’influences américaines. Tuée dans l’œuf, la créativité des artistes de cette époque a disparu dans les soubresauts de l’Histoire. Avec l’installation d’un régime totalitaire et son isolement, les créateurs de BD roumains n’eurent plus que deux options : soit produire de la BD de fantaisie pour distraire les enfants, soit, pour ceux dont le tempérament s’inscrit dans le genre réaliste, adapter les grands romans nationaux ou classiques autorisés, à l’exclusion de toute invention personnelle. Pour celles et ceux qui étaient incapables de se plier à ces limitations, il ne restait que deux options : changer de métier ou s’exiler. C’est cette seconde option que choisit notamment la grande Livia Rusz en passant en Hongrie à pied.

Entre 1948 et 1955, la BD, symbole du capitalisme, fut totalement bannie de la presse roumaine par le pouvoir stalinien, jusqu’à l’arrivée des premiers Vaillant (futur Pif Gadget) en Roumanie. A l’instar des autres pays du bloc soviétique, cet unique magazine de BD occidental, édité par le Parti communiste français, a longtemps nourri l’imaginaire des auteurs et des lecteurs roumains. Ces derniers ont dû attendre l’heure de la démocratie pour voir s’épanouir progressivement dans leur pays les différents genres qui font la richesse de la BD actuelle.

C’est en 1970 que la BD roumaine a connu une évolution majeure avec le premier concours amateurs de BD lancé par les magazines "Cutezatorii" et "Pif Gadget". On découvre une vingtaine de dessinateurs : Radu Marian (le grand prix), Viorel Pirligras, Valentin Tănase, Calin Stoicanescu, Mircea Arapu, Traian Marinescu, Sorin Anghel, Zeno Bogdanescu, Laurentiu Sirbu, Feszt Laszlo…
C’est au cours des années 70 que sont publiés la plupart des 50 albums parus après la guerre en Roumanie. En 1981, Ceausescu décide de rembourser ses dettes et Pif Gadget n’arrive plus en Roumanie (manque de devises, disait-on). Plusieurs fanzines, la plupart photocopiés, voient le jour, une nouvelle génération de dessinateurs amateurs apparaît. Après la chute du régime communiste, fin 1989, la BD roumaine connaît le même enthousiasme explosif que tous les médias du pays. Mais l’inflation galopante de 1993 (300%) vient à bout de l’élan général…

Personnages clés, Dodo Nita qui préside l’Association des bédéphiles roumains et Alexandre Ciubotariu, porte-drapeau de la nouvelle génération des créateurs de BD du pays, ont oeuvré pour retrouver les œuvres qui jalonnent l’histoire de la BD roumaine. C’est ce trésor inconnu d’illustrations et planches originales que vous pouvez découvrir au Centre belge de la bande dessinée jusqu’au 20 mai 2012.”

Cu excepţia introducerii şi a ultimei fraze din text, cititorii cărţilor mele au recunoscut faptul că textul îmi aparţine, el fiind doar tradus în franceză.
 

                                                         Anul 2011

Logo creat de agenţia de publicitate Headvertising, plătit de Institutul Cultural Român şi folosit abuziv şi astăzi de Pisica Patata

In 2011 este organizat deci Muzeul Benzii Desenate  - “proiect de autor  al artistului Alexandru Ciubotariu”. Muzeul este finanţat în întregime de ICR. Este găzduit gratis de MNAC. Sigla muzeului (rămasă - cu ce drept legal?  - proprietate exclusivă  a lui Ciuboatriu care o foloseşte şi în prezent ) este realizată de firma Headvertising  şi plătită  de ICR.  Firul roşu al expoziţiei – parcursul  istoric al BD-ului  românesc  - este trasat de mine, în urma a 25 de ani de documentare.  Expoziţia de afişe ale salonului BD eu am adus-o. Majoritatea planşelor expuse în expoziţie, Ciubotaru le-a cerut în numele meu de la numeroşi autori români şi străini invitaţi la saloanele organizate de mine. Expoziţia autorului portughez Eugenio Silva a fost obţinută la invitaţia mea adresată autorului respectiv (pe care l-am cunoscut în 1995 la salonul BD Sobreda din Portugalia).

Şi cu toate acestea muzeul este denumit “proiectul personal al artistului” Ciubotaru. Să lăsăm la o parte  insistenţa egomaniacă  cu care omul nostru se auto-intitulează “artist” în toate prezentările sale (şi face acest lucru  ştiind  sigur  că nu va fi niciodată primit ca membru al  Uniunii Artiştilor Plastici – sau, poate, tocmai de aceea) dar să ai tupeul să intitulezi o manifestare la organizarea căreia  au concurat atâtea persoane  şi instituţii “proiect de autor”,  denotă nu doar o  mare lipsă de bun simţ ci o doză înfinită de narcisism  şi mai ales de escrocherie – pentru că implică transferul a mii şi mii de euro din bugetul ICR în buzunarele artistului, comisarului, coordonatorului,  curatorului ... Ciobotaru.

Cum de tolerează, atât fosta conducere a Institutului Cultural Român cât şi actuala, atâta impostură şi escrocherie, rămâne un mare mister. Doar că aşa se deteriorează iremediabil imaginea excelentă a acestei prestigioase instituţii de cultură, imagine construită cu multă trudă.

Dar operaţiunea de devalizare a banilor ICR, sub pretextul promovării BD româneşti, continuă. In martie 2011, cine credeţi că este plătită de ICR Viena să reprezinte banda desenată românească la un festival local?  Sorina Vasilina, exact acea autoare care  a publicat doar câteva planşe de benzi mâzgălite la viaţa ei. 

Domnul Puiu Manu, de exemplu, care a publicat 1316 planşe (de benzi desenate memorabile)  conform numărătorii Pisicului Patat, nu a binemeritat de la patrie, recte ICR, să reprezinte BD-ul românesc nici la Viena şi la nicio manifestare externă "curatoriată" de AC. 

In mai A Ciuboariu prezintă la New York Istoria Benzii Desenate Româneşti. La care nu a scris nici un rând.

In octombrie culmea imposturii în benzi desenate o atinge participarea “celor mai reprezentativi autori de BD români” la festivalul Comicon de la New York. Ascunşi în spatele lui Sandu Florea, care oricum locuia la New York şi oricum participa în mod curent la Comicon, s-au plimbat pe banii ICR (adică ai noştri)  patru cavaleri ai apoca-lipsei (de bun  simţ şi bun gust artistic): Cristian Neagoe, Milos Iovanovic, Matei Branea şi A. Ciubotariu. De altfel, sincer sau “la mişto”,  logo-ul sub care s-au prezentat cei patru la New  York este “No school” iar drapelul “românesc” sub care au defilat este acesta:

Siglă preluată de pe blogul Jumătăţii Pline. Observaţi, vă rog, obsesia graficianului Branea pentru reprezentările pornografice

Pe banii statului român, pentru că  ICR a plătit biletele de avion, cazarea, diurne, standul şi publicitate în presa locală la cea mai mare impostură şi escrocherie  din banda desenată românească.

Dar să-i prezentăm bedefililor pe cei patru cavaleri.

Cristian Neagoe este, probabil, cel mai cunoscut “artist” român de pe mapamond. El este bine cunoscut pentru creaţiile sale ”artistice”, precum fotografiile în care îşi bărbiereşte prietena între picioare  (fotografii postate pe facebook de el însuşi,  fără  nici un pic de ruşine) şi mai ales pentru expoziţia de artă românească “Freedom for Lazy People!” “curatoriată”  de el tot la New York, şi tot pe banii ICR, în 2009, expoziţie  în  care piesa de bază era un ponei roz, de jucărie,  cu o svastică pictată pe şoldul său.

 Ori, să te duci în ţara în care s-au refugiat cei mai mulţi supravieţuitori ai Holocaustului, în oraşul în care cea mai mare parte a intelighenţiei artistice este de origine evreiască, şi să prezinţi  un ponei tatuat cu svastica ca mare operă de artă, reprezentativă pentru cultura românească,  este cea mai  mare injurie pe care poţi s-o aduci ţării respective!

Inutil să mai precizez că scandalul stârnit de “curatorul” Neagoe, la New York, a adus un incomensurabil prejudiciu de imagine, atât instituţiei ICR ca atare, cât mai ales  preşedintelui său din acea vreme (bănuiesc că vi-l amintiţi cu toţii, au vuit televiziunile).

Drept mulţumire, după doi ani, directoarea ICR New York îl răsplăteşte pe Neagoe cu un nou sejur la New York, de astă dată ca reprezentant al benzii desenate româneşti (sic!)  Că doar fraierii de contribuabili români plătesc.

Despre prezenţa lui M Iovanovici la Comicon nu am prea multe de comentat. Nici o instituţie culturală din vreo ţară civilizată nu plăteşte participarea editorilor la manifestările artistice ci doar pe cea a  scriitorilor şi  artiştilor. Editorii normali îşi plătesc singuri deplasarea, cazarea şi standul la manifestarea respectivă. Iovanovic poate să-şi râdă în barbă  liniştit,  despre cum reuşeste el de fiecare dată să înşele atâţia decidenţi de la instituţiile de la stat.. .

La Comicon au participat deci şi doi autori minori de BD. Pe ce criteriu, altul în afară de complicitatea imorală şi ocultă a funcţionarilor ICR, s-a făcut selecţia lor?

(c) Matei Branea. Pentru astfel de "benzi desenate" a fost selecţionat autorul lor să reprezinte arta românească la Comicon New York

Cu ce sunt ei mai reprezentativi pentru BD-ul românesc decât Puiu Manu, Livia Rusz, Valentin Tănase, Albin Stănescu, Vintilă Mihăescu, Vali Ivan , Viorel Pîrligras, Marian Mirescu, Alex Tamba, Ileana Surducan, Şerban Andreescu,  Jup, Ionuţ Popescu, Octav  Ungureanu? Au fost ei oare publicaţi, în tiraje de masă, în Statele Unite, precum Victor Drujiniu sau Adrian Barbu?

Şi, de altfel, cu ce rezultate palpabile s-au întors cei patru cavaleri ai apocalipsei de la New York? Câte contracte au semnat cu editorii americani?

Niciunul, bineînţeles,  au revenit doar cu amintiri plăcute, că au dansat sârba pe banii fraierilor şi s-au întors cu buzunarele pline cu dolarii… primiţi ca indemnizaţii de la ICR (adică de la dvs.). Spre comparaţie, Adrian Barbu, care a fost şi el la Comicon New York anul trecut, pe banii impresarului său, s-a întors cu contracte pe 5 ani! La întoarcere şi-a dat seama că a fost optimist când a semnat acele contracte, şi a mai angajat trei colaboratori, pentru a putea respecta dead-line-urile.

Conform Raportului de activitate a Institutului Cultural Român, pe anii 2011-2012, (pe care îl puteţi consulta pe site-ul ICR)  aşa-zisa participare  românească la Comicon New York a costat statul român modesta sumă de 77.000 lei (770 de milioane lei vechi)!!! 

Aceste scălâmbăieli v-au costat,  dragi contribuabili,  770 milioane lei. Fotografie preluată de pe site-ul ICR New York

                                                          Anul 2012

Şi în cursul acestui an escrocarea Institutului Cultural Român de către impostorii curatoriaţi de A Ciubotaru a continuat. La Festivalul benzii desenate de la Barcelona au participat,   în aceleaşi condiţii ca la New York, adică neinvitaţi de organizatori şi plătind inclusiv standul la care au stat degeaba alţi doi mici impostori BD: Andreea Chirica, care a desenat o carte publicată de cine? de Hardcomics, bineînţeles,  The Year of the  Pioneer, carte de ale cărei desene s-ar ruşina şi un copil de 7 ani, şi un băieţaş care se autointitulează pe net Prealordul Akira, care nu a publicat niciodată benzi desenate.

Nu mai vorbesc de A. Ciubotaru, căruia ICR i-a plătit  (din banii noştri) trei bilete de avion, dus-întors,  la Budapesta, şi indemnizaţiile   de “comisar “ aferente, ca să se ducă să ia planşele doamnei Livia Rusz, să le expună la Institutul Maghiar de la Bucureşti, să le aducă înapoi la Budapesta şi  să  le expună la expoziţii organizate de ICR Budapesta şi ICR Szeged.

Oare cât ar fi costat acest serviciu de curierat prin poştă?

(c) Andreea Chirică. Comparaţi aceste desene de copil preşcolar cu arta surorilor Surducan, a Raludrei, a Irinei Dobrescu sau a oricărei tinere desenatoare din generaţia ei,  şi încercaţi să înţelegeţi de ce A Chirică a reprezentat BD-ul românesc la Barcelona şi nu acele tinere talentate...

Acest articol nu este un pamflet la adresa Institutului Cultural Român şi nici la adresa fostului sau  actualului preşedinte. El este doar un manual de învăţătură, cum să escrocăm instituţiile culturale româneşti, sub pretextul promovării benzii desenate româneşti.

Bineînteles, condiţia sine qua non este să faci parte din gaşca de cartier Hardcomics-Jumătatea Plină-Pisica Patata.