Bibliografia BD: Monografiile Livia Rusz, Puiu Manu, Burschi

8-9-10 Monografiile Livia Rusz, Puiu Manu, Burschi

Making-off-ul celor trei volume îl voi trata într-o singură postare, pentru că toate  trei au acelaşi numitor comun: prietenia dintre Alexandru Ciubotariu şi subsemnatul.

Prin 2008, eram amândoi în trenul care ne aducea de la Budapesta la Bucureşti. La Budapesta fusesem invitati la Festivalul Benzii Desenate (cu numele noastre pe afiş ! - lucru foarte rar.  În general, indiferent câţi autori prezenţi suntem, pe afiş se trece, generic, „banda desenata românească”).

Discutam, bineînţeles, despre Livia Rusz şi opera ei grafică, tocmai o vizitasem cu o zi înainte şi-i spuneam lui Ciubi că, dacă aş aduna articolele publicate deja despre artistă, le-aş corobora cu noile informaţii acumulate în timpul sejurului budapestan, ar fi material  să scot un adevărat volum monografic. Dar o aşa carte ar merita şi o haină grafică pe măsură,  şi eu nu ştiu pe nimeni capabil de aşa ceva.

 La care Ciubi îmi răspunde că s-ar băga el.

Îl cunoşteam pe Alexandru Ciubotariu din 1994, de la salonul de la Constanţa. Înalt şi deşirat, cu nişte pantaloni care cădeau de pe el (aşa era moda atunci la tineret,  să umbli cu blugii în vine) căra o mapă mai mare ca el, plină de desene, pe care le arăta oricui îl băga în seamă. A participat la concursurile organizate  de salon; când acesta era itinerant, te trezeai cu el la Craiova sau la Braşov. În 1997,  la Braşov,  a fost cât pe-aci să rateze  marele premiu, deoarece  unul dintre membrii juriului - un desenator francez – spunea că în concurs trebuie să intre doar planşe originale, nu desenate sau colorate pe calculator. Avea dreptate, dar totuşi am intervenit spunând că desenul e original, doar culoarea e aplicată cu calculatorul şi am tranşat discuţia aşa încât, până la urmă, Ciubi a primit marele premiu: un sejur în Franţa vreme de o săptămână, într-o tabără pentru tineret.

Apoi a început  facultatea de artă, la Iaşi, şi nu l-am mai văzut decât, cred, prin 2001, din nou la salonul de la Constanţa,  unde am cunoscut acum un Ciubi  mai dornic ca oricând să-şi facă o carieră în domeniul benzilor desenate şi nu lipsit de un oarecare talent. L-am recomandat unui prieten  francez, care edita revista 2000 Plus, şi care căuta un desenator BD pentru  a-l înlocui pe Roman Tolici la  desenarea  aventurilor unui personaj pe care îl chema chiar ... Alex.

Apoi, când albumul  a apărut, i l-am recomandat lui Sandu Florea pentru trofeul care îi poartă numele.  Din 2004, A. Ciubotariu a făcut parte din toate delegaţiile de desenatori cu care am participat la diverse saloane BD din Franţa, Belgia, Portugalia, Ungaria, Serbia. La toate aceste saloane am fost invitaţi oficial, organizatorii asigurându-ne gratuit spaţiu de expunere, mediatizare, cazare şi masă, noi trebuind să ne plătim doar biletele de avion. Aşa este peste tot în Europa, la toate saloanele, inclusiv cele mari,  care invită chiar şi câte 300-400 de autori, doar  doi-trei desenatori sunt invitaţi speciali, cu toate cheltuielile plătite, ceilalţi autori  fie îşi plătesc singuri deplasarea, fie le-o plăteşte editorul. In România neexistând editori de BD, ne plăteam singuri deplasările, din buzunarul propriu sau din sponsorizări. Când am fost în Portugalia, de exemplu,  Ciubi nu a avut bani nici pentru biletul de avion, şi cum eu însumi eram cam strâmtorat, l-am rugat pe Radu Marian să-i împrumute banii pentru avion. Ca o prefigurare pentru ceea ce avea să devină mai târziu, Ciubotariu nu i-a mai restituit  niciodată banii.

Toate acestea le scriu pentru a arăta câtă încredere am avut în Ciubi, şi cât l-am ajutat să promoveze şi să se facă cunoscut (nu-i reproşez acest lucru, dacă ar fi s-o iau de la capăt, la fel aş proceda). Din cei zece tineri autori pe care pariam în capitolul „Viitorul benzii desenate româneşti” din Dicţionarul BD din 1996, doar el continuă să publice şi azi BD (în revista pentru şcolari Ora de lectură).

Aşa încât, atunci când mi-a spus că face el macheta monografiei Livia Rusz,  am fost plăcut impresionat de oferta sa. S-a descurcat destul de bine (cu excepţia greşelii de debutant,  că într-o carte  despre BD nu se reproduc planşe BD la mărimea unui timbru ) şi a împins modestia atât de departe, încât nu a vrut să-şi  treacă numele  nici măcar în căsuţa tehnică – l-a trecut pe cel al soţiei sale.

Monografia Livia Rusz  este semnată împreună cu Kiss Ferenc, alter-ego-ul meu maghiar, care este şi cel care a contribuit cel mai mult - prin scris şi documentare - la o carte de-a mea. Ferenc a semnat bibliografia maghiară, inclusiv  pe cea a revistei Napsugar din Cluj, prezentările în maghiară şi engleză a biografiei  Liviei Rusz.

La monografiile Puiu Manu şi  Burschi, Ciubi a „cedat” insistenţelor mele  şi şi-a trecut numele pe copertă, ca şi co-autor – deşi el nu a scris niciun rând şi nu s-a documentat cu nimic, doar a luat zeci şi sute de planşe şi de desene de la autori, le-a scanat şi le-a pus în pagină.

De ce am insistat ca A. Ciubotariu să-şi pună numele pe copertă – fapt care îi va schimba definitiv viaţa - în bine, din punct de vedere pecuniar - în viitorul apropiat? Tipărind monografiile din fonduri proprii şi într-un tiraj mic, nu aveam cum să-l plătesc pe Ciubi, şi atunci i-am propus să-i trec numele pe coperţile cărţilor mele, pentru a strânge şi el publicaţii în vederea întocmirii dosarul de intrare în  Uniunea Artiştilor Plastici.  La UAP şi la nicio altă uniune de creatori  nu mai sunt avantajele dinainte de 1989, totuşi, când împlinesc vârsta de pensionare,  UAP plăteşte membrilor săi o jumătate de indemnizaţie.

Lucrul  la aceste monografii, întâlnirile şi discuţiile vreme de zeci de ore  cu Ciubi şi artiştii Livia Rusz, Puiu Manu, Burschi, au fost printre cele mai frumoase momente din viaţa mea.

Chiar dacă par  lipsit de modestie, salonul BD românesc şi monografiile au relansat carierele artiştilor Livia Rusz şi Puiu Manu, tocmai când păreau la apogeu (amândoi,  la vremea respectivă,  săriseră de 80 de ani). Doamnei  Livia Rusz au început să-i fie reeditată opera grafică iar domnul Manu  a reînceput să deseneze excepţionale benzi desenate (lucru care urma să fie exploatat de Ciubi în interes strict personal, dar să nu anticipăm).

Domnul Burschi, din păcate, s-a stins din viaţă cu câteva zile înainte de apariţia Istoriei BD din 2010, şi cu câteva luni înainte de  editarea propriei sale monografii care însă, iată, îi perpetuează memoria, în bibliotecile prietenilor şi cititorilor săi şi în câteva publice, aşa cum,  în mod sigur, nu s-ar fi gândit niciodată.

De reţinut:  Alexandru Ciubotariu nu a scris niciun singur rând la monografiile pe coperta cărora se găseşte şi numele său.