"Să mă bată
Dumnezeu dacă vă mint"
René Goscinny spunea că, mic fiind, „voia
cu tot dinadinsul să-i facă pe oameni să râdă”. Şi a reuşit cu vârf şi-ndesat.
La fel şi micuţul său Nicolas.
Am amintit de Goscinny şi de Le Petit Nicolas pentru că, la o primă
vedere, în această serie de întâmplări din realitatea imediată şi amuzantă a
copiilor se înscrie şi albumul lui Christian Binet, L’Institution (apărut în 1981 şi reeditat în 2010 la Fluide
Glacial). Cu menţiunea foarte importantă că avem de-a face cu un album autobiografic, în care autorul tratează
cele mai marcante episoade din existenţa sa cu umor.
Christian Binet (n. 1947) este un
autor de bandă desenată de origine franceză şi a devenit celebru odată cu venirea
sa la Fluide Glacial, unde l-a prezentat
publicului pe Kador, singurul câine
care ştie să citească din Kant, pentru ca mai târziu să-i aducă în prim-plan pe
stăpânii lui Kador în bine-cunoscuta serie Les
Bidochon. Dar una dintre piesele sale de rezistenţă o reprezintă acest
album autobiografic, L’Institution, care
îl are ca element declanşator, aşa cum spune însuşi autorul[1],
pe Carlos Gimenez cu al său Paracuellos.
Este o poveste despre cei mai
importanţi nouă ani din viaţa lui Binet, acei ani care l-au modelat şi care
l-au tot acoperit cu „o crustă groasă, opacă şi rezistentă la trecerea
timpului”. Sunt reunite şi condensate, într-o compunere cu paralele inegale de
numai şaizeci de pagini, mici şi mari întâmplări petrecute în toată această
perioadă în patru locuri diferite: trei internate şi o tabără, şi toate
religioase.
Încă din prefaţă Binet face pact (faimosul
pact autobiografic) cu cititorul, mărturisind că toate aceste povestioare,
chiar şi cele care par de necrezut, sunt „de o autentică autenticitate”. Pentru
ca două pagini mai departe, când începe propriu-zis „Binet: viaţa şi opera mea
povestite şi desenate de mine însumi”, să bată palma şi să spună: „Să mă bată
Dumnezeu dacă vă mint”.
Prefaţa se numeşte „Composition
française” şi chiar are structura unei compuneri şcolare ce se deschide cu cerinţa:
„SUBIECT: Explicaţi în trei pagini ceea ce a stat la baza realizării acestui
album”[2]. Astfel,
autorul îşi integrează poveştile ulterioare într-un context, dând astfel un tablou
complet pentru o cât mai bună înţelegere a textului şi a desenelor. Pe când
avea şase ani, Binet e trimis de tatăl său să primească o educaţie aleasă şi să
urmeze calea creştină la Institutul Notre-Dame, şcoală particulară cu internat.
Şi de-aici începe caruselul vieţii în comun sub supravegherea preoţilor şi a
măicuţelor, într-un sistem în care religia este impusă cu forţa, în care
disciplina e lipsită de nuanţe, iar ipocrizia pluteşte în aer. Dar, mai presus
de toate, începe lupta pentru supravieţuire într-o junglă a copiilor şi,
paralel, devine tot mai ameninţătoare şi mai marcantă singurătatea: „Paradoxal,
viaţa în comun petrecută într-un internat duce la individualism. […] Şi ce rost
are să plângi când nu-i nimeni lângă tine care să te audă plângând?”
Sunt douăzeci de poveşti scurte (una
dintre ele, de pildă, se întinde pe doar trei casete), care vin unele în
continuarea celorlalte, uneori chiar pe aceeaşi planşă, lăsând impresia unei
condensări atât a întâmplărilor, cât şi a punerii în pagină. Unele poartă
numele unor personaje, altele rezumă, printr-un cuvânt, diverse episoade. Par
frânturi, par amintiri disparate, par întâmplări din acelaşi loc, dar care
împreună redau atmosfera mai multor locuri diferite, tocmai pentru a sublinia caracterul
uniform şi stereotip al unui sistem.
Christian Binet îşi face un soi de
autoterapie şi încearcă să se debaraseze, cum o spune chiar el în acelaşi
interviu, de amintirile urâte, făcându-i pe cititori să râdă: „…e singura carte
expiatoare din cariera mea”. Dar, în spatele acestui umor şi al „vitezei” cu
care îşi etalează propriile amintiri, transpar cu uşurinţă lucruri grave şi foarte
intime din viaţa sa (deşi mărturiseşte că unele sunt trecute sub tăcere). De
altfel, recunoaşte că a avut curajul să le povestească şi să se elibereze de
greutatea („crusta s-a crăpat şi a reapărut adevărata mea piele”) numai după
decesul tatălui său, care avea un mare ascendent asupra sa.
*
Pe lângă toate aceste informaţii de
ordin biografic, acest album atrage atenţia şi prin unele aspecte ce ţin de
stil şi de structură.
Prin urmare, din punct de vedere stilistic,
există două situaţii în care pe aceeaşi pagină avem de-a face cu două stiluri
diferite. Pe de o parte, este vorba de o aşa-numită intericonicité, în care apare o referinţă clară, şi discursivă, şi
grafică, la Hergé. Este vorba despre un episod în care copiilor li se
proiectează Tintin în Congo. Binet
reia două casete (plus una în care apare titlul) din albumul hergéan şi le
plasează în povestea lui, astfel că avem de-a face atât cu o împletire –
contextuală – de stiluri, cât şi un element „citaţional”.
Dar
inteligenţa lui Binet merge mai departe şi împinge posibilităţile de
reprezentare până la suprapunere: arătând cum abatele Breuil se joacă oarecum cu
aparatul de proiecţie prin sală („Şi acum, uitaţi, copii, Tintin merge pe
parchet!”), ajunge la suprapunerea celor două stiluri de desen: „Şi-acum,
Tintin merge pe faţa lui Aupetit!”
Pe de altă parte, într-o altă
povestire, în care Binet îl ajută – în calitate, culmea!, de naş – pe preot la
botezul unui bebeluş, este reprezentat un detaliu din biserică, dar într-un alt
stil – biblic – decât stilul albumului: şi anume reprezentarea unei sculpturi
ce-i înfăţişează pe Fecioara Maria şi pe Isus coborât de pe cruce. Acest
detaliu e adus în prim-plan, lăsând în plan îndepărtat personajele care-şi
continuă ceremonialul, şi face notă discordantă în raport cu celelalte casete
de pe pagină. Aici nu mai e vorba despre suprapunere, ci despre alăturarea a
două stiluri în aceeaşi casetă.
Un alt aspect care ţine tot de
stilistica întregului album, dar şi de felul în care este structurat, îl
constituie apelul la fotografie, utilizată în acest context autobiografic cu
efect documentar, desigur, ce ajută la autentificarea evenimentelor descrise.
Este vorba despre cinci fotografii, ce completează textul prefeţei:
-
Prima îl
înfăţişează pe Binet elev, în postura, promovată de fotografiile clasice, a
elevilor care se prefac că scriu şi stau la poză. Interesant e însă faptul că
aceasta are ca pandant fidel un desen care o precedă pe pagina (anterioară) de
titlu.
-
În a doua îl
vedem pe Binet într-un grup la şcoala de fete din satul natal.
-
A treia e tot
o fotografie cu clasa, din primul an la institutul Notre-Dame, alături de
învăţătoarea care i-a servit drept „model pentru personajul domnişoarei
Morange”. De altfel, Binet vorbeşte în prefaţă de felul în care a ales
personajele, unele fiind rezultatul mai multor persoane reale.
-
A patra
fotografie este una de familie, cu „domnul Fritz, germanul care l-a salvat pe
tatăl meu de la spânzurătoare” – autorul iar anticipează fără a intra în
detalii un episod care va fi povestit, sub forma unei compuneri şcolare, în
album.
-
În ultima
fotografie apare faţada primului institut, Notre-Dame, aşa cum era în momentul
publicării albumului, în 1981. Dacă prima fotografie era precedată de desenul
căruia i-a servit drept model, aceasta este urmată, pe pagina din oglindă, de
un desen care îi reia un detaliu şi care deschide, într-un prolog, povestea.
Din punctul de vedere al structurii la
nivel narativ, putem vorbi de o simetrie prin opoziţie dacă luăm în considerare
faptul că povestea începe încă din prefaţă. Dacă albumul se deschide cu
amintirea primei zile petrecute la internat – când Binet este adus de tatăl său
cu o zi înaintea celorlalţi şi, singur fiind, se joacă, sub supravegherea
directorului, cu maşinuţă galbenă din metal –, în final îl găsim tot singur,
după ce toţi colegii au plecat acasă, de data asta fiind uitat de tatăl său la
internat…
*
Albumul L’Institution are mai bine de treizeci de ani şi se află printre
primele titluri când vine vorba despre banda desenată autobiografică.
Nu ştim dacă Christian Binet şi-a
dorit de mic, la fel ca Goscinny, să-i facă pe alţii să râdă. Dar asta a
urmărit cu L’Institution şi a reuşit
(în contextul în care structura de adâncime, a lucrurilor grave şi personale,
nu se pierde din vedere pe parcursul lecturii). Chiar şi el a râs recitind
albumul cu ocazia reeditării: „M-a făcut să râd ca şi cum altcineva l-ar fi desenat în locul meu”.
Raluca Dincă
[1] Într-un interviu pe blogul Fluide Glacial: http://www.fluideglacial.com/leblog/index.php/2010/04/02/je-mappelle-christian-binet-et-jai-six-ans/.
[2] De fapt, este un soi de mise en abyme:
într-una dintre poveştile spuse şi desenate în carte, copilul Binet îşi arată
măsura talentului la scris compuneri, impresionându-l până la lacrimi pe
profesor.
Raluca Dincă a lucrat ca redactor la editura ART (colecţia romanelor grafice, etc). În prezent face un master "Bande dessinée" în cadrul secţiei "Texte et Image" a Şcolii Superioare Europene de Arte Vizuale de la Angouleme - Poitiers (Franţa).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu