Bibliografia BD: Istoria benzii desenate româneşti

1. Istoria benzii desenate româneşti

    Editura SFVA, Craiova, 1992

Am început să scriu despre banda desenată românească ca reacţie la o frază citită în volumul lui Jean-Bruno Renard, Clefs pour la Bande Dessinée (editura Seghers, 1978) pe care mi-o împrumutase prietena mea franţuzoaică  Colette (devenită, între timp, prietenă a întregii Benzi Desenate Craiovene, în formaţia de atunci – 1983-1984). Autorul, altminteri om serios, profesor universitar, însă  lipsit de o documentare adecvată,  scria în cartea sa, după ce trecea în revistă fenomenul BD pe tot globul pământesc că, citez din memorie, „...în ţările Europei de Est banda desenată practic nu există”!

Această „sentinţă” m-a enervat profund, pentru că  eu ştiam de numeroasele BD din Cutezătorii şi mai ales eram prieten cu trei adevăraţi creatori de BD, publicaţi în reviste, almanahuri şi fanzine: Viorel Pîrligras, Marian Mirescu şi Valentin Iordache. Ce au însemnat aceşti oameni în viaţa mea, cred că aţi văzut din mai toate cărţile mele: prietenia lor vreme de aproape 30 de ani m-a onorat şi m-a obligat şi toată activitatea mea de promovare a BD-ului i-a avut în vizor prioritar pe ei. Dacă nu i-aş fi cunoscut pe cei trei muşchetari ai BD-ului, dar şi pe Colette (cu altă ocazie o să vă spun şi povestea ei),  probabil nu m-aş fi ocupat de benzi desenate şi viaţa mea ar fi arătat cu totul altfel. Cu siguranţă, acum aş fi fost un contabil miliardar. Dar trist, cu sentimentul că nu am făcut nimic important în viaţă.

Să nu mă îndepărtez însă de subiect.

Fraza din cartea lui Renard m-a enervat dar m-a şi ambiţionat: ia să demonstrez eu că  există cu adevărat o bandă desenată românească!

Aveam deja acasă o colecţie pe mai mulţi ani a revistei şi almanahului Cutezătorii, dar şi mai multe albume din colecţia Stadion. Aveam almanahul Anticipaţia şi cumpăram almanahul Ştiinţă şi Tehnică pentru o singură pagină de bandă desenată! Dar ce BD!  Era Fergonautul lui Viorel...

Săptămânal, petreceam seri întregi – până noaptea târziu -  de vorbă cu Viorel, despre BD, SF, filme, oameni  şi viaţă în general. Treptat, a început să scoată dintr-un geamantan,  de sub pat, comoara sa: numere vechi din revistele Cutezătorii, Cravata Roşie, Luminiţa (Viorel e mai bătrân cu 5 ani faţă de  mine). A scos albumele lui Puiu Manu, Ioan Vodă Cumplitul şi Şoimii Moldovei, care m-au dat pe spate, alte albume din colecţia istorică de la editura Ion Creangă, un excepţional album, Titilică, băiat fără frică, de Mircea Possa, pe care l-am căutat zadarnic la anticariate vreme de 30 de ani (până la urmă tot Viorel mi-a făcut cadou, de ziua mea, o copie xerox a albumului respectiv)  şi multe alte benzi desenate. Toae acestea mi-au servit ca punct de plecare pentru  căutărilor mele de mai târziu, prin bibliotecile publice ale patriei.

In 1987 terminam facultatea şi mi-am ales ca loc de muncă Depoul CFR de la Feteşti, situat la jumătatea distanţei între Bucureşti şi Constanţa. Intenţionat mi-am ales acest loc de muncă, după cum se va vedea mai târziu.

De la Feteşti ajungeam cu trenul într-o clipită la Constanţa (bun, o clipită de vreo 80 de minute, dar pe tren citem şi timpul trecea repede) iar la Constanţa l-am cunoscut pe desenatorul lui Minitehnicus, Radu Marian şi mai ales m-am documentat temeinic pentru ceea ce urma să fie prima mea carte, Istoria benzii desenate  româneşti. Pentru cei care erau prea mici pe atunci, pînă în anii 80 se lucrau şase zile pe săptămînă dar eu am prins tocmai anul (1988)  în care se introduseseră două  sâmbete  libere  pe lună! Ei bine, în acele  sâmbete  eu mergeam la Biblioteca Copiilor din Constanţa, mă chinuiam să stau pe un scăunel de pitic şi scriam cocoşat la o măsuţă scundă, conspectând revistele  Cravata Roşie, Luminiţa, Arici Pogonici sau  Şoimii Patriei. La bibliotecă arătam cam ca măgarul printre oi, ceilalţi cititori de la bibliotecă având 8-9-10 ani,  şi m-a luat la întrebări directorul bibliotecii, ce fac eu acolo, din două în două săptămîni. I-am arătat plin de mândrie articolele mele din revista studenţească Mesaj Comunist  şi din Orion, şi odată s-a schimbat atitudinea directorului faţă de mine: nu oricine  scria la gazetă pe vremea aceea ! (mulţumesc, Viorel şi Marian).

A venit lovitura de stat şi de partid din decembrie, românii s-au apucat care de politică, care de bişniţă la turci şi la sârbi,  Viorel, cu mine şi un al treilea tovarăş, am înfiinţat prima editură din Craiova (în martie 1990!). Acolo, la iniţiativa lui Viorel am publicat revista 467, vreo 12 numere şi un roman SF.  Eu am propus să tipărim şi albumul lui Viorel, Escală pe Tobra, desenat de el încă din 1978... Desenatorul s-a codit, nu-i mai plăceau desenele sale vechi de 12 ani, dar eu am insistat pentru că mi se părea povestea foarte frumoasă  (Viorel a scris şi numeroase povestiri şi nuvele SF apreciate la vremea lor)  iar mesajul umanist foarte puternic. Până la urmă am tipărit albumul, în 15,000 de exemplare (eu am semnat prezentarea autorului de pe pagina de gardă şi  sunt mândru de asta). Albumul a primit  premiul Convenţiei SF de la Buzău, a ajuns în bibliotecile a numeroşi bedefili  (vezi TOP 10 BD) şi chiar în bibliotecile publice dar, din păcate, nu i-a adus niciun ban autorului - din motive pe care nu le detaliez acum (avea să fie una din primele mari dezamăgiri „BD” a lui Viorel ).

Pe la sfârşitul anului 1991 am stabilim cu colegii mei de redacţie să public  şi eu Istoria Benzii desenate Româneşti. Organizasem deja, în noiembrie 1991,  primul Salon Naţional al Benzii Desenate Româneşti la Bucureşti, întâlnisem cu această ocazie numeroşi autori de BD (cam toţi care publicau la acel moment) şi culesesem informaţii direct de la sursă (la Puiu Manu şi Nobilescu acasă am fost chiar cu Viorel) şi mi s-a părut firesc, ba chiar util, să  existe în România un astfel de instrument de lucru (între timp avusesem ocazia să citesc numeroase cărţi despre banda desenată franco-belgiană).

Dacă eu m-am documentat vreme de mai mulţi ani şi am scris singur textul acestei cărţi,   prezentarea grafică a ei este în întregime  meritul  lui Viorel Pîrligras. El a ales formatul A 4, el a hotărât să macheteze textul pe două coloane pe pagina din stânga, iar pe cea din dreapta să reproducă câte o planşă întreagă de la fiecare desenator. 

Tot Viorel a ales ilustraţiile pentru copertă (câte o casetă din BD-urile mai multor autori îndrăgiţi de el).

Cartea se prezintă deci sub forma unui volum A4 de 64 de pagini, bogat ilustrat, alb-negru.

Practic e vorba de istoria BD româneşti din timpul socialismului, despre perioada interbelică  scriind doar o singură pagină,  la începutul ei – în vremea comunismului publicaţiile din perioada ante-socialistă puteau fi consultate doar la Biblioteca Academiei şi doar pe baza unei aprobări speciale,  care niciodată nu ar fi fost acordată unui puştan ca mine şi în niciun caz pentru o istorie a benzii desenate.

Cartea are un preambul  şi  şase capitole:

I – Suporturile benzii desenate româneşti

II – Tehnicile de lucru ale benzii desenate

III – Genurile benzii desenate româneşti

IV – Interferenţele benzii desenate cu alte arte

V – Reviste străine de benzi desenate care au circulat în România

VI – Mic dicţionar de desenatori BD

Sumarul este scris şi desenat de Viorel, care îl animă astfel pe simpaticul  Fergonaut.

In fine, pe ultimile două pagini am publicat câte un rezumat al Istoriei, unul în franceză şi unul în engleză.

Micul dicţionar de autori BD cuprindea deja un număr de 88 desenatori ( 71 de bărbaţi  şi 17 femei) dar recunosc, era foarte sumar, privindu-l  de astăzi.

Un sub-capitol aparte este consacrat benzii desenate craiovene: Valentin Iordache, Marian Mirescu şi Viorel Pîrligras. Chiar dacă în ultimii ani Marian şi Viorel s-au dezis de mine (după 25 de ani de frumoase realizări împreună)  şi mă denigrează când li se iveşte ocazia,  persist în a crede şi a afirma puternic că, în a doua jumătate a deceniului opt,  cei trei au revoluţionat banda desenată românească, atât prin profesionalismul desenelor lor,  cât mai ales prin scenariile, originale şi inedite,  imaginate de ei, de adevărată avangardă a celei de-a noua arte!

 Viorel  a ilustrat toată cartea cu un număr de 50 de desene şi planşe. Planşele aparţineau lui (în ordinea apariţiei) Marin Iorda, Burschi, Radu Duldurescu, Pompiliu Dumitrescu, Radu Marian, Sorin Anghel, Sandu Florea, Traian Marinescu, Nobilescu, Marian Mirescu, Viorel Pîrligras, Nicu Russu,  Livia Rusz, Mircea Possa,  Puiu Manu, Valentin Tănase, Andre Cheret, Mircea Arapu,  Mugurel Dionisie, Valentin Iordache,  Gopo. În fine, de la anumiţi autori, precum Sandu Florea, Livia Rusz, Sorin Anghel şi mai ales Viorel Pîrligras,  erau reproduse două sau mai multe planşe şi desene. 

În fine, să mai menţionez că volumul, fiind editat într-un tiraj de doar câteva sute de exemplare, a fost tipărit la un trust de construcţii local, pe un geştender (Gestetner, un fel de precursor al Xerox-ului). Apoi tipograful ne-a pus teancul de hârtie în braţe (mai precis în portbagajul unei maşini) şi, la sediu, am luat pagină cu pagină, le-am potrivit conform numărului corespunzător şi le-am capsat bucată cu bucată... Ce amintiri!

Am dat atâtea informaţii ca să puteţi să comparaţi acest volum cu Istoria BD româneşti din 2010, care are 270 de pagini. Practic, Istoria BD din 1992 a devenit unul dintre cele trei mari capitole ale Istoriei din 2010 dar regret un pic că nu am mai găsit loc şi pentru capitolul Tehnicile de lucru ale benzii desenate. Poate, într-o bună zi, el va constitui materia unei noi cărţi. Inch`Allah!

Dintre toate cronicile care s-au scris despre prima mea  carte,  am rămas în mod evident ataşat de cea a scriitorului Ovidiu Zotta, apărută în paginile revistei Universul Copiilor  nr. 27-28/1992,   număr special „Istoria mondială a  benzii desenate!”:

„[...] Bineînţeles, benzile desenate s-au răspândit în toată lumea, bătând recordul întocmai ca Fordul!

Pe urmă s-a născut în România, la Craiova, un băiat numit Dodo Niţă care, se pare, a învăţat să citească, înainte de abecedar, pe benzile ilustrate din revista Cutezătorii (dacă o mai ţineţi minte...).

Băiatul a crescut mare, este economist, vorbeşte mai multe limbi străine şi, din dragoste, pentru  sărbătoarea copilăriei lui şi a voastră, a scris prima Istorie a benzii desenate româneşti, scotocind prin colbul bătrânelor biblioteci şi al podurilor  [...]”

Istoria Benzii Desenate Româneşti a primit – în 2002 – Trofeul Sandu Florea.