Trei ani mai târziu, în 2014, scritorul şi politologul Ioan Stanomir scrie şi el minunate pagini despre Tintin, grupate în capitolul „Cărarea pierdută” din volumul Camera Obscură – vis, imaginaţie şi bandă desenată (editura Cartea Românească):
Această dimensiune politică şi imagologică este cel mai puternic afirmată
în textele publicate de Hergé până la
finele celui de-Al Doilea Război Mondial, înainte, aşadar, ca tentaţia
colaboraţionistă să îi compromită cariera. Din chiar primul moment, Tintin,
cavalerul reporter, este confruntat cu provocarea universului care
întruchipează răul absolut: călătoria în Uniunea Sovietică este ocazia pentru
Hergé nu doar de a valorifica depoziţiile unor călători occidentali, ci şi
pretextul de a inventa aventura ca mediu privilegiat în care se înscrie propria
sa viziune. Scriitorul belgian este un „reacţionar" ce a citit statul
muncitorilor şi ţăranilor ca pe o potemkiniadă ce ascunde, stângaci, realitatea
mizeriei şi a opresiunii.
în anii de după 1945, voiajul inaugural este eliminat de însuşi Hergé din
canonul traducerilor. Gestul era explicabil prin efortul de a preveni asocierea
lui Tintin cu o cauză ce rămâne profund nepopulară în mediile intelectuale europene.
Situat în contra curentului interbelic ce venerează progresul şi Moscova, Hergé
evită republicarea unui text încărcat de mitologia „antisovietică".
Reeditate după decenii, desenele sale au capacitatea de a evoca confruntarea
dintre ingeniosul reporter şi angrenajul birocratic ce oscilează între
violenţă şi grotesc. Atunci când visează la întoarcerea în spaţiul natal,
Tintin visează la echilibrul arcadic al unei comunităţi şi la seninătatea
asociabilă acesteia.”
De notat că simbioza dintre Tintin şi căţelul său Milou îl duc pe Ioan Stanomir
cu gândul la personajele clasice ale copilăriei
noastre, Lizuca şi Patrocle, din Dumbrava
minunată... Ce frumos!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu