La Mulţi Ani!

Tuturor cititorilor şi colaboratorilor acestui blog vă doresc un an nou mai bun decât precedentul, sănătate şi bani să puteţi cumpăra cât mai  multe şi cât mai frumoase benzi desenate!

 Ultima imagine postată în acest an ne-a sosit de la prietenii de la Wallonie Bruxelles şi ne pregăteşte pentru aniversarea a 75 de ani de existenţă neîntreruptă a lui Spirou, unul  dintre cele mai cunoscute personaje BD din Belgia şi Franţa.
Să sperăm că vom avea şi noi ocazia să-i citim vreodată aventurile în româneşte.

Dodo Niţă

Prince Valiant - 75 de ani !

Pe 13 februarie 1937 s-a născut unul dintre cele mai importante personaje BD din Statele Unite şi din lume: Prince Valiant. Desenat la început de Hal Foster,  el a fost preluat din 1970 de alţi desenatori şi este unul dintre rarele personaje ale cărui aventuri sunt desenate fără întrerupere vreme de 75 de ani.
Aventurile sale au fost traduse în numeroase limbi, inclusiv în româneşte, în 1944-1945.

Din 2009 benzile desenate de Hal Foster sunt re-editate de Fantagraphics Books între coperţile unor minunate albume şi, graţie realizatorului TV Ion Lucian Ciucu,  am putut să le cumpăr şi să le citesc şi eu.


În continuare vă prezint câteva desene extraordinare ale lui Hal Foster, preluate de pe blogul lui Francois Corteggiani, dar şi un desen omagiu, cu principalele personaje din lumea lui Prince Valiant, realizat de Gianni şi Schultz.

In imagine apare un personaj anacronic. Cine îl recunoaşte şi ne spune şi cum se numea revista românească unde a apărut Prinţ Viteaz în 1944-1945, primeşte gratis un exemplar din monografia Sandu Florea.
 (Notă. Mircea Arapu nu poate participa la acest mini-concurs pentru că este o enciclopedie BD ambulantă şi ceilalţi potenţiali competitori nu ar avea nicio şansă).

Dodo Niţă

Mircea Arapu invitat la TV Antena 3

Mâine, 30 decembrie, de la ora 17. 00, în cadrul emisiunii "Secvenţial",  de pe Postul TV Antena 3, va fi difuzat interviul realizat de Adrian Ursu cu creatorul de benzi desenate franco-român Mircea Arapu.

Stan Lee - 90 de ani!

Născut pe 28 decembrie 1922 la New York, Stanley  Martin Lieber este fiul evreilor români Celia Solomon şi Jack Lieber (de profesie croitor).
Sub numele de Stan Lee el a revoluţionat BD-ul  american. Sigur, nu el i-a inventat pe Superman şi Batman, dar imaginaţi-vă cum ar fi arătat lumea comics-ului american fără Spider-Man, X-Men, Daredevil, Hulk, Iron Man,  Fantastic Four sau Thor...
Iat talentul său managerial a transformat editura de apartament a cumnatului său, Timely Comics, în cel mai mare concern editorial de comics din lume, Marvel.
Sunt atât de multe de spus despre genialul Stan Lee, încât mai multe cărţi  au fost scrise despre el.
Vi le recomand spre lectură.

Sursă: tumblr.com

Livia Rusz: Mac şi Moş Gerilă

Pentru a mai prelungi un pic magia Crăciunului, vă prezint două minunate planşe  - de sezon  - din Aventurile lui Mac (desene Livia Rusz, scenariu Lucia Olteanu) apărute iniţial în revista Arici Pogonici nr. 12/1967.
Nimic nu-i mai frumos decât nostalgia benzilor desenate...
Dodo Niţă

 

(c) Livia Rusz şi Lucia Olteanu

(c) Livia Rusz şi Lucia Olteanu

DONE STAN – 75 DE ANI!

Fără semnalarea doctorului Paul Stoica (acest adevărat alter-ego al meu, din domeniul caricaturii şi ilustraţiei de carte) mi-ar fi scăpat din vedere un fapt important în mica lume a graficii  româneşti: maestrul Done Stan a împlinit în această lună  frumoasa vârstă de 75 de ani.
Pentru că dânsul a creat şi benzi desenate şi mai ales pentru că, din cauza lipsei de comunicare a colaboratorului meu de atunci (care a luat planşele d-lui Done Stan dar nu mi-a spus nimic despre asta)   nu am scris despre acest mare artist în Istoria Benzii Desenate Româneşti (editura Vellant, 2010), îmi fac mea culpa, şi scriu astăzi.
De asemenea, pentru că nu am avut timp să mă documentez direct la sursă, am preluat de pe internet cel mai detaliat interviu acordat de dl Done Stan, pe care l-am găsit. El a apărut chiar în acest an,  într-o  publicaţie din Giurgiu, oraşul natal al artistului.

(c) Semnal de Giurgiu

“Nascut la 2 decembrie 1937, la Giurgiu. Absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ Bucuresti, 1964, clasa prof. Vasile Kazar. In perioada 1964-1991 esre redactor artistic si sef de redactie la editurile Tineretului, Ion Creanga, Cartea Romaneasca, Minerva. A facut parte din jurii in concursuri si expozitii de gra­fica si grafica de carte in tara si strainatate. Este realizatorul prezentarii grafice pentru cartile celor mai importanti scriitori romani si straini, organizand zeci de expo­zitii personale si colective si participand la importan­te expozitii internationale. A primit importante premii si distincti, fiind considerat unul dintre cei mai valorosi graficieni din Europa. Nu a fost membru PCR.
Decorat cu Medalia Meritul Cultural clasa I.

– Fiecaruia dintre noi i s-a intamplat la un moment dat ceva care i-a schimbat cursul vietii. Dumneavoastra cum de ati apucat pe drumul artei?
– Desenez de cand ma stiu, am avut talent si mi-a placut sa desenez inca din clasele primare. Mama mea imi povestea, mai tarziu, ca de multe ori renuntam la joaca si intram in casa sa desenez. Imi amintesc ca in clasa I desenam portretul lui Stalin, la intrecere cu un coleg talentat.
– Sa inteleg ca va apucaseti de politica. .
– Da de unde… Imediat am trecut la un nivel mai cultural si l-am desenat pe Puskin, care imi placea mai mult, era mai expresiv si stiam ca este mare poet.
Revenind la pasii mei pe drumul artei, in clasa a V-a am avut ca profesor de desen pe dl. Nichifor Radulescu, foarte pasionat de profesia lui si care imi aprecia foarte mult talentul. Ii placeau atat de mult desenele mele incat uneori facea intreaga ora numai cu mine. Ceilalti se jucau in clasa sau in curte iar domnul profesor imi corecta desenele.
In 1952 am intrat cu nota maxima la Scoala Medie de Arte Plastice din Bucuresti. Din acel moment am stiut ca voi face arta si nimic altceva. Erau vremuri grele si a fost destul de greu pentru parintii mei sa ma tina la Bucuresti.

– Am aflat ca ati avut oarece probleme  specifice vremurilor…
– Da, parintii chiar au fost nevoiti sa ma infieze pe numele unchiului meu de la Vedea, ca sa capat o origine mai sanatoasa… Tatal meu avusese o pravalie in Giurgiu si nu as fi avut dreptul la bursa. Revenind la scoala, la Bucuresti am invatat intr-un mediu mai elevat, colegii mei erau preocupati de arta, de muzica, unii dintre ei vorbeau limbi strtaine, cantau la pian sau la vioara, citeau, mergeau la expozitii. Erau copii din familii foarte bune, cu o educatie deosebita si am invatat foarte multe de la ei. Asa am aflat de Mozart, de Michelangelo, de Leonardo si reconosc ca pana sa vin in Bucuresti stiam numai de Nicolae Grigorescu si vroiam sa ajung ca el.

– Daca nu ati fi facut grafica, ce altceva v-ar fi placut sa faceti?
– Mi-ar fi placut sa fac teatru. Am voce buna si ureche muzicala, cant cu placere si reproduc usor melodiile preferate.
– Spre bucuria prietenilor, dupa cum am aflat…
– Da, in grupul meu de prieteni, la petreceri mai ales, imit pe Aznavour, pe Ion Manolescu, pe Maria Tanase, pe Iosif Sava. Cunosc pe dinafara numeroase cantece ale Mariei Tanase, pe care o admir foarte mult. Recit cu aceeasi placere poeziile tiganesti ale lui Miron Radu Paraschivescu iar prietenii se amuza. Am simtul umorului, imi plac bancurile bune si scurte, imi plac oamenii veseli si spirituali.

– La ce va duc cu gandul versurile: Daca tu ai fii papusa / Eu m-as face papusar / Sa te pot trage pe sfoara / Iara tu sa n-ai habar…!?
– Apreciez gluma, care, evident ma poarta cu gandul spre papusi, spre faptul ca, in timpul facultatii, m-am ocupat de teatrul de papusi de pe langa Casa de Cultura din Giurgiu. In vacantele de vara lucram zilnic la teatru iar in timpul anului universitar, la sfarsit de saptamana faceam naveta Bucuresti-Giurgiu. Eram in acelasi timp scenograf, lucram efectiv papusile, costumele, decorurile, manuiam papusi si interpretam unele personagii. Imi placea sa vad din culise fetele copiilor luminate de bucuria spectacolului si ma bucuram de succesele mele, pentru ca, in concursurie nationale am obtinut premii pentru scenografie si chiar un premiu pentru interpretare.

– La masa de lucru sunteti insotit de muzica. Ce ascultati in astfel de repetate momente? Aveti tabieturi artistice?
– Cand lucrez ascult muzica in permanenta, muzica de orice fel. Ascult Mozart, Bach, Stravinsky, ascult deasemenea cantecele lui Aznavour, Edith Piaf, Frida Bacara, Juliette Greco, Amalia Rodriguez, muzica usoara retro. Ascult cu placere si muzica populara autentica – Maria Tanase, Sofia Vicoveanu, Domnica Trop, Liviu Vasilica. La atelier, in timp ce lucrez si am o stare buna, de treaba bine facuta, ma trezesc cantand. In pauzele de lucru citesc cateva pagini dintr-o carte si ma asez in balansoar si-mi rememorez imagini din copilarie, care a fost atat de minunata.

– Grafica de carte este o rescriere a punctelor mai deosebite ale cartii sau inseamna puncte distincte de vedere? Trebuie sa fiti intrutotul de acord cu autorul, sa respectati textul indeaproape?
– Grafica de carte pentru adulti inseamna o atitudine detasata a graficianului fata de textul propriuzis, inseamna o rescriere a cartii, un dialog intre autor si ilustrator, un punc de vedere personal al artistului. Uneori, iustratia este doar o aluzie la textul cartii. In cartea pentru copii situatia este putin diferita.

– Ilustrarea cartilor pentru copii vi se pare mai responsabila si mai dificila decat a cartilor destinate celor ce au depasit copilaria?
– Desigur, ilustratia de carte pentru copii nu este o arta noua, dar dezvoltarea aproape vertiginoasa din domeniu in toate tarile lumii, ca si atragerea in acest domeniu a unui numar deosebit de mare de talente viguroase, originale, care s-au fixat definitiv in acest spatiu, a creat toate conditiile pentru recunoasterea unui nou statut, pe planul existentei si in egala masura si pe planul valorii. Am putea vorbi de o noua intelegere a universului plastic, intr-un sens mai larg, care sa permita analiza atenta a noilor forme. Ilustratorul descopera un anume fel de a interpreta realul, un anume fel de a interpreta irealul.
Exista in activitatea acestui gen de creatie un fel de lumina interioara, o bucurie, un timbru rar, poate unic pe care artistul plastic il daruieste lumii derutate de astazi. As putea numi acest mesaj drept o regasire a vechiului ideal al inocentei. Or, singura varsta care mai respecta acest ideal este Copilaria. Si ne preocupam deci de acesti mari arhitecti ai Bucuriei, de acesti constructori ai fantasticului care sunt Copiii. Exista in activitatea nostra o caracteristica a limbajului, o anumita filozofie a formei, o disciplina interioara care va feri de exces aceasta opera plastica. Beneficiaza de toate privilegiile libertatii- caci viziunea artistica cel mai des intalnita va fi viziunea fantastica, realitatea miraculoasa- dar va refuza anarhia. Impostura va fi pur si simplu imposibila in acest spatiu al artei.
In urma cu 40 de ani, prietenul meu Iordan Chimet publica o carte intitulata „Antologia inocentei“. Era mai mult decat o carte, era un manifest, o expeditie interioara, o sarbatoare populara. Actul de identitatea al artistului – spunea cartea, este Inocenta, fara inocenta el inceteaza de a fi artist. Copilaria Adultilor, iata care era in esenta destinatia, obiectivul declarat al cartii.
Iordan Chimet demonstra ca in toata arta autentica a acestui secol violent aparuse, intr-un moment sau altul, acest ideal. Si nu intamplator cartea debuta cu inscriptia pe care marele Brancusi o notase pe unul dintre desenele care infatisa silueta diafana a unui copils „Quand nous ne sommes plus enfants, nous sommes deja mortes“!

– Prin varsta dumneavoastra si plin aplecarea deosebita spre detaliu, sunteti un martor si un fin observator al targului de alta data. Ati surprins in ilustratiile dvs. aspecte legate de Giurgiul acelor vremuri?
– Am incercat sa surprind ceva din vechiul Giurgiu, intr-un ciclu de desene intitulat „Fanar“. Desigur, sunt imagini pe care le-am chemat din anii copilariei indepartate. Am incercat sa sugerez atmosfera aceea de oras de port, cu o lume de personagii plutind in arsita sudului. Mi-am reamintit cu nostalgie lumea aceea colorata plina de farmec, lume care mai pastra, inca, ceva din culoarea orientala a vechiului Fanar. Am reinventat imagini de mult uitate ale targurilor de animale, piata din mijlocul orasului unde forfoteau precupeti, tarani, negustori ambulanti, care cu boi, carute, trasuri etc. Mi-am reamintit cu nostalgie cat ma fascina tiganul ursar cu ursul care venea pe strada mea si indrepta salele celor betegi. Iaurgiul cu garnitele pe cobilite, care ne aducea iaurtul la poarta, paparudele-tigancute goale acoperite doar cu frunzulite si bozii, care dansau si se lasau udate cu apa ca sa vina ploaia. In piata orasului erau turci cu fes rosu care vindeau acadele, rahat si halvita si Halvagiul care vindea halva a-ntaia, grecul care facea niste placinte cu branza dulci-sarate unice, bragagiul care purta in spate un vas de alama si striga acoperind zgomotul strazii, laudandu-si marfa.
Urmau apoi tarancile care mergeau, purtand cu eleganta, pe crestetul capului, cosuri de nuiele, macedonenii cu niste pantaloni de o croiala foarte speciala, un fel de salvari de postav, covrigarii, tiganii spoitori care spoiau vasele in mijlocul pietei.
De-a lungul strazilor, spre piata, se insirau pravaliile negustorilor de pantofi, de stofe, de panzeturi, de confectii. In fata pravaliilor stateau negustorii, invartind pe degetul aratator lantul cheilor de la intrare. Imi mai amitesc ca in centrul orasului era libraria domnului Adler, plina de jucarii si carti minunate. Credeam pe atunci ca domnul Adler este foarte bun prieten cu Mos Craciun… Imi amintesc, deasemeni, balciul de Sfanta Maria, unde se aduna, in fiecare seara, o lume pestrita, zgomotoasa si vesela. Veneau acolo Faraonoaica -femeia peste, care vorbea dintr-un acvariu si misca din coada, scamatorii, lanturile, dulapul, barcile in care chiuiau fetele inspaimantate de balansul pea mare… Papusarul cu Marioara si Vasilache, circul, gogoasa infuriata, baracile cu tragerea la tinta.
Cum va spuneam, toate acestea le-am adunat, cu nostalgie, in ciclul de lucrari carora le-am zis „FANAR“!

– Sa va intreb cate sute/mii de carti si reviste ati ilustrat? Le mai stiti numarul?
– Am ilustrat cateva mii de carti, daca socotim si copertele lor. Intr-o vreme am incercat sa le tin evidenta. Le notam pe o banda ingusta de carton agatata pe perete in atelier, dar erau asa de multe si de o frecventa care m-au obligat dupa doi ani sa renunt.

– Aveti o tema preferata pe care va place sa lucrati?

– Am o tema preferata care aproape ma obsedeaza: pasarile, zborul pasarilor, levitatia. Daca sunt rugat sa dau un autograf cu desen, imi vine in minte automat o pasare. Imi este foarte la indemana.
Cand eram in scoala primara, uneori, in serile de vara, ma urcam pe digul din fata casei si, fara sa fiu vazut de nimeni, priveam valea care se asternea spre padure si ma concentram ca sa pot pluti- sa ma inalt putin de la pamant. Poate ma ridicam sau poate nu, dar senzatia era fascinanta! Ce vreti? Sunt in zodia sagetatorului, imi plac spatiile mari, larg deschise, imi place cerul, norii, orizontul.
Cu ani in urma am fost in Siria, la Damasc, in calitate de comisar de expozitie de ilustratie romaneasca. Acolo am fost fascinat de imensitatea desertului arid, doar cu pietre si maracini, unde rar se mai zarea in departare cate o asezare de beduini. Probabil ca daca as fi fost singur in mijlocul desertului as fi incercat inca o data experienta din copilarie.

– Acum multi ani, aflat la Giurgiu, Tudor Gheorghe marturisea ca tocmai trecuse un 8 martie si nimeni nu l-a invitat sa cante niciunde, pe vreo scena… Dvs. aveti regrete legate de ceva ce ati fi vrut sa realizati dar nu s-a intamplat?
– Regret ca nu m-am putut stabili undeva intr-un sat frumos si civilizat, dar profesia mea de ilustrator de carte ma obliga sa stau in Bucuresti, aproape de edituri.

– Ca artist plastic, ce inseamna pentru dvs. lumina din sud, de la Dunare?
– Lumina de la sud, de Dunare, este lumina copilariei, a adolescentei mele, este lumina care m-a facut un om optimist si sanatos.
Pentru un pictor lumina sudului are o culoare speciala, o culoare de miere filtrata prin particulele de praf si prin aerul care vibreaza in arsita verii. Lumina sudului este speciala in orice ora a zilei si a noptii. Cerul noptilor de vara, in sud de Dunare, are o transparenta si o adancime inegalabile. Lumina in asfintit are culoarea mierei, umbrele sunt mai lungi parca, vegetatia
parca arde.

– Veniti destul de rar prin Giurgiu, dar stiu ca veniti cu
placere. Cum vi se pare ca s-a transformat orasul?
– Vin des in Giurgiu si vin cu placere, -este un fel de terapie pentru mine. Vin sa ma incarc cu energie pozitiva. Cu toate ca am nostalgia vechiului oras, gasesc ca Giurgiu a evoluat frumos. Strazile sunt curate, cladirile la fel, a aparut o arhitectura noua, indrazneata, moderna, cu forme elegante. Pe blocuri nu curg zoaie, ca in alte orase. In comparatie cu Bucurestii, care este un oras ingalat in momentul de fata, Giurgiu este o farmacie.

– Ce locuri preferate aveti?
– Imi place sa ma plimb in parcul Alei, pe strada Garii, imi place sa ma plimb si prin cartierese marginase. As fi bucuros daca strada Garii ar fi restaurata in vechea ei forma, ar putea intra in patrimoniul national. Regret ca soseaua care duce spre Port a devenit atat de urata, -odinioara era una din cele mai frumoase artere ale orasului. Acum este incadrata pe ambele laturi de constructii urate si decrepite. Sunt convins ca edilii orasului se gandesc sa faca o schimbare si le urez succes!

– Stiu ca mai plecati din Bucuresti ca sa va intoarceti la tara. Cum gasiti ca s-au transformat viata satului si traiul taranului?
– In satul Vedea, de langa Giurgiu, mi-am petrecut aproape jumatate de viata. In copilarie ramaneam acolo in toate vacantele de vara. Acum merg aproape lunar. Cunosc multa lume acolo si-mi place sa vorbesc cu satenii. Din pacate mentalitatea taranului nu mai este aceeasi cu cea de dinainte de razboi. Anii comunismului au schimbat atitudinea taranului fata de cel de langa el, fata de viata, fata de comunitate in general. Patruzeci de ani taranul a stiut ca nimic nu-i mai apartine – ca statul comunist i-a luat tot si atunci fiecare a considerat ca este normal sa-si insuseasca cate ceva din ceea ce i-a apartinut odata. Obiceiul s-a perpetuat si in zilele noastre, chiar daca statul nu mai are nimic – are insa vecinul! Odinioara taranul isi apara cu sange vatra – astazi se gandeste cum ar face sa plece spre o lume mai buna, spre lumea orasului. Tinerii sunt cu un picior in sat si celalalt in oras, cu gandul sa se capatuiasca.

– Mai avem tarani autentici?
– Nu mai exista tarani autenci, atat de legati altadata de vatra satului. Nu mai exista o cultura sateasca, nu mai exista lautari autentici, pentru ca la nunti se canta manele, se danseaza arabeste. In perioada sarbatorilor si a nuntilor peste sat rasuna o muzica arabeasca-tiganeasca amplificata la maxim de instalatii electronice.

– Cu ce sentimente priviti si intelegeti un copac?
– Privesc un copac ca pe ceva sacru. Imi place atitudinea japonezilor, care se pot ruga in fata unui copac. Un copac si o pasare in zbor au ceva divin, sacru, mai aproape de Dumnezeu.

– Incotro se indreapta grafica inceputului de mileniu? Ce tendinte intrevedeti?
– Grafica anilor nostri este incarcata de toate experientele artistice ale scolului XX prin care a trecut arta plastica. Aproape ca nu mai exista granite intre compartimentele clasice. Pictura imprumuta elemente de grafica, grafica adesea capata pretiozitati picturale. Este o revenire spectaculoasa a curentului Art Nouveau, a Expresionismului, Fovismului etc. Grafica moderna se remarca prin profesionalism, prin virtuozitate si prin rafinament. Sunt artisti care au ajuns la o expresie artistica de exceptie. E drept ca exista uneori si impostura in acest domeniu, si din pacate criticii incearca sa legitimeze genul, alaturi de impostura. Dar vremea le va cerne pe toate si pana la urma va ramane ce este valoros.

Prince and the Impossible Quest, illustrations by Done Stan, 1974

– Cum vedeti viitorul, ca un optimist ce sunteti?
– Cu siguranta ca va fi mai bun ca prezentul. Lumea merge inainte si sunt sigur ca ne vom debarasa definitiv de mentalitatile comuniste care inca ne mai chinuie.

– Ce credeti ca puteti face pentru Giurgiu si giurgiuveni, pentru a va simti mai aproape de ei?
– As putea sa ma intalnesc mai des cu ei, as putea sa expun mai des la Giurgiu, as putea sa cunosc mai bine si sa indrum tanara generatie preocupata de arta. Giurgiuvenilor le transmit mult noroc si prosperitate.”
Interviu realizat de Gelu BREBENEL
Publicat în data  de 26 februarie 2012 în ziarul Semnal de Giurgiu.

În martie 1993, Petre Ghelmez, fost redactor şef adjunct al revistelor Luminiţa, Arici Pogonici, Cutezătorii, începe editarea  – sub egida Comitetului Român Unesco - a revistei Ariel. Revista „copiilor isteţi” a apărut, trimestrial, între 1993-1995, cu o prezentare grafică de Silviu Băiaş.

În numerele publicate în 1993 găsim – în serial -  excelenta bandă desenată de Done Stan, Noul Nastratin, după scenarii de Petre Ghelmez, care adaptează,  la zilele noastre , câteva snoave ale lui Anton Pann.

Aşa cum se vede şi din exemplele de mai sus, Done Stan stăpâneşte foarte bine limbajul celei de-a noua arte. Am apreciat în mod deosebit documentarea sa pentru recreerea atmosferei din epoca lui Anton Pann dar şi inserţiile anacronice şi, în general, umorul care se degajă din ansamblul planşei.

Deşi nu a publicat – după ştiinţa mea – decât aceste câteva planşe BD – Done Stan îşi merită cu prisosinţă locul în galeria creatorilor români de benzi desenate.

Dodo Niţă

(cu mulţumiri lui Paul Stoica şi Anei-Maria Băsceanu)

Felicitări de Crăciun...

Mulţumim tuturor celor care ne-au trimis urări şi felicitări de Crăciun!
Iată cîteva dintre ele:

desen de Ileana Surducan (Cluj)

"Îngerii Crăciunului",  desen de Tudor Şerban (Galaţi)

Desen de Daniel Cristea (Alba Iulia)

Desen de Hubert Cance (Aurillac, Franţa)

Crăciun Fericit şi la mulţi ani!

Crăciun Fericit şi un An Nou plin de bucurii ne urează, de la Constanţa, prietenul nostru Marian Radu!

Joyeux Noël!

Dessin par Mircea Arapu

Joyeux Noël et une  très bonne année 2013 à tous nos lecteurs et collaborateurs francophones!

Dodo Niţă

Crăciun Fericit!

desen de Şerban Andreescu

Ştrumfii desenaţi de... Şerban Andreescu

În urmă cu doi ani Şerban Andreescu a fost contactat de o editură  americană să deseneze cărţi de colorat cu  Ştrumfii,  pentru piaţa românească. Proba sa de desen a fost acceptată dar, din păcate, ca multe altele, proiectul a capotat.
A rămas acest desen, pe care Şerban ni l-a trimis  în urma articolelor noastre despre Ştrumfi.
Îi mulţumim.

Poveste de Crăciun : Legenda adevărată a Ştrumfilor

(c) Mediadocs Junior

A fost odată ca niciodată într-un Ev Mediu fictiv, trăind ascuns într-o pădure impenetrabilă, undeva în Europa, un mic popor de pitici albaştri, toţi purtând pantaloni şi bonete albe. Nu mai mulţi de 100 de indivizi, însă toţi diferiţi prin  personalitatea lor: ştrumful glumeţ,  ştrumful morocănos, ştrumful iscusit, cel cu ochelari, cel leneş, o ştrumfiţă şi Marele ştrumf, cu barba albă şi cu o bonetă roşie - nu neapărat conducătorul lor, cât mai ales înţeleptul de serviciu, cel care îi povăţuieşte şi îi îndrumă în situaţiile dificile. Ştrumfii au  în jur de 100 de ani fiecare, cu excepţia Marelui ştrumf, care are 542 de ani bătuţi pe muchie. Sunt înalţi de-o palmă, vegetarieni, trăiesc în căsuţe săpate în ciuperci multicolore şi se conduc după un cod moral propriu, bazat pe respectul reciproc. De mai multe ori au încercat să se conducă după legile omeneşti, dar nu le-a reuşit niciodată,  aşa că au renunţat.

Marele lor duşman şi - de altfel - una dintre rarele prezenţe omeneşti în universul ştrumfilor este vrăjitorul Gargamel, cel care îi vânează pentru că a citit el undeva că pulpiţa de ştrumf serveşte la fabricarea Pietrei Filozofale. Motanul său, Azrael, e mult mai prozaic, el e convins - deşi n-a gustat-o niciodată - că nu există mai mare delicatesă pe pământ decât cărniţa de ştrumf. Mai rămâne însă ca ştrumfii să se lase prinşi de cei doi, ceea ce nu e deloc uşor, aşa că multe dintre povestirile desenate cu micii omuleţi albaştri au ca subiect strădania vrăjitorului malefic să-i prindă, în timp ce aceştia fac tot posibilul să scape din capcanele sale şi chiar să-l facă de râs.

Iar atunci când nu au de-a face cu Gargamel, ştrumfii trăiesc aventuri incredibile, descoperind universul minuscul ce-i înconjoară şi încercând să înţeleagă şi uneori să copieze - niciodată cu succes - societatea oamenilor. Ştrumfii sunt nişte individualişti feroce, fiecare cu micile sale preocupări şi îndeletniciri, şi doar pericolul iminent îi face să se unească şi astfel să-l înfrângă pe Gargamel sau vicisitudinile naturii. Conform devizei lor: "L'Union fait le Schtroumf " ("Doar împreună ştrumfii sunt puternici").

Ştrumfii au apărut pentru prima oară în 1958, în benzile desenate de belgianul Pierre Culliford (1928-1992), mai cunoscut sub pseudonimul artistic Peyo.

El publica în revista Spirou benzi desenate cu Johan şi Pirlouit  când, în episodul La Flute a six trous, i-a venit ideea să introducă, în roluri secundare, primii ştrumfi. Dar piticuţii albaştri au captat imediat atenţia micilor cititori ai revistei, încât Peyo, la cererea acestora, a început să deseneze din anul următor chiar aventurile ştrumfilor: mai întâi sub formă de povestiri scurte, apoi şi sub formă de albume. Iar  dacă la început, toţi ştrumfii erau la fel, cu excepţia Marelui ştrumf, în albumele următoare Peyo conturează personalităţile proprii ale aproape fiecărui ştrumf, diferiţi fizic şi psihic unii de ceilalţi. Ştrumfiţa însăşi a fost "creată" de Gargamel pentru a băga zâzanie între ştrumfi, dar, din episodul următor, se va integra în microuniversul ştrumfesc. Ultimele personaje create de Peyo sunt bebeluşii ştrumfi, pe care îi aduce barza din ţările calde!

În fine, cuvântul "ştrumf" a fost inventat de Peyo ad-hoc, la o cină cu Franquin, un alt mare desenator belgian, când i-a cerut acestuia să-i dea solniţa şi nu găsea cuvântul ("dă-mi şi mie... ştrumfiţa"), după care  discuţia dintre ei a continuat în limbajul... ştrumf. De notat că acest limbaj aparte a constituit subiectul unui eseu foarte serios scris de marele semiolog italian Umberto Eco, iar în anii '90 va fi editat chiar şi un dicţionar franco-ştrumf!

Odată instalat universul ştrumf, Peyo renunţă la celelalte personaje ale sale şi publică în mod regulat, unul după altul,  albumele cu aventurile piticilor albaştri. În mod natural, ştrumfii se bucură din ce în ce mai mult de succes, numărul cititorilor creşte exponenţial şi deja în 1965 este produs primul film de desene animate de lungmetraj Les aventures des Schtroumpfs. În 1975 va urma un altul, La Flűte a six schtroumpfs, produs tot în Belgia, după care ştrumfii debarcă la Hollywood, unde în tot deceniul opt Studiourile Hanna-Barbera vor realiza numeroase episoade - de scurt şi lungmetraj din Aventurile ştrumfilor (rebotezaţi de circumstanţă Smurfi).

Desenele animate aduc o şi mai mare vizibilitate piticilor albaştri, aşa încât de-acum ei pot fi găsiţi de fani şi sub formă de figurine de plastic, jucării de pluş, jocuri video etc. În 1989 se deschide - după modelul Disney - şi un parc de distracţii ştrumf în Franţa. De altfel, se poate spune că, din punct de vedere al marketingului, cel puţin, ştrumfii sunt concurenţii europeni cei mai importanţi ai universului Disney, în faţa lui Asterix sau Tintin.

(c) Mediadocs Junior

După moartea lui Peyo, în 1992, "afacerea" ştrumf a fost continuată de copiii săi, fiica sa, Veronique, concentrându-se pe partea de management, iar fiul, Thierry, dirijând un studio de desenatori care, pe scenariile sale, imaginează noi aventuri ale ştrumfilor. La 50 de ani de la naşterea lor, popularitatea piticilor albaştri este mai mare ca niciodată, lucru confirmat şi de faptul că benzile desenate şi cărţile cu aventurile lor apar în peste 25 de ţări de pe trei continente, inclusiv în România.

Ştrumfii au debarcat în ţara noastră în 1991, prin intermediul unui serial de desene animate, difuzat de Televiziunea Română, iar în 1998, la sărbătorirea a 40 de ani de la naşterea lor, Editura Egmont a publicat o primă carte ilustrată cu celebrele personaje imaginate de artistul belgian Peyo. În anii următori vor apărea astfel vreo 10 cărţi ilustrate, de colorat sau de jocuri, pe diverse formate, mai mici sau mai mari. Aşa au intrat ştrumfii în conştiinţa colectivă a românilor. Dovada? În 2007, Editura Cartea Românească va publica un volum de versuri, scris de Marius Ianuş, purtând titlul Ştrumfii afară din fabrică!

Peyo - Magicianul modern

Creatorul celebrilor ştrumfi, Pierre Culliford, s-a născut în 1928 la Bruxelles, tatăl său fiind englez iar mama belgiancă. După absolvirea liceului se angajează la un studio de desene animate unde va fi coleg cu câţiva dintre viitorii celebri artişti BD : Morris (Lucky Luke), Franquin (Spirou şi Fantasion, Gaston la gaffe, Marsupilami), Eddy Paape etc. După război, studioul se închide şi majoritatea desenatorilor sunt angajaţi de editura Dupuis, cu excepţia lui Pierre, care era prea tânăr. Aşa încât acesta se adresează altor editori şi debutează cu o bandă desenată apărută în ziarul La Derniere Heure. Între 1949-1952 el desenează peripeţiile motanului Poussy pentru ziarul Le Soir şi de-acum înainte va semna... Peyo. Dar, în 1952, soarta sa se schimbă, deoarece prietenul Andre Franquin, care îşi cucerise o anume notorietate la editura Dupuis, îl recomandă editorilor săi. Peyo va publica în paginile revistei Spirou aventurile lui Benoit Brisefer, un puşti cu o putere herculeană -, dar pe care o pierde atunci când e răcit, şi e adesea răcit, precum şi Johan et Pirlouit, o serie medievală, în care Johan, pajul regelui, se bate cu personajele negative din Regat, apărându-i în acelaşi timp de nedreptăţi pe cei săraci şi amărâţi. Primul ştrumf va apărea într-o aventură de-a lui Johan şi Pirluit la 23 octombrie 1958, în albumul La Flűte a Six Schtroumpfs şi de-atunci se poate spune că soarta lui Peyo s-a schimbat definitiv, încet-încet personajele sale cucerind o notorietate mondială. În faţa cererii crescânde pentru benzile desenate cu ştrumfi, Peyo este obligat să înfiinţeze un fel de studio informal, unde va colabora cu numeroşi artişti dintre care mai mulţi vor crea în timp propriile lor serii şi personaje: Walthéry, Wasterlain, Gos, Derib, Degieter, Desorgher. Peyo va mai imagina o nouă serie, Jacky şi Celestin, cu aventurile a doi puşti simpatici din anii '60, dar o va abandona repede unuia dintre colaboratorii săi, Walthery, el ocupân-du-se exclusiv de ştrumfi. De-acum Peyo este mai mult un supervizor şi un om de afaceri, decât un artist pur şi simplu. Colaboratorii săi scriu scenarii şi desenează noile aventuri ale ştrumfilor, iar familia Culliford se ocupă de partea de marketing a afacerii. Copleşit de neaşteptatul succes la scară mondială, Peyo are probleme de sănătate şi - în urma unui atac de inimă - se va stinge din viaţă, la numai 64 de ani, la Bruxelles. Ştrumfii însă îi supravieţuiesc şi, anul trecut, Europa întreagă a sărbătorit aniversarea celor 50 de ani de la naşterea lor.

De-acum, ei au intrat în mitologia modernă a lumii.


Dodo Niţă

(publicat iniţial în Jurnalul Naţional din 29 martie 2009, cu ocazia expoziţiei itinerante "L`Union fait le Schtroumf" organizată de Centre Belge de la Bande Dessinee şi adusă în România de Delegaţia Valonia-Bruxelles la Bucureşti).





Notă. Numeroase cărţi şi reviste cu Strumfii, în poveşti ilustrate sau benzi desemate, găsiţi pe site-ul editurii Mediadocs Juniorhttp://www.mediadocs.ro/mediadocs-junior

Jean Effel en Roumanie

                     (se dedică lui Paul Stoica şi Marian Mirescu)

Timbru editat de Poşta Franceză în 1983

Acest album a circulat în România anilor  60-70

Singurul album al lui Jean Effel editat în româneşte, în 1971

Monografie de V.V. Turova, publicată în româneşte în 1963

Fără comentarii

Afişul expoziţiei "Jean Effel - La Creation du Monde", organizată de CRIABD în 2008, cu ocazia centenarului naşterii marelui caricaturist

GABRIEL – 60 de numere!

Din 1985 există în Belgia o asociaţie pentru promovarea benzii desenate creştine, CRIABD (Centre Religieux d’Info et d’Analyse de la BD) fondată de dl Roland Francart (vezi blogul său alături). Asociaţia organizează evenimente BD, participă la saloane şi festivaluri, acordă premii şi editează publicaţii precum revista Coccinelle sau infzinul Gabriel. In vara lui 1998, în trenul care ne ducea de la Bucureşti la Sinaia (ca-n Dl Goe)  pe Viorel Pîrligras, Felix M., Roland Francart şi subsemnatul, am hotărât înfiinţarea unei filiale locale, informale. Mai târziu au fost cooptaţi în asociaţie Călin Stoicănescu din Timişoara, Cristian Scăiceanu din Craiova, Adrian Barbu şi Gabriel Rusu din Cluj. Eu am fost însă singurul membru cotizant şi, pentru că în fiecare an particip (şi lucrez efectiv)  la activităţi ale asociaţiei în Belgia, Franţa sau Luxemburg, am fost ales de adunarea generală a CRIABD drept unul dintre administratorii săi.

Infzinul Gabriel apare trimestrial, într-un tiraj variabil între 600-1000 de exemplare şi informează cititorii săi nu doar despre activităţile asociaţiei ci, în general, despre toate apariţiile BD creştine sau cu valori umane. Am publicat şi eu articole în paginile sale,  despre BD-ul românesc dar  şi despre cel din Ungaria, Franţa sau Belgia.  De asemenea, am propus spre publicare şi au apărut în paginile publicaţiei,  benzi desenate tematice semnate de Călin Stoicănescu şi Viorel Pîrligras.

În ultimul număr am publicat articolul Jean Effel în România. Dar despre el în postarea următoare.

Caragiale în benzi desenate

Nu puteam lăsa să treacă anul aniversării centenarului naşterii unuia dintre mari noştri scriitori şi dramaturgi, Ion Luca Caragiale (1852-1912), fără a vorbi despre unul dintre cele mai frumoase albume BD publicate în  perioada post-comunistă: Caragiale, desenat de Viorel Pîrligras.

În toamna lui 2001 eram la Gaudeamus, ca de obicei şi, la standul editurii ALL, am cules un pliant care anunţa un concurs naţional  de grafică organizat de editura respectivă, dotat cu premii  substanţiale, între care Marele Premiu era de 10 milioane de lei (cam 3-4 salarii lunare medii în epocă)!

A doua zi, întors la Craiova,  i-am dat pliantul amicului meu Viorel, împreună cu o informaţie esenţială: anul următor urma să se aniverseze anul Caragiale (150 de ani de la naştere).

Ori eu ştiam că Viorel desenase, încă din anii 80, o excelentă adaptare grafică a schiţei D-l Goe (unică, de-atunci şi până astăzi). Aşa că i-am sugerat să mai bedeizeze una sau alta dintre schiţele şi povestirile lui Caragiale, să facă un album şi să-l trimită la concurs, fiind ferm convins că grafismul de excepţie al lui Viorel Pîrligras, coroborat cu aniversarea Caragiale,  va convinge juriul să-i acorde cel puţin unul dintre premii,  dacă nu chiar Marele Premiu.

Bineînţeles, Viorel a fost reticent la idee, era dezamăgit de nenumăratele eşecuri şi semi-eşecuri suferite în relaţiile cu editorii.

Până la urmă a mai desenat două schiţe de-ale lui Caragiale, Amici şi Telegrame, a trimis albumul de 32 de pagini la editură şi, ghiciţi ce?, a câştigat Marele Premiu. Anul următor editura Allfa (parte a trustului editorial All)  îi va tipări albumul şi-l va difuza în toată ţara. Ba, mai mult, acesta va fi primul dintr-o colecţie de trei albume, “Opere literare universale în benzi desenate” în care, alături de albumul Caragiale vor mai apare Haplea la Bucureşti, de Marin Iorda şi Nicolae Batzaria şi Pinocchio, desenat de un autor italian şi tradus în româneşte de preşedintele – pe atunci – al Uniunii Scriitorilor, Eugen Uricariu!

Şi de această dată, triumful lui Viorel a fost umbrit de faptul că editura a realizat coperta albumului dintr-un colaj de desene ale desenatorului, în loc să-i ceară acestuia să deseneze o copertă originală şi mai ales că banii i-au fost trimişi cu întârziere şi cu ţârâita.

Anul 2002 a fost, probabil,  anul de vârf al carierei BD a lui Viorel Pîrligras, cariera începută în 1970, la vârsta de 11 ani, când a câştigat o diplomă la concursul Minitehnicus organizat de revistele Cutezătorii şi Pif Gadget.

A urmat, în 1973, debutul în paginile revistei Cutezătorii, cu BD-ul Tunelul Timpului, premiat la alt concurs, debutul în paginile almanahurilor Ştiinţă şi Tehnică şi  Anticipaţia, unde Viorel va publica probabil cele mai frumoase BD-uri ale sale: aventurile Fergonautului (personaj devenit emblematic pentru creatorul său) şi mai ales Poarta, o capodoperă a benzii desenate SF româneşti! Intre 1988-1989 Viorel Pîrligras va edita şi va asigura prezentarea grafică a celei mai importante reviste SF a vremii, Orion.

În fine, în 1991, la editura noastră SFVA, vom publica albumul Escală pe Tobra (tiraj 15,000 ex.) pentru care Viorel Pîrligras va fi premiat la Convenţia Naţională de SF de la Buzău. În continuare, Viorel va publica în diverse reviste şi ziare, din Craiova, Iaşi, Bucureşti, Timişoara, numeroase benzi desenate,  în special stripuri cu aventurile căţelului Oscar.

Spuneam deci că anul 2002 a reprezentat apogeul carierei BD a lui Viorel Pîrligras. În acest an i-a apărut albumul Caragiale, i-am oferit, din partea ABDR, Oscarul Benzii Desenate Româneşti, pentru cea mai longevivă serie de stripuri din ţara noastră, Oscar, şi l-am luat cu mine la Festivalul BD de la Torino, unde eu însumi fusesem invitat de Alliance Francaise din Val d`Aoste.

După acest an, dezamăgit de faptul că niciodată BD-urile sale nu au fost plătite la înălţimea aşteptărilor sale, Viorel Pîrligras abandonează treptat creaţia grafică şi se afundă în viaţa tristă  a redacţiilor ziarelor de provincie, unde lucrează ca tehnoredactor.

Revenind la subiect, consider că albumul Caragiale desenat de Viorel Pîrligras este o carte esenţială a bibliografiei benzii desenate româneşti.

În ciuda caracterului său (pardonabil, ţinând cont de faptul că V.P. este unul dintre milioanele de români pierduţi în tranziţie) creatorul BD Viorel Pîrligras şi-a câştigat un loc binemeritat în panteonul benzii desenate româneşti.

Pentru a-mi mulţumi pentru pontul concursului, Viorel mi-a oferit această frumoasă dedicaţie personalizată.

În continuare, ca să vedeţi că nu sunt singurul care apreciază creaţia lui Viorel, dau cuvântul profesorului universitar Ion Manolescu, care a publicat un articol elogios despre albumul Caragiale.

 “Cind paraliteratura se intilneste cu literatura mainstream, rezultatele sint, de cele mai multe ori, spectaculoase. Este si cazul albumului alb-negru scos de Viorel Pirligras si intitulat Caragiale. Dl. Goe. Amici. Telegrame (Editura Allfa, Bucuresti, 2002), care il popularizeaza pe unul dintre cei patru „Mari Clasici“ ai literaturii romane in varianta si formatul benzilor desenate.

Craioveanul Viorel Pirligras (n. 1959) este unul dintre cei mai activi si mai cunoscuti promotori ai genului BD la noi. Printre realizarile sale se numara albumele SF Escala pe Tobra (1991) si Lumi paralele (1995), prezentarea grafica a Istoriei benzii desenate romanesti (1992) si a Dictionarului benzii desenate din Romania (1996), alcatuite de Dodo Nita, precum si elaborarea celui mai longeviv strip BD autohton, Oscar (inceput in 1995), dedicat aventurilor catelusului omonim.

Creator al unei colectii personale (Fergonaut), care instituie ca trade mark un personaj ciudat, fergonautul (un soi de cub arhetipal, zimbitor, cu urechi de ciine, trompa de elefant si trei smocuri de par in cap, care defileaza prin toate marile momente ale istoriei universale), Viorel Pirligras este, in prezent, redactor-sef si grafician al periodicului craiovean de analiza a benzii desenate… Fergonaut (director: Dodo Nita).
In ceea ce priveste albumul Caragiale, el constituie materializarea grafica a Concursului de carte pentru copii „Micul Print“ (editia I, Bucuresti, 2002), cistigat de Viorel Pirligras pe baza unui proiect pe cit de inventiv, pe atit de ambitios: Clasicii literaturii romane in banda desenata. De altfel, pe coperta IV a albumului, editorul noteaza ca juriul concursului (compus din Editurile ALL – Editura ALLFA, Ministerul Culturii si Cultelor, Uniunea Scriitorilor si Universitatea de Arte Bucuresti) a apreciat „atit calitatea si hazul desenelor, cit si originalitatea proiectului“.
Cititorii de „mica“ si „mare“ literatura se pot, asadar, delecta cu trei benzi desenate pe texte „clasice“, puse in pagina deopotriva sobru si glumet.

Respectarea textului literar original (cvasi-integrala, in Dl. Goe; integrala in Amici si Telegrame) sau transpunerea realista a codurilor sociale de la 1900 (moda, mijloace de transport, ambient) sint argumente solide pentru o lectura favorabila de critica literara a benzii desenate alcatuite de Viorel Pirligras. Aceasta, in fond, nu poate decit stimula (re)parcurgerea schitelor caragialiene si in varianta lor pur scriptica, prin consultarea diferitelor editii accesibile cercetatorilor sau publicului larg. Ca amanunt de istorie literara, prima editie a Momentelor (aparuta in Bucuresti, la Editura Librariei Socec &Comp., 1901) contine, la cuprins, titlul Domnul Goe (fara puncte de suspensie), iar in pagina grafierea D-l Goe… (cu cratima si trei puncte de suspensie); alte editii consemneaza in pagina titlul D-l Goe… (Zarifopol, 1930; Rosetti, Cioculescu, Calin, 1960) sau Dl Goe… (Stancu Ilin, Nicolae Barna, Constantin Harlav, 2000).
Cititorilor care nu cauta, in album, fidelitatea textuala sau o reprezentare conformista a lumii caragialiene sint si ei rasplatiti. Anacronismele si inserturile grafice deliberat „frauduloase“ (mai apropiate de banda desenata comica decit de cea realista) indica o constiinta auctoriala in ton cu cea caragialiana: ludica, ironica si (auto)subversiva. Astfel, in Amici, Mache citeste gazeta Le Progrès Illustré… cu susul in jos, in timp ce in Dl. Goe, la plecarea locomotivei, seful de peron se alege cu un jet de abur in fata, care ii muta chipiul din loc; tot in Dl. Goe, in momentul urcarii in vagoane („Soseste trenul – si nu sta mult“), un pasager admira infierbintat decolteul sotiei altuia, iar o cucoana il paleste pe un individ cu o umbrela peste ceafa, in timp ce bidiviul care trage birja cu „mamitele“ si „puisorul“ din scena finala isi permite si el o replica (parca inspirata din Pif-urile anilor 1970), e drept, in gind: „Sint grele, animalele!“.

Libertatea desenatorului fata de modelul „clasic“ se extinde in Dl. Goe si asupra cadrului: sub enuntul „Trenul alearga acuma de spre Crivina catre Peris„, cititorul poate vedea desenata traversarea unei zone stincoase si deluroase, in contextul in care indicatia topografica reala arata ca ne aflam la jumatatea distantei dintre Ploiesti si Bucuresti, adica in plina cimpie. Cit despre libertatile si actiunile nu tocmai ortodoxe ale echipei de „opozanti indirjiti“ din Telegrame („sub conducerea Costachel Gudurau, Iordachel Gudurau si nepot Gudurau, Albert“), ele sint redate prin numeroase stele iesind din cap si ochi scosi din orbite la impactul cu diferite obiecte „cavaliresti“: bastoane, revolvere, pantofi.
De o foarte buna calitate grafica si cu un dinamism al desenelor adaptat la cerintele diferentiate ale celor trei schite, albumul Caragiale al lui Viorel Pirligras intruneste toate calitatile unui succes editorial. In aceste conditii, este de presupus ca atit publicul larg, cit si criticii si istoricii literari vor astepta cu interes din partea autorului continuarea proiectului sau de asezare a „Marilor Clasici“ in cadrele benzii desenate.”

(articol apărut în nr. 157/februarie 2003 al revistei Observator Cultural)

Foarte greu mi-a fost să aleg o planşă pentru a ilustra articolul. Până la urmă am ales-o pe aceasta, pentru a arăta dinamismul acţiunii dar şi pentru că este singura din BD-ul românesc- după ştiinţa mea - în care un personaj se închină. A se reţine că ea a fost desenată în timpul regimul comunist, cînd a desena o cruce era aproape un act de dizidenţă.

Isprăvile lui Păcală, desenate de Şerban Andreescu

Că tot se apropie Crăciunul, Şerban Andreescu oferă spre lectură, cititorilor noştri, trei planşe din banda desenată Isprăvile lui Păcală, realizată de el după povestea originală a lui Petre Dulfu.

                                                                 ......................................

Continuarea, în paginile revistei Luminiţa (editura LVS Crepuscul, Ploieşti).

Şerban Andreescu - portret de creator BD

            Şerban Andreescu s-a născut la Bucureşti pe 03 februarie 1957. A absolvit Facultatea de Energetică în 1982. A lucrat ca inginer până în 1992, după care s-a dedicat exclusiv desenului.

            Talentat la desen, a debutat în paginile revistei liceului la care a învăţat, dar debutul profesionist şi-l face abia în 1990. Pasionat de karate ( este singurul autor BD din România cu centură neagră şi titlul de „sensei” ) a introdus în ţara noastră un nou gen BD, „BD ninja”, publicând benzi desenate pe această temă în revista Universul Copiilor  şi în albume. A mai lucrat la studiouri de publicitate şi desene animate ( Dacodac şi Classic Animation, între 1995-1996) şi a fost o vreme chiar şi bodyguard.

            A publicat numeroase benzi desenate comice sau semi-realiste, în alb-negru sau în culori, în revistele Universul Copiilor (1990-1991), Strip Top (1992 ), Mini Azi  (1993-1994), Jurnalul Roz (1995 - 2 numere desenate  în întregime de el, cu BD erotice), Haz în vacanţă (1995), Actualitatea Creştină (1997), Super Kid şi Tobogan (1998-1999), Luminiţa şi Cutezătorii (din 2011).

            Intre 1999-2010  trăieşte exclusiv din ilustraţie de carte: a semnat peste 300 de titluri de cărţi de poveşti, de colorat şi manuale şcolare.

            Şerban Andreescu a publicat 5 albume BD (dintre care primele trei în seria „ Aventurile unui ninja” ):

1990 - Hanji şi Templul demonilor, ed. E. V.& A;

1991 - Secrete chinezeşti, ed. E.V. & A;

1993 - Competiţia, sc. Adrian Chimirel, ed. România Azi;

1994 -Tex şi Rex, superdetectivi, sc. Cornel Hlupina, ed. Vizual.

2011 – O Inimă de Broscuţă, vol I – Peniţa aurie, înger sau demon ?, sc. Gheorghe Vârtosu, ed. Adenium, Iaşi.

În 2012, în cadrul celei de-a 22 ediţii a Salonului Internaţional al Benzii Desenate de la Constanţa, primeşte premiul ABDR pentru albumul O Inimă de Broscuţă. 

Doctor Zoo, serial în curs de apariţie în revista Cutezătorii (c) 2012