Revista Comics și Banda Desenată, Legitimitate în câmpul de producție culturală” ( V )

Capitolul V

Studiul de caz: Revista Comics

1. Prezentarea cercetării

Informația de ordin teoretic prezentată pe larg în primele articole reprezintă doar primul pilon pe care s-a sprijinit încercarea mea de a înțelege traseul cultural al benzii desenate românești. Al doilea pilon, reprezentat de munca de teren desfășurată în București în compania grupului de artiști din spatele Revistei Comics și a altor agenți din cîmpul benzii desenate, va fi prezentat pe larg în acest articol parte în care voi detalia, de asemenea, maniera de desfășurare și gîndire a cercetării, modalitatea prin care, pe baza unor cercetări preliminare, mi-am conturat obiectivele acesteia și instrumentele de investigație folosite pentru culegerea datelor calitative.

Lucrarea de licență a pornit de la interesul personal pentru benzilor desenate, după ani în care am urmărit la TV aventurile super-eroilor americani Batman și Superman, și curiozitatea legată de lipsa acestora de pe piața românească. Dacă în Statele Unite și în Franța se publică anual sute de mii de exemplare de albume și reviste BD, cum se explica lipsa desăvîrșită a acestora din librăriile și chioșcurile de ziare din România? Un posibil răspuns rezolva această problemă într-un mod cît se poate de simplu: dacă nu există cerere pe piață pentru benzi desenate, atunci nu există nici ofertă de benzi desenate. Un al doilea răspuns mi-a fost semnalat de către un coleg de facultate, într-o conversație pe acest subiect: „păi benzile desenate sunt pentru copii, cine ar citi așa ceva?”. Spre deosebire de Franța și Statele Unite unde media de vîrstă a cumpărătorilor de BD-uri a crescut considerabil în ultimele trei decenii, în România benzile desenate sunt în continuare „pentru copii”. Într-adevăr, cercetările ulterioare au confirmat că înspre această explicație se înclină balanța: statutul benzii desenate este cel de carte pentru copii și reprezintă unul din motivele principale pentru care editorii evită să investească financiar în producția și promovarea acestora în alte feluri decît pentru o carte pentru copii.  

Am decis să investighez mai în profunzime problema – speram că mă putea ajuta să înțeleg funcționarea unui „mecanism social” mai larg aflat în spatele dispariției acestui produs cultural în România. Încă din etapele premergătoare am hotărît să-mi dedic eforturile studiului producției de benzi desenate fiindcă aveam impresia că producătorii îmi puteau furniza cele mai relevante date privind starea benzii desenate românești. De altfel, cine altcineva să-mi vorbească despre o „fantomă” publicistică dacă nu cei care le vînau pe planșele de hîrtie sau fișierele Photoshop?

Metodologia de cercetare a cuprins o combinație dintre interviul semistructurat, orientat spre teme generale de reflecție, și observația participativă. Am ales metoda interviurile semistructurate deoarece a permis, prin discuțiile purtate cu agenții cîmpului, culegerea mai puțin invazivă a informațiilor direct de la aceștia, prin cuvintele acestora, cu privire la benzile desenate pe care le produceau, la dificultățile întîlnite sau succesele înregistrate în publicare și relațiile pe care le întrețineau cu ceilalți membrii ai cîmpului. În același timp, am considerat importantă și observația participativă ca metodă de culegere a datelor fiindcă numai participînd împreună cu aceștia la evenimentele organizate pentru popularizarea benzii desenate (ateliere de lucru, lansări de revistă, evenimente speciale de promovarea a revistei) am avut posibilitatea de a-i cunoaște mai bine. Dificultățile inițiale legate de cunoștințele mele limitate din istoria benzilor desenate românești și franceze au servit mai tîrziu interacțiunilor cu aceștia, ca un element comun de discuție informală, prin solicitarea de informații legate de anumite personaje, anumiți autori BD și anumite albume sau romane grafice în culegerea datelor.

2. Comunitatea din jurul Revistei Comics

Probabil că primul grăunte de noroc a fost coincidența lansării Istoriei Benzii Desenate din România (Niță and Ciubotariu), în toamna lui 2010, cu începerea demersului meu de cercetare. Aveam, din fericire, o lucrare solidă pentru stabilirea contextului istoric al benzii desenate, dar și un îndrumător pentru perioada post-socialistă.

Al doilea grăunte de noroc a venit în forma unei informații furnizate pe Facebook de către o colegă de facultate despre tîrgul de carte SF, Final Frontier, ținut la Muzeul Țăranului Român din București în primăvara lui 2011. Acolo am reușit să intru în legătură cu domnul Dodo Niță, autorul Istoriei... și cu artiștii BD de la Revista Comics, în timp ce organizau ateliere de lucru pentru vizitatori și pasionați deopotrivă, dar și o vînzare de albume.

Alegerea acestui grup specific pentru studiu a fost determinată, în primul rînd, de cercetările preliminarii care au indicat un statut proeminent al membrilor în evenimentele sprijinite de instituții de Stat ca Institutul Cultural Român și European Union National Institutes for Culture (EUNIC) precum Salonul European de Bandă Desenată de la București, din octombrie-noiembrie 2010, unde cîțiva dintre artiști și-au expus planșe, și crearea unui album BD special pentru a participa la importantul festival BD Angoûleme, în ianuarie 2011.

În al doilea rînd, recunoașterea socială a acestor artiști de către generația mai veche de producători și bedefili, în special grupul de la Craiova care se ocupă anual cu organizarea Salonului Internațional de Bandă Desenată, cu care mențin relații strînse pentru colaborări de diverse tipuri (lansări de carte, evenimente de promovare), m-au asigurat de relevanța grupului de producători pentru cercetarea cîmpului benzii desenate românești.

Grupul s-a format sub inițiativa celui care avea să devină un redactor-șef informal, Rico, care a gîndit revista ca un proiect de promovare a benzii desenate în randurile consumatorilor de carte români. Internetul și atelierele de lucru au reprezentat mijlocul prin care aceștia au intrat în contact unii cu alții, stabilind un fel de rețea socială online prin listele cu prieteni de pe blog-urile personale, o modalitate prin care au putut menține constant legătura. Unul dintre artiști, căruia îi vom spune Paul, explică ideea din spatele grupului Revistei Comics:

„...e de fapt un grup de tineri talentați, pasionați de bandă desenată, amatori, profesioniști, care s-au adunat în scopul popularizării benzii desenate, nu în scopul de a face bani...perspectiva e asta: a face bani din bandă desenată...momentan se construiește ceva, încet-încet [...] cine vrea, participă, cine nu, nu, adică nu te forțează nimeni, nu semnăm nimica, ne cunoaștem, ne întîlnim, suntem noi din București...”

Cercetarea propriu-zisă a fost realizată pe o perioadă de aproximativ trei luni, cuprinsă între sfîrșitul lunii februarie și sfîrșitul lunii mai, anul 2011, și a cuprins discuții separate cu o parte din membrii de bază, participarea la cîteva ateliere de lucru desfășurate în încinta Muzeului Național de Artă Contemporană, la evenimente speciale de promovare a BD-ului în București ca Free ComicBook Day, o zi în care s-au împărțit pe stradă exemplare din revistă și alte materiale promoționale, și lansarea celui de-al treilea număr al revistei în cadrul unei festivități ținute la fostul Cafe Base din Centrul Vechi.

            Unul din conceptele pe care le-am folosit pentru a pune într-o schemă explicativă interacțiunile dintre artiști este cel de „comunitate de practică” (community of practice) formulat de Jean Lave și Etienne Wenger, ce desemnează

„groups of people who share a concern or a passion for something they do and learn how to do it better as they interact regularly” (Wenger 2004)

O comunitate de practică este constituită din combinația a trei elemente importante: domeniul (adică domeniul de interes împărtășit de către membri), comunitatea (grupul de oameni și interacțiunile dintre aceștia) și practica (activitatea propriu-zisă care-i reunește în grup și caracterul de „practicant” al fiecărui membru). Conceptul și-a găsit o aplicație și în domeniul online; noile tehnologii ca Internetul a permis răspîndirea acestui tip de comunitate dincolo de limitele geografice tradiționale și a crescut importanța acesteia în procesarea informației tot mai vaste legate de practică.

Evident, domeniul acestei comunități este banda desenată, iar comunitatea propriu-zisă este cea reprezentată de proiectul Revistei Comics, la prima vedere un „prozin” (o formă de publicație BD realizată de fani, un „fanzin”, dar în condiții tehnice superioare-pagini color, hîrtie plastifiată și lucioasă) disponibil atît în variantă tipărită (într-un format A5 plastifiat de foarte bună calitate pentru mijloacele financiare aflate la dispoziție, în 50 de exemplare color și 100 de exemplare alb-negru, cu un număr de pagini variabil în funcție de artiștii colaboratori) cît și gratuit, prin vizionare online pe site-ul revistei. Titlul revistei nu este ales la întîmplare, însă. Acesta a fost gîndit pentru a atrage un public cît mai larg cu putință:

„...eu încerc să ajung la un public mult mai larg, adică încerc să aduc benzile desenate în mainstream, încerc să creez mainstream-ul ăsta și pentru ceva care se cheamă Comics n-ai cum să nu știi despre ce e vorba în revistă, poți să fii [...] de-o seamă cu noi, și vezi Comics, ce poate să aibă? Comics, clar [...] deja există în capul tău și doar îi dau formă” (Rico)

Politica revistei de a promova banda desenată românească încurajează colaborările cu artiști din afară, necunoscuți pînă în acel moment grupului, conform unor standarde de calitate impuse de comun acord:

„poate să trimită oricine dar să fie calitativ, adică să fie oameni care desenează nu de ieri...mă apuc și eu acuma să desenez și trimit - poți să trimiți, nu te descurajăm [...] poate desenează acuma urîțel dar în două luni, într-un an, trei ani, o să deseneze mai frumos ca mine de o sută de ori și important e să încurajezi lumea, nu?” (Rico)

Totuși există un grup stabil de artiști care publică BD-uri în fiecare număr în jurul căruia se adună colaboratori profesioniști sau amatori pentru a elabora conținutul revistei. Primul număr al revistei, Volumul 1, a avut 12 pagini color și a fost tipărit în iunie 2010, într-un număr mic de exemplare, la inițiativa lui Rico, cu material de pe blogul personal și cu o contribuția din partea unui al doilea membru, Toni. Acest prim număr a servit drept machetă pentru cooptarea altor artiști în proiect, persoane fie cunoscute la ateliere de lucru, fie prin interacțiunile online, de pe bloguri. Paul detaliază:

„am făcut cunoștință la Salonul din Constanța de anul trecut [2010], salonul BD, [...] avea volumu’ unu Comics...și am făcut cunoștință cu el și dup-aia mi-a trimis mail și...dacă vrei să te implici, știi, și momentan banii care-i facem o să-i reinvestim în revistă, să tot iasă, să avem continuitate...șiii am zis da, nu am zis dă-mi banii, hai să semnăm ceva, nu-știu-ce, am fost de acord să construim ceva....”

Pînă la publicarea celui de-al doilea număr, Volumul 2, în februarie 2011, Rico avea să mai strîngă încă patru artiști în grup și șase colaboratori pentru ca varianta finală să conțină 24 de pagini de benzi desenate, 12 artiști și rubrici precum Interviu (în care sunt prezentați cîte un artist pe număr sub forma unui interviu), Aparițiile anului 2010, și paginile special dedicate Salonului European de Bandă Desenată și apariției Istoriei Benzii Desenate Românești, de Dodo Niță. Tirajul a fost de 50 de exemplare color și 100 de exemplare alb-negru, prețul de vînzare în primul caz ridicîndu-se la 10 lei, și 5 lei, în cel de-al doilea. Profitul obținut de pe urma vînzării exemplarelor tipărite este reînvestit în tipărirea numărului următor. Întrebat cu privire la necesitatea variantei tipărite, în condițiile în care revista este disponibilă gratuit pentru citit pe site-ul oficial, Rico a adus în discuție revistele de benzi desenate apărute imediat după Revoluție care, din pricina dificultăților financiare, au avut o activitate scurtă:

„...am zis că nu ne cramponăm de detalii economice [...] și o pun la liber pe net, adică să existe, cine vrea, gratis...și partea tipărită e doar așa pentru plăcerea de a răsfoi o revistă și am zis că orice ar fi, măcar 50 de numere tipărim cu banii de acasă, că trebuie să existe și fizic că dacă nu există fizic...doar pe net [...] dacă ți-o dau eu ție, n-o citești doar tu, tu o ții acasă pe birou, ți-o cere și fratele sau sora sau prietenul sau nu-știu-cine, circulă, pe cînd așa pe net [...] am deschis-o [...] și atît, pe cînd asta [...] se plimbă, află lumea”

 Datorită calității tipografice superioare și a conținutului mai bogat, revista adunînd laolaltă artiști cu stiluri grafice diferite, pe subiecte variate (autobiografic, SF, satiră și dramă), numărul doi va fi considerat atît de către membrii grupului cît și de cei din afară ca fiind de facto primul număr. 

Al treilea număr va apărea în aprilie 2011, stabilind ciclul de apariție bilunar, în același tiraj, cu un număr de pagini și mai mare (32) și cu 18 artiști în total. Revin rubricile Interviu (într-o formă extinsă, pe două pagini), Apariții editoriale (dedicată albumul lui Nicolae Nobilescu, Cowboy Dog) dar apar și altele noi ca Atelier de Benzi Desenate, în care sunt prezentate elemente și tehnici narative de bază ale benzii desenate. 

Practica ce reunește membrii grupului constă în furnizarea materialului BD pentru revistă (o activitate supravegheată de Rico cu foarte multă strictețe, o parte însemnată dintre artiști reclamîndu-i zelul), împărtășirea reciprocă a informațiilor prin care își pot îmbunătăți abilitățile de desen și participarea în comun la diverse evenimente cu scop de promovare a benzii desenate. Există un schimb continuu de informații între membrii grupului privind stilurile și tehnicile noi de desen pe care le-ar putea încerca, unii membrii precum Toni încercînd să inoveze desfășurarea practicii prin introducerea de noi instrumente și tehnologii în procesul de producție precum tableta electronică de desen, prin care se pot înlocui tradiționalele creion și hîrtie sau un nou tip de creion cu tuș. Wenger, White și Smith (2009, 23) observă astfel de comportamente în alte comunități de practică:

„When people find a great new tool they tend to tell everybody about it, urging their colleagues to give it a try. When they start to find a tool limiting and frustrating, their gripes soon spread across the community until someone else comes up with a practice or a new tool to cope with the problem.”

 În același timp, grupul se implică într-o varietate de activități de promovare a benzilor desenate. Dintre acestea reținem:

a) tîrgurile de carte, locurile în care își vînd publicațiile (volume publicate individual de membri cît și numere din revistă), unde își instalează instrumentarul (proiector, laptop, tableta electronică, hîrtiile și creioanele) pentru a-și desfășura și promova practica;

b) atelierele de lucru,  (de pildă cele organizate la Muzeul Național de Artă Contemporană în cadrul unei expoziții internaționale de BD-uri belgiene) în care organizează competiții informale de desenat pe anumite teme, în care împărtășesc experiențe artistice personale artiștilor începători care doresc să „învețe meserie”, în care studiază materiale educative precum planșe cu studii de personaje[i] sau cărți de specialitate în arta BD-ului, urmărind promovarea mediului dar și un fel de schimb intergenerațional a practicii: au participat și copii iar unii dintre ei aveau și blog-uri personale pe care-și postau desenele;

c) saloanele de bandă desenată, (Salonul European de Bandă Desenată din octombrie-noiembrie 2010 sau Salonul Internațional de Bandă Desenată) unde se întîlnesc cu alți artiști BD, unii agenți deja consacrați în cîmp, și schimbă informații, stabilesc colaborări, își expun planșele recente, vînd albume și desene, organizează ateliere de lucru și se acordă premii pentru activitatea de peste an. De pildă Rico a fost premiat cu Trofeul Sandu Florea, un premiu prestigios care se acordă celui mai bun artist BD de peste an în România, la Salonul European de Bandă Desenată;

d) evenimente speciale de promovare a benzii desenate, precum Free ComicBook Day, un eveniment anual desfășurat la nivel internațional prin care se promovează banda desenată prin împărțirea de reviste gratuite. Organizat pentru prima dată în acest an, pe 7 mai, de către Revista Comics, activitatea a implicat împărțirea de abțibilduri și exemplare din revistă oamenilor întîlniți pe un traseu stabilit prin Centrul Vechi al Bucureștiului și furnizarea de exemplare din revistă librăriilor Anthony Forst, Librăia Jumătatea Plină, Cărturești și anticariatului Antic Ex Libris, pentru a fi împărțite gratuit clienților;

e) lansările de album sau numere din revistă, numărul 3 al revistei a fost lansat cu multă publicitate la Cafe B. unde au fost invitați toți colaboratorii din București și s-a putut intra în contact cu potențiali parteneri/promotori (de pildă, o doamnă de la Cercul Militar era interesată de un proiect de BD istoric la care lucra un artist, pentru o eventuală expoziție cu prilejul Zilei Armatei);

Desigur, o mare parte din aceste activități în comun au un corespondent important în spațiul virtual - pe blog-urile personale ale membrilor se postează ultimele vești privind activitățile profesionale sau/și personale (socializare și construirea de relații interpersonale de lungă durată), „mostre” de ultimă oră a materialului artistic produs precum și diverse schimburi de informații relevante domeniului, sfaturi, anunțuri de lansări de carte sau evenimente artistice conexe. În același timp, s-a dezvoltat și o rețea de promovare online a revistei (constituită în mare parte din listele de prieteni de pe blog-urile artiștilor) și, în particular, a artistului contribuitor. „Succesul” revistei, măsurat de către Rico prin numărul de vizionări unice pe lună, depinde în mare măsură de această rețea și de modul în care se realizează efectiv promovarea: unul este efectul postării directe a ferestrei speciale în care revista poate fi citită (pentru cel de-al doilea număr, Rico a estimat 40.000 vizionări unice/lună) și altul este efectul postării doar a coperții și a unei descrieri sumare a numărului în cauză (astfel au stat lucrurile în cazul celui de-al treilea număr al revistei, aproximativ 20.000 vizionări unice/lună), conform „redactorului-șef” al revistei, Rico. Am putea spune că site-ul revistacomics.ro reprezintă o platformă comună de promovare și împărtășire de informații și resurse pentru toți membrii, toți artiștii acceptați de către membrii de bază, indiferent de cît de des publică și doar în cazul în care au blog-uri sau site-uri personale, fiind incluși în această rețea pentru a fi la rîndul lor promovați și susținuți, un fel de incluziune în comunitate cuplată cu o recunoaștere a talentului. De altfel, Rico recunoaște în discuțiile purtate că

„nu poate oricine să se apuce [de BD], adică nu poți să te apuci să joci fotbal dacă nu știi să joci fotbal, și să te dai vedetă de fotbal dacă tu nu știi să te joci fotbal [pentru că] încerci să promovezi ceva frumos și de calitate, nu? Adică nu ceva prost și urît dar se va găsi cineva care să-i placă: mamă ce tare-i asta!”.

În afară de promovare, un obiectiv important pe termen lung al revistei, așa cum a recunoscut unul dintre informatori, este de a obține și beneficii financiare pentru artiștii care contribuie constant cu material prin cooptarea unor sponsori pe măsură ce lectoratul revistei va crește:

„...nu mi-ar fi deloc rușine să pun o reclamă Cosmote și să ne luăm, nu știu, 20.000 de euro [...] ar fi plătiți artiștii, nu știu, cu o sută, două euro, cu trei, patru [...] iar restul i-am băga în revistă, să scoatem și mai multe reviste, să organizăm evenimente...” 

           În Franța postbelică, generația de artiști tineri care au revoluționat mediul elevîndu-i statutul prin temele mature abordate și prin maniera mai sofisticată decît predecesorii lor de a le trata, au reușit să ofere relevanță socială benzii desenate. În mare parte, ne spune Luc Boltanski (1975), acești artiști și cercetătorii sociali care au început să studieze mediul în anii ’70, dețineau un nivel de capital cultural mult mai ridicat decît cel al capitalului social și din acest motiv au fost nevoiți să-și orienteze activitatea spre domenii a căror întrare era mai puțin reglementată de originea socială.

În linii mari același fenomen se petrece în rîndul acestor artiști români de benzi desenate în prezent. Mare parte din membrii grupului Revistei Comics posedă o educație superioară, de nivel universitar, dar din diferite motive nu și-au putut termina studiile sau să continue în acea direcție. De pildă, Toni a urmat cursuri speciale de pregătire timp de patru ani pentru a intra la Arhitectură, unde a petrecut trei ani la Design Interior pînă să realizeze „că nu mai aveam cum să progresez”. Cunoștințele de desen acumulate în acea perioadă, de pildă tehnica de aplicare a umbrelor figurilor desenate, sunt folosite în mod curent în desenele sale. Un alt exemplu legat de capitalul cultural deținut de acești artiști este chiar Rico, redactorul-șef informal, cum l-am numit, al revistei. Pe vremea cînd era student în al treilea an la Facultatea de Comunicare și Relații Publice a dorit să-și scrie lucrarea de diplomă pe tema benzilor desenate ca mijloc universal de comunicare. În scurt timp s-a descurajat și a renunțat cu totul la idee, referindu-se în același timp și la statutul negativ al benzii desenate:

„O mare mentalitate cu care te lupți e că benzile desenate sunt pentru copii [...] sunt și pentru copii, și pentru adulți, depinde de public...nu e un mediu care te închide numai pt copii, cum toată lumea crede [...] sunt sigur că la mine la facultate ar fi fost luată lucrarea ca așa...pfff, ce, a venit ăsta să facem despre benzi desenate? Pleacă mă de aici! Du-te la Arte dacă vrei să faci lucrări de licență despre benzi desenate”

 

3. Observații de final

          În momentul scrierii acestor rînduri Revista Comics a ajuns deja la cel de-al douăsprezecelea număr și pare că nu are de gînd să se oprească prea curînd. Mai mult, de cîteva zile o nouă revistă românească de benzi desenate, Harap-Alb continuă..., face rondurile pe la chioșcurile de ziare sub auspicii tipografice dintre cele mai bune. E dificil de spus cu siguranță încotro se-ndreaptă lucrurile în domeniul benzilor desenate românești, însă pleiada evenimentelor publicistice (monografiile artiștilor BD români legendari precum Puiu Manu, Burschi, Livia Rusz și Sandu Florea, apariția monumentalei Istorie a Benzii Desenate din România, albumele semnate de  Alex Talambă, Şerban Andreescu, Vali Ivan,  Puiu Manu etc.) și nu numai (Salonul European de Bandă Desenată de la București, Muzeul Benzii Desenate de la Muzeul Național de Artă Contemporană, deja tradiționalul Salon Internațional al Benzii Desenate de  la Constanța etc.) par să justifice cel puțin implicarea umilă a subsemnatului în observarea unui fenomen în devenire. Să fim totuși precauți; mai e cale lungă pînă cînd acest produs cultural va reintra în atenția marilor edituri și, mai important, în atenția publicului larg. 
Poate Sandu Florea a spus-o cel mai potrivit: 

„Banda desenată nu mai este o cenușăreasă a artelor cum era considerată pînă nu demult și publicul din țară a început treptat să ia contact cu acest gen [...] Ca în cazul oricărui produs nou, o piață poate fi creată pentru el dacă oferta este suficient de atrăgătoare.” (2012)

                                                                                                        Cătălin Buzoianu   

Bibliografie

Boltanski, Luc. "La constitution du champ de la bande dessinée." Actes de la recherche en sciences sociales 1 (1975): 37-59.

Florea, Sandu, interviu de Mihai Ionașcu. "„Personajele lui Creangă sunt perfecte pentru un grup de supereroi”. Interviu cu Sandu Florea." Harap-Alb continuă... nr.1. Editura HAC!, (August 24, 2012): 37-38.

Niță, Dodo, and Alexandru Ciubotariu. Istoria Benzii Desenate Românești (1891-2010). București: Vellant, 2010.

Wenger, Etienne. Communities of Practice. Learning, Meaning, and Identity. Cambridge: Cambridge University Press, 2004.

Wenger, Etienne, Nancy White, and John D. Smith. Digital Habitats: stewarding technology for communities. Portland: CPsquare, 2009.

                                                                SFÂRSIT 

---

[i] Planșe în care sunt detaliate caracteristicile fizice ale unor personaje pentru a le putea desena. Artiștii de BD-uri satirice de la Revista Comics folosesc de regulă fișe pentru Popeye marinarul, Daffy Duck și alte asemenea personaje de desene animate.

Cătălin Buzoianu este student la Masterul de Antropologie din cadrul Facultății de Științe Politice, SNSPA, București. Domeniile sale de interes cuprind Studii Culturale, Sociologia Artei și Sociologia Științei. Textul de faţă reprezintă un extras modificat din lucrarea sa de licență intitulată „Revista Comics și Banda Desenată, Legitimitate în câmpul de producție culturala”.

Îi mulţumim lui Cătălin Buzoianu pentru savantul său studiu şi îl aşteptăm şi cu alte articole. 

De asemenea, punem spaţiul acestui blog la dispoziţie şi altor comentatori (serioşi, nu nombrilişti şi zeflemişti, ca pe alte bloguri) care au ceva interesant de spus despre pasiunea noastră comună, cea de-a Noua Artă.