miercuri, 26 decembrie 2012

DONE STAN – 75 DE ANI!





Fără semnalarea doctorului Paul Stoica (acest adevărat alter-ego al meu, din domeniul caricaturii şi ilustraţiei de carte) mi-ar fi scăpat din vedere un fapt important în mica lume a graficii  româneşti: maestrul Done Stan a împlinit în această lună  frumoasa vârstă de 75 de ani.
Pentru că dânsul a creat şi benzi desenate şi mai ales pentru că, din cauza lipsei de comunicare a colaboratorului meu de atunci (care a luat planşele d-lui Done Stan dar nu mi-a spus nimic despre asta)   nu am scris despre acest mare artist în Istoria Benzii Desenate Româneşti (editura Vellant, 2010), îmi fac mea culpa, şi scriu astăzi.
De asemenea, pentru că nu am avut timp să mă documentez direct la sursă, am preluat de pe internet cel mai detaliat interviu acordat de dl Done Stan, pe care l-am găsit. El a apărut chiar în acest an,  într-o  publicaţie din Giurgiu, oraşul natal al artistului.

(c) Semnal de Giurgiu


Nascut la 2 decembrie 1937, la Giurgiu. Absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ Bucuresti, 1964, clasa prof. Vasile Kazar. In perioada 1964-1991 esre redactor artistic si sef de redactie la editurile Tineretului, Ion Creanga, Cartea Romaneasca, Minerva. A facut parte din jurii in concursuri si expozitii de gra­fica si grafica de carte in tara si strainatate. Este realizatorul prezentarii grafice pentru cartile celor mai importanti scriitori romani si straini, organizand zeci de expo­zitii personale si colective si participand la importan­te expozitii internationale. A primit importante premii si distincti, fiind considerat unul dintre cei mai valorosi graficieni din Europa. Nu a fost membru PCR.
Decorat cu Medalia Meritul Cultural clasa I.

– Fiecaruia dintre noi i s-a intamplat la un moment dat ceva care i-a schimbat cursul vietii. Dumneavoastra cum de ati apucat pe drumul artei?
– Desenez de cand ma stiu, am avut talent si mi-a placut sa desenez inca din clasele primare. Mama mea imi povestea, mai tarziu, ca de multe ori renuntam la joaca si intram in casa sa desenez. Imi amintesc ca in clasa I desenam portretul lui Stalin, la intrecere cu un coleg talentat.
– Sa inteleg ca va apucaseti de politica. .
– Da de unde… Imediat am trecut la un nivel mai cultural si l-am desenat pe Puskin, care imi placea mai mult, era mai expresiv si stiam ca este mare poet.
Revenind la pasii mei pe drumul artei, in clasa a V-a am avut ca profesor de desen pe dl. Nichifor Radulescu, foarte pasionat de profesia lui si care imi aprecia foarte mult talentul. Ii placeau atat de mult desenele mele incat uneori facea intreaga ora numai cu mine. Ceilalti se jucau in clasa sau in curte iar domnul profesor imi corecta desenele.
In 1952 am intrat cu nota maxima la Scoala Medie de Arte Plastice din Bucuresti. Din acel moment am stiut ca voi face arta si nimic altceva. Erau vremuri grele si a fost destul de greu pentru parintii mei sa ma tina la Bucuresti.

– Am aflat ca ati avut oarece probleme  specifice vremurilor…
– Da, parintii chiar au fost nevoiti sa ma infieze pe numele unchiului meu de la Vedea, ca sa capat o origine mai sanatoasa… Tatal meu avusese o pravalie in Giurgiu si nu as fi avut dreptul la bursa. Revenind la scoala, la Bucuresti am invatat intr-un mediu mai elevat, colegii mei erau preocupati de arta, de muzica, unii dintre ei vorbeau limbi strtaine, cantau la pian sau la vioara, citeau, mergeau la expozitii. Erau copii din familii foarte bune, cu o educatie deosebita si am invatat foarte multe de la ei. Asa am aflat de Mozart, de Michelangelo, de Leonardo si reconosc ca pana sa vin in Bucuresti stiam numai de Nicolae Grigorescu si vroiam sa ajung ca el.

– Daca nu ati fi facut grafica, ce altceva v-ar fi placut sa faceti?
– Mi-ar fi placut sa fac teatru. Am voce buna si ureche muzicala, cant cu placere si reproduc usor melodiile preferate.
– Spre bucuria prietenilor, dupa cum am aflat…
– Da, in grupul meu de prieteni, la petreceri mai ales, imit pe Aznavour, pe Ion Manolescu, pe Maria Tanase, pe Iosif Sava. Cunosc pe dinafara numeroase cantece ale Mariei Tanase, pe care o admir foarte mult. Recit cu aceeasi placere poeziile tiganesti ale lui Miron Radu Paraschivescu iar prietenii se amuza. Am simtul umorului, imi plac bancurile bune si scurte, imi plac oamenii veseli si spirituali.

– La ce va duc cu gandul versurile: Daca tu ai fii papusa / Eu m-as face papusar / Sa te pot trage pe sfoara / Iara tu sa n-ai habar…!?
– Apreciez gluma, care, evident ma poarta cu gandul spre papusi, spre faptul ca, in timpul facultatii, m-am ocupat de teatrul de papusi de pe langa Casa de Cultura din Giurgiu. In vacantele de vara lucram zilnic la teatru iar in timpul anului universitar, la sfarsit de saptamana faceam naveta Bucuresti-Giurgiu. Eram in acelasi timp scenograf, lucram efectiv papusile, costumele, decorurile, manuiam papusi si interpretam unele personagii. Imi placea sa vad din culise fetele copiilor luminate de bucuria spectacolului si ma bucuram de succesele mele, pentru ca, in concursurie nationale am obtinut premii pentru scenografie si chiar un premiu pentru interpretare.

– La masa de lucru sunteti insotit de muzica. Ce ascultati in astfel de repetate momente? Aveti tabieturi artistice?
– Cand lucrez ascult muzica in permanenta, muzica de orice fel. Ascult Mozart, Bach, Stravinsky, ascult deasemenea cantecele lui Aznavour, Edith Piaf, Frida Bacara, Juliette Greco, Amalia Rodriguez, muzica usoara retro. Ascult cu placere si muzica populara autentica – Maria Tanase, Sofia Vicoveanu, Domnica Trop, Liviu Vasilica. La atelier, in timp ce lucrez si am o stare buna, de treaba bine facuta, ma trezesc cantand. In pauzele de lucru citesc cateva pagini dintr-o carte si ma asez in balansoar si-mi rememorez imagini din copilarie, care a fost atat de minunata.



– Grafica de carte este o rescriere a punctelor mai deosebite ale cartii sau inseamna puncte distincte de vedere? Trebuie sa fiti intrutotul de acord cu autorul, sa respectati textul indeaproape?
– Grafica de carte pentru adulti inseamna o atitudine detasata a graficianului fata de textul propriuzis, inseamna o rescriere a cartii, un dialog intre autor si ilustrator, un punc de vedere personal al artistului. Uneori, iustratia este doar o aluzie la textul cartii. In cartea pentru copii situatia este putin diferita.

– Ilustrarea cartilor pentru copii vi se pare mai responsabila si mai dificila decat a cartilor destinate celor ce au depasit copilaria?
– Desigur, ilustratia de carte pentru copii nu este o arta noua, dar dezvoltarea aproape vertiginoasa din domeniu in toate tarile lumii, ca si atragerea in acest domeniu a unui numar deosebit de mare de talente viguroase, originale, care s-au fixat definitiv in acest spatiu, a creat toate conditiile pentru recunoasterea unui nou statut, pe planul existentei si in egala masura si pe planul valorii. Am putea vorbi de o noua intelegere a universului plastic, intr-un sens mai larg, care sa permita analiza atenta a noilor forme. Ilustratorul descopera un anume fel de a interpreta realul, un anume fel de a interpreta irealul.
Exista in activitatea acestui gen de creatie un fel de lumina interioara, o bucurie, un timbru rar, poate unic pe care artistul plastic il daruieste lumii derutate de astazi. As putea numi acest mesaj drept o regasire a vechiului ideal al inocentei. Or, singura varsta care mai respecta acest ideal este Copilaria. Si ne preocupam deci de acesti mari arhitecti ai Bucuriei, de acesti constructori ai fantasticului care sunt Copiii. Exista in activitatea nostra o caracteristica a limbajului, o anumita filozofie a formei, o disciplina interioara care va feri de exces aceasta opera plastica. Beneficiaza de toate privilegiile libertatii- caci viziunea artistica cel mai des intalnita va fi viziunea fantastica, realitatea miraculoasa- dar va refuza anarhia. Impostura va fi pur si simplu imposibila in acest spatiu al artei.
In urma cu 40 de ani, prietenul meu Iordan Chimet publica o carte intitulata „Antologia inocentei“. Era mai mult decat o carte, era un manifest, o expeditie interioara, o sarbatoare populara. Actul de identitatea al artistului – spunea cartea, este Inocenta, fara inocenta el inceteaza de a fi artist. Copilaria Adultilor, iata care era in esenta destinatia, obiectivul declarat al cartii.
Iordan Chimet demonstra ca in toata arta autentica a acestui secol violent aparuse, intr-un moment sau altul, acest ideal. Si nu intamplator cartea debuta cu inscriptia pe care marele Brancusi o notase pe unul dintre desenele care infatisa silueta diafana a unui copils „Quand nous ne sommes plus enfants, nous sommes deja mortes“!

– Prin varsta dumneavoastra si plin aplecarea deosebita spre detaliu, sunteti un martor si un fin observator al targului de alta data. Ati surprins in ilustratiile dvs. aspecte legate de Giurgiul acelor vremuri?
– Am incercat sa surprind ceva din vechiul Giurgiu, intr-un ciclu de desene intitulat „Fanar“. Desigur, sunt imagini pe care le-am chemat din anii copilariei indepartate. Am incercat sa sugerez atmosfera aceea de oras de port, cu o lume de personagii plutind in arsita sudului. Mi-am reamintit cu nostalgie lumea aceea colorata plina de farmec, lume care mai pastra, inca, ceva din culoarea orientala a vechiului Fanar. Am reinventat imagini de mult uitate ale targurilor de animale, piata din mijlocul orasului unde forfoteau precupeti, tarani, negustori ambulanti, care cu boi, carute, trasuri etc. Mi-am reamintit cu nostalgie cat ma fascina tiganul ursar cu ursul care venea pe strada mea si indrepta salele celor betegi. Iaurgiul cu garnitele pe cobilite, care ne aducea iaurtul la poarta, paparudele-tigancute goale acoperite doar cu frunzulite si bozii, care dansau si se lasau udate cu apa ca sa vina ploaia. In piata orasului erau turci cu fes rosu care vindeau acadele, rahat si halvita si Halvagiul care vindea halva a-ntaia, grecul care facea niste placinte cu branza dulci-sarate unice, bragagiul care purta in spate un vas de alama si striga acoperind zgomotul strazii, laudandu-si marfa.
Urmau apoi tarancile care mergeau, purtand cu eleganta, pe crestetul capului, cosuri de nuiele, macedonenii cu niste pantaloni de o croiala foarte speciala, un fel de salvari de postav, covrigarii, tiganii spoitori care spoiau vasele in mijlocul pietei.
De-a lungul strazilor, spre piata, se insirau pravaliile negustorilor de pantofi, de stofe, de panzeturi, de confectii. In fata pravaliilor stateau negustorii, invartind pe degetul aratator lantul cheilor de la intrare. Imi mai amitesc ca in centrul orasului era libraria domnului Adler, plina de jucarii si carti minunate. Credeam pe atunci ca domnul Adler este foarte bun prieten cu Mos Craciun… Imi amintesc, deasemeni, balciul de Sfanta Maria, unde se aduna, in fiecare seara, o lume pestrita, zgomotoasa si vesela. Veneau acolo Faraonoaica -femeia peste, care vorbea dintr-un acvariu si misca din coada, scamatorii, lanturile, dulapul, barcile in care chiuiau fetele inspaimantate de balansul pea mare… Papusarul cu Marioara si Vasilache, circul, gogoasa infuriata, baracile cu tragerea la tinta.
Cum va spuneam, toate acestea le-am adunat, cu nostalgie, in ciclul de lucrari carora le-am zis „FANAR“!

– Sa va intreb cate sute/mii de carti si reviste ati ilustrat? Le mai stiti numarul?
– Am ilustrat cateva mii de carti, daca socotim si copertele lor. Intr-o vreme am incercat sa le tin evidenta. Le notam pe o banda ingusta de carton agatata pe perete in atelier, dar erau asa de multe si de o frecventa care m-au obligat dupa doi ani sa renunt.

– Aveti o tema preferata pe care va place sa lucrati?
– Am o tema preferata care aproape ma obsedeaza: pasarile, zborul pasarilor, levitatia. Daca sunt rugat sa dau un autograf cu desen, imi vine in minte automat o pasare. Imi este foarte la indemana.
Cand eram in scoala primara, uneori, in serile de vara, ma urcam pe digul din fata casei si, fara sa fiu vazut de nimeni, priveam valea care se asternea spre padure si ma concentram ca sa pot pluti- sa ma inalt putin de la pamant. Poate ma ridicam sau poate nu, dar senzatia era fascinanta! Ce vreti? Sunt in zodia sagetatorului, imi plac spatiile mari, larg deschise, imi place cerul, norii, orizontul.
Cu ani in urma am fost in Siria, la Damasc, in calitate de comisar de expozitie de ilustratie romaneasca. Acolo am fost fascinat de imensitatea desertului arid, doar cu pietre si maracini, unde rar se mai zarea in departare cate o asezare de beduini. Probabil ca daca as fi fost singur in mijlocul desertului as fi incercat inca o data experienta din copilarie.

– Acum multi ani, aflat la Giurgiu, Tudor Gheorghe marturisea ca tocmai trecuse un 8 martie si nimeni nu l-a invitat sa cante niciunde, pe vreo scena… Dvs. aveti regrete legate de ceva ce ati fi vrut sa realizati dar nu s-a intamplat?
– Regret ca nu m-am putut stabili undeva intr-un sat frumos si civilizat, dar profesia mea de ilustrator de carte ma obliga sa stau in Bucuresti, aproape de edituri.

– Ca artist plastic, ce inseamna pentru dvs. lumina din sud, de la Dunare?
– Lumina de la sud, de Dunare, este lumina copilariei, a adolescentei mele, este lumina care m-a facut un om optimist si sanatos.
Pentru un pictor lumina sudului are o culoare speciala, o culoare de miere filtrata prin particulele de praf si prin aerul care vibreaza in arsita verii. Lumina sudului este speciala in orice ora a zilei si a noptii. Cerul noptilor de vara, in sud de Dunare, are o transparenta si o adancime inegalabile. Lumina in asfintit are culoarea mierei, umbrele sunt mai lungi parca, vegetatia
parca arde.

– Veniti destul de rar prin Giurgiu, dar stiu ca veniti cu
placere. Cum vi se pare ca s-a transformat orasul?

– Vin des in Giurgiu si vin cu placere, -este un fel de terapie pentru mine. Vin sa ma incarc cu energie pozitiva. Cu toate ca am nostalgia vechiului oras, gasesc ca Giurgiu a evoluat frumos. Strazile sunt curate, cladirile la fel, a aparut o arhitectura noua, indrazneata, moderna, cu forme elegante. Pe blocuri nu curg zoaie, ca in alte orase. In comparatie cu Bucurestii, care este un oras ingalat in momentul de fata, Giurgiu este o farmacie.

– Ce locuri preferate aveti?
– Imi place sa ma plimb in parcul Alei, pe strada Garii, imi place sa ma plimb si prin cartierese marginase. As fi bucuros daca strada Garii ar fi restaurata in vechea ei forma, ar putea intra in patrimoniul national. Regret ca soseaua care duce spre Port a devenit atat de urata, -odinioara era una din cele mai frumoase artere ale orasului. Acum este incadrata pe ambele laturi de constructii urate si decrepite. Sunt convins ca edilii orasului se gandesc sa faca o schimbare si le urez succes!

– Stiu ca mai plecati din Bucuresti ca sa va intoarceti la tara. Cum gasiti ca s-au transformat viata satului si traiul taranului?
– In satul Vedea, de langa Giurgiu, mi-am petrecut aproape jumatate de viata. In copilarie ramaneam acolo in toate vacantele de vara. Acum merg aproape lunar. Cunosc multa lume acolo si-mi place sa vorbesc cu satenii. Din pacate mentalitatea taranului nu mai este aceeasi cu cea de dinainte de razboi. Anii comunismului au schimbat atitudinea taranului fata de cel de langa el, fata de viata, fata de comunitate in general. Patruzeci de ani taranul a stiut ca nimic nu-i mai apartine – ca statul comunist i-a luat tot si atunci fiecare a considerat ca este normal sa-si insuseasca cate ceva din ceea ce i-a apartinut odata. Obiceiul s-a perpetuat si in zilele noastre, chiar daca statul nu mai are nimic – are insa vecinul! Odinioara taranul isi apara cu sange vatra – astazi se gandeste cum ar face sa plece spre o lume mai buna, spre lumea orasului. Tinerii sunt cu un picior in sat si celalalt in oras, cu gandul sa se capatuiasca.

– Mai avem tarani autentici?
– Nu mai exista tarani autenci, atat de legati altadata de vatra satului. Nu mai exista o cultura sateasca, nu mai exista lautari autentici, pentru ca la nunti se canta manele, se danseaza arabeste. In perioada sarbatorilor si a nuntilor peste sat rasuna o muzica arabeasca-tiganeasca amplificata la maxim de instalatii electronice.

– Cu ce sentimente priviti si intelegeti un copac?
– Privesc un copac ca pe ceva sacru. Imi place atitudinea japonezilor, care se pot ruga in fata unui copac. Un copac si o pasare in zbor au ceva divin, sacru, mai aproape de Dumnezeu.

– Incotro se indreapta grafica inceputului de mileniu? Ce tendinte intrevedeti?
– Grafica anilor nostri este incarcata de toate experientele artistice ale scolului XX prin care a trecut arta plastica. Aproape ca nu mai exista granite intre compartimentele clasice. Pictura imprumuta elemente de grafica, grafica adesea capata pretiozitati picturale. Este o revenire spectaculoasa a curentului Art Nouveau, a Expresionismului, Fovismului etc. Grafica moderna se remarca prin profesionalism, prin virtuozitate si prin rafinament. Sunt artisti care au ajuns la o expresie artistica de exceptie. E drept ca exista uneori si impostura in acest domeniu, si din pacate criticii incearca sa legitimeze genul, alaturi de impostura. Dar vremea le va cerne pe toate si pana la urma va ramane ce este valoros.

Prince and the Impossible Quest, illustrations by Done Stan, 1974




– Cum vedeti viitorul, ca un optimist ce sunteti?
– Cu siguranta ca va fi mai bun ca prezentul. Lumea merge inainte si sunt sigur ca ne vom debarasa definitiv de mentalitatile comuniste care inca ne mai chinuie.

– Ce credeti ca puteti face pentru Giurgiu si giurgiuveni, pentru a va simti mai aproape de ei?
– As putea sa ma intalnesc mai des cu ei, as putea sa expun mai des la Giurgiu, as putea sa cunosc mai bine si sa indrum tanara generatie preocupata de arta. Giurgiuvenilor le transmit mult noroc si prosperitate.”
Interviu realizat de Gelu BREBENEL
Publicat în data  de 26 februarie 2012 în ziarul Semnal de Giurgiu.



În martie 1993, Petre Ghelmez, fost redactor şef adjunct al revistelor Luminiţa, Arici Pogonici, Cutezătorii, începe editarea  – sub egida Comitetului Român Unesco - a revistei Ariel. Revista „copiilor isteţi” a apărut, trimestrial, între 1993-1995, cu o prezentare grafică de Silviu Băiaş.
În numerele publicate în 1993 găsim – în serial -  excelenta bandă desenată de Done Stan, Noul Nastratin, după scenarii de Petre Ghelmez, care adaptează,  la zilele noastre , câteva snoave ale lui Anton Pann.





Aşa cum se vede şi din exemplele de mai sus, Done Stan stăpâneşte foarte bine limbajul celei de-a noua arte. Am apreciat în mod deosebit documentarea sa pentru recreerea atmosferei din epoca lui Anton Pann dar şi inserţiile anacronice şi, în general, umorul care se degajă din ansamblul planşei.
Deşi nu a publicat – după ştiinţa mea – decât aceste câteva planşe BD – Done Stan îşi merită cu prisosinţă locul în galeria creatorilor români de benzi desenate.

Dodo Niţă
(cu mulţumiri lui Paul Stoica şi Anei-Maria Băsceanu)


2 comentarii:

Colo Ro spunea...

Dodo, vezi că ţi-a scăpat o eroare de datare. BD-urile lui Done Stan au apărut în 1993, mai precis în numerele 2 şi 3-4, nu 2003.

Dodo Niţă spunea...

Am corectat, multumesc.