Caragiale în benzi desenate

Nu puteam lăsa să treacă anul aniversării centenarului naşterii unuia dintre mari noştri scriitori şi dramaturgi, Ion Luca Caragiale (1852-1912), fără a vorbi despre unul dintre cele mai frumoase albume BD publicate în  perioada post-comunistă: Caragiale, desenat de Viorel Pîrligras.

În toamna lui 2001 eram la Gaudeamus, ca de obicei şi, la standul editurii ALL, am cules un pliant care anunţa un concurs naţional  de grafică organizat de editura respectivă, dotat cu premii  substanţiale, între care Marele Premiu era de 10 milioane de lei (cam 3-4 salarii lunare medii în epocă)!

A doua zi, întors la Craiova,  i-am dat pliantul amicului meu Viorel, împreună cu o informaţie esenţială: anul următor urma să se aniverseze anul Caragiale (150 de ani de la naştere).

Ori eu ştiam că Viorel desenase, încă din anii 80, o excelentă adaptare grafică a schiţei D-l Goe (unică, de-atunci şi până astăzi). Aşa că i-am sugerat să mai bedeizeze una sau alta dintre schiţele şi povestirile lui Caragiale, să facă un album şi să-l trimită la concurs, fiind ferm convins că grafismul de excepţie al lui Viorel Pîrligras, coroborat cu aniversarea Caragiale,  va convinge juriul să-i acorde cel puţin unul dintre premii,  dacă nu chiar Marele Premiu.

Bineînţeles, Viorel a fost reticent la idee, era dezamăgit de nenumăratele eşecuri şi semi-eşecuri suferite în relaţiile cu editorii.

Până la urmă a mai desenat două schiţe de-ale lui Caragiale, Amici şi Telegrame, a trimis albumul de 32 de pagini la editură şi, ghiciţi ce?, a câştigat Marele Premiu. Anul următor editura Allfa (parte a trustului editorial All)  îi va tipări albumul şi-l va difuza în toată ţara. Ba, mai mult, acesta va fi primul dintr-o colecţie de trei albume, “Opere literare universale în benzi desenate” în care, alături de albumul Caragiale vor mai apare Haplea la Bucureşti, de Marin Iorda şi Nicolae Batzaria şi Pinocchio, desenat de un autor italian şi tradus în româneşte de preşedintele – pe atunci – al Uniunii Scriitorilor, Eugen Uricariu!

Şi de această dată, triumful lui Viorel a fost umbrit de faptul că editura a realizat coperta albumului dintr-un colaj de desene ale desenatorului, în loc să-i ceară acestuia să deseneze o copertă originală şi mai ales că banii i-au fost trimişi cu întârziere şi cu ţârâita.

Anul 2002 a fost, probabil,  anul de vârf al carierei BD a lui Viorel Pîrligras, cariera începută în 1970, la vârsta de 11 ani, când a câştigat o diplomă la concursul Minitehnicus organizat de revistele Cutezătorii şi Pif Gadget.

A urmat, în 1973, debutul în paginile revistei Cutezătorii, cu BD-ul Tunelul Timpului, premiat la alt concurs, debutul în paginile almanahurilor Ştiinţă şi Tehnică şi  Anticipaţia, unde Viorel va publica probabil cele mai frumoase BD-uri ale sale: aventurile Fergonautului (personaj devenit emblematic pentru creatorul său) şi mai ales Poarta, o capodoperă a benzii desenate SF româneşti! Intre 1988-1989 Viorel Pîrligras va edita şi va asigura prezentarea grafică a celei mai importante reviste SF a vremii, Orion.

În fine, în 1991, la editura noastră SFVA, vom publica albumul Escală pe Tobra (tiraj 15,000 ex.) pentru care Viorel Pîrligras va fi premiat la Convenţia Naţională de SF de la Buzău. În continuare, Viorel va publica în diverse reviste şi ziare, din Craiova, Iaşi, Bucureşti, Timişoara, numeroase benzi desenate,  în special stripuri cu aventurile căţelului Oscar.

Spuneam deci că anul 2002 a reprezentat apogeul carierei BD a lui Viorel Pîrligras. În acest an i-a apărut albumul Caragiale, i-am oferit, din partea ABDR, Oscarul Benzii Desenate Româneşti, pentru cea mai longevivă serie de stripuri din ţara noastră, Oscar, şi l-am luat cu mine la Festivalul BD de la Torino, unde eu însumi fusesem invitat de Alliance Francaise din Val d`Aoste.

După acest an, dezamăgit de faptul că niciodată BD-urile sale nu au fost plătite la înălţimea aşteptărilor sale, Viorel Pîrligras abandonează treptat creaţia grafică şi se afundă în viaţa tristă  a redacţiilor ziarelor de provincie, unde lucrează ca tehnoredactor.

Revenind la subiect, consider că albumul Caragiale desenat de Viorel Pîrligras este o carte esenţială a bibliografiei benzii desenate româneşti.

În ciuda caracterului său (pardonabil, ţinând cont de faptul că V.P. este unul dintre milioanele de români pierduţi în tranziţie) creatorul BD Viorel Pîrligras şi-a câştigat un loc binemeritat în panteonul benzii desenate româneşti.

Pentru a-mi mulţumi pentru pontul concursului, Viorel mi-a oferit această frumoasă dedicaţie personalizată.

În continuare, ca să vedeţi că nu sunt singurul care apreciază creaţia lui Viorel, dau cuvântul profesorului universitar Ion Manolescu, care a publicat un articol elogios despre albumul Caragiale.

 “Cind paraliteratura se intilneste cu literatura mainstream, rezultatele sint, de cele mai multe ori, spectaculoase. Este si cazul albumului alb-negru scos de Viorel Pirligras si intitulat Caragiale. Dl. Goe. Amici. Telegrame (Editura Allfa, Bucuresti, 2002), care il popularizeaza pe unul dintre cei patru „Mari Clasici“ ai literaturii romane in varianta si formatul benzilor desenate.

Craioveanul Viorel Pirligras (n. 1959) este unul dintre cei mai activi si mai cunoscuti promotori ai genului BD la noi. Printre realizarile sale se numara albumele SF Escala pe Tobra (1991) si Lumi paralele (1995), prezentarea grafica a Istoriei benzii desenate romanesti (1992) si a Dictionarului benzii desenate din Romania (1996), alcatuite de Dodo Nita, precum si elaborarea celui mai longeviv strip BD autohton, Oscar (inceput in 1995), dedicat aventurilor catelusului omonim.

Creator al unei colectii personale (Fergonaut), care instituie ca trade mark un personaj ciudat, fergonautul (un soi de cub arhetipal, zimbitor, cu urechi de ciine, trompa de elefant si trei smocuri de par in cap, care defileaza prin toate marile momente ale istoriei universale), Viorel Pirligras este, in prezent, redactor-sef si grafician al periodicului craiovean de analiza a benzii desenate… Fergonaut (director: Dodo Nita).
In ceea ce priveste albumul Caragiale, el constituie materializarea grafica a Concursului de carte pentru copii „Micul Print“ (editia I, Bucuresti, 2002), cistigat de Viorel Pirligras pe baza unui proiect pe cit de inventiv, pe atit de ambitios: Clasicii literaturii romane in banda desenata. De altfel, pe coperta IV a albumului, editorul noteaza ca juriul concursului (compus din Editurile ALL – Editura ALLFA, Ministerul Culturii si Cultelor, Uniunea Scriitorilor si Universitatea de Arte Bucuresti) a apreciat „atit calitatea si hazul desenelor, cit si originalitatea proiectului“.
Cititorii de „mica“ si „mare“ literatura se pot, asadar, delecta cu trei benzi desenate pe texte „clasice“, puse in pagina deopotriva sobru si glumet.

Respectarea textului literar original (cvasi-integrala, in Dl. Goe; integrala in Amici si Telegrame) sau transpunerea realista a codurilor sociale de la 1900 (moda, mijloace de transport, ambient) sint argumente solide pentru o lectura favorabila de critica literara a benzii desenate alcatuite de Viorel Pirligras. Aceasta, in fond, nu poate decit stimula (re)parcurgerea schitelor caragialiene si in varianta lor pur scriptica, prin consultarea diferitelor editii accesibile cercetatorilor sau publicului larg. Ca amanunt de istorie literara, prima editie a Momentelor (aparuta in Bucuresti, la Editura Librariei Socec &Comp., 1901) contine, la cuprins, titlul Domnul Goe (fara puncte de suspensie), iar in pagina grafierea D-l Goe… (cu cratima si trei puncte de suspensie); alte editii consemneaza in pagina titlul D-l Goe… (Zarifopol, 1930; Rosetti, Cioculescu, Calin, 1960) sau Dl Goe… (Stancu Ilin, Nicolae Barna, Constantin Harlav, 2000).
Cititorilor care nu cauta, in album, fidelitatea textuala sau o reprezentare conformista a lumii caragialiene sint si ei rasplatiti. Anacronismele si inserturile grafice deliberat „frauduloase“ (mai apropiate de banda desenata comica decit de cea realista) indica o constiinta auctoriala in ton cu cea caragialiana: ludica, ironica si (auto)subversiva. Astfel, in Amici, Mache citeste gazeta Le Progrès Illustré… cu susul in jos, in timp ce in Dl. Goe, la plecarea locomotivei, seful de peron se alege cu un jet de abur in fata, care ii muta chipiul din loc; tot in Dl. Goe, in momentul urcarii in vagoane („Soseste trenul – si nu sta mult“), un pasager admira infierbintat decolteul sotiei altuia, iar o cucoana il paleste pe un individ cu o umbrela peste ceafa, in timp ce bidiviul care trage birja cu „mamitele“ si „puisorul“ din scena finala isi permite si el o replica (parca inspirata din Pif-urile anilor 1970), e drept, in gind: „Sint grele, animalele!“.

Libertatea desenatorului fata de modelul „clasic“ se extinde in Dl. Goe si asupra cadrului: sub enuntul „Trenul alearga acuma de spre Crivina catre Peris„, cititorul poate vedea desenata traversarea unei zone stincoase si deluroase, in contextul in care indicatia topografica reala arata ca ne aflam la jumatatea distantei dintre Ploiesti si Bucuresti, adica in plina cimpie. Cit despre libertatile si actiunile nu tocmai ortodoxe ale echipei de „opozanti indirjiti“ din Telegrame („sub conducerea Costachel Gudurau, Iordachel Gudurau si nepot Gudurau, Albert“), ele sint redate prin numeroase stele iesind din cap si ochi scosi din orbite la impactul cu diferite obiecte „cavaliresti“: bastoane, revolvere, pantofi.
De o foarte buna calitate grafica si cu un dinamism al desenelor adaptat la cerintele diferentiate ale celor trei schite, albumul Caragiale al lui Viorel Pirligras intruneste toate calitatile unui succes editorial. In aceste conditii, este de presupus ca atit publicul larg, cit si criticii si istoricii literari vor astepta cu interes din partea autorului continuarea proiectului sau de asezare a „Marilor Clasici“ in cadrele benzii desenate.”

(articol apărut în nr. 157/februarie 2003 al revistei Observator Cultural)

Foarte greu mi-a fost să aleg o planşă pentru a ilustra articolul. Până la urmă am ales-o pe aceasta, pentru a arăta dinamismul acţiunii dar şi pentru că este singura din BD-ul românesc- după ştiinţa mea - în care un personaj se închină. A se reţine că ea a fost desenată în timpul regimul comunist, cînd a desena o cruce era aproape un act de dizidenţă.