Benzi Desenate: Sâmbătă, acum 120 de ani!

În acea după-amiază de vineri m-a sunat dl. Puiu Manu şi m-a întrebat:

- Domnul Dodo (cu accent pe al doilea o) ce faceţi în week-end?

- Same o` same o`, domnule Manu, rutina de week-end...

- Păi atunci nu mâncăm şi noi o ciorbă adevărată de peşte, la On Plonge?

On plonge este un restaurant îndrăgit de noi, în portul Tomis.

- Mâncăm, domnule Manu, chiar aveam poftă de o ciorbă bună.

Sitôt dit, sitôt fesse, cum ar zice nemuritorul San-Antonio.

A doua zi de dimineaţă, la H 08.00, am făcut joncţiunea la Gara de Nord, Marius – skipper-ul expediţiei, Andy fotograful, dl Manu şi subsemnatul, nostrom şi scrib.

Am încălecat pe Suzi (…automobilul Suzuki, nu vă gândiţi la prostii, că suntem oameni serioşi) şi… am pornit la drum.

Am ieşit relativ repede spre autostrada Soarelui, şi era atât de mult soare de toamnă, în acea frumoasă zi de septembrie a anului de graţie 2017, încât unii dintre noi au trebuit să se întoarcă din drum, să-şi ia ochelarii „heliomatici”.

Marius, skipperul, nu pleacă niciodată la drum fără 2-3 CD-uri cu muzică specială de acompaniament (de acompaniat automobiliştii) aşa că nici nu ştiu când a trecut timpul, ascultând muzica bună a adolescenţei şi tinereţii noastre, de la Hit the road, Jack şi This boots are made for walking, până la Ring of fire şi Ghost Riders in the Sky, cântate dumnezeieşte de Johnny Cash.

Merita să ne vedeţi, cu ochelari fumurii la ochi, dând din cap în acelaşi timp, în ritmul muzicii, de parcă eram The Blues Brothers. Doar că nu eram îmbrăcaţi în costume negre, ci casual, în blugi şi cămăşi. Şi uite aşa ne-am trezit că Marius a oprit maşina … sub podul de la Cernavodă.

Cred că a sosit momentul să precizez că excursiile cu Marius şi dl. Manu nu sunt niciodată chestii de plezirişti, ci sunt adevărate expediţii de documentare. Cei doi lucrează în prezent la un serial de benzi desenate pentru revista Cutezătorii, serial intitulat „Istoria e cea mai frumoasă poveste în benzi desenate”, în care cei doi încearcă să readucă în atenţia cititorilor momente glorioase dar poate mai puţin cunoscute, din istoria poporului nostru.

În fiecare număr al revistei este publicat câte un episod de 2 planşe, în total 12-16 casete. Pentru fiecare episod, autorii se documentează enorm. Ca să scrie un scenariu de două pagini, Marius citeşte cel puţin câteva cărţi despre subiectul respectiv, studiază colecţia de Magazine Istorice a tatălui său şi, ca un adevărat explorator, merge pe urmele personajelor sale, de-a lungul şi de-a latul ţării. Uneori mi-a făcut onoarea şi plăcerea de a mă înrola şi pe mine în astfel de expediţii, alături de Puiu Manu. Aşa am ajuns sub podul de la Cernavodă, pe urmele lui Anghel Saligny, genialul inginer de poduri şi şosele, subiectul unei viitoare benzi desenate.

De peste 120 de ani, zeci de milioane de români au trecut şi continuă să treacă şi astăzi, cu maşina sau cu trenul (unii chiar cu elicopterul-sic!) peste pod. Mă întreb însă, câţi dintre ei cunosc povestea construirii acestui pod monumental, cel mai lung din Europa la vremea ridicării sale?

Marius ne-a dus sub pod pentru a studia perspectiva neobişnuită, deoarece el narează în banda sa desenată faptul că, în ziua inaugurării – 14 septembrie 1895, în prezenţa regelui Carol I şi a unei uriaşe mulţimi de curioşi veniţi de la Bucureşti şi din alte oraşe ( cu trenul, bineînţeles) în timp ce pe pod treceau în viteză 15 locomotive, Anghel Saligny şi echipa sa de ingineri au stat sub el, garantând cu viaţa rezistenţa construcţiei.

Apoi am urcat dealul şi ne-am fotografiat, la gura podului, cu unul dintre cei doi giganţi dorobanţi sculptaţi de Leon Pilet şi oferiţi de Ambasada Franţei regelui Carol, ca semn al prieteniei între popoare.

Podul de la Cernavodă este cea mai impresionantă operă de artă monumentală românească a sfârşitului de secol XIX, fiind numit, la vremea respectivă, de către jurnalişti entuziaşti, un fel de „turn Effel pe orizontală”.

Apropo de inaugurări de poduri, am participat şi eu la una, tot la Cernavodă, în tinereţe.

În 1987 s-a terminat de construit, paralel cu cel vechi, un nou pod peste Dunăre, unul combinat, feroviar şi rutier. Eram tânăr stagiar la CFR pe vremea aceea, activul de partid ne-a îmbrăcat în salopete noi, ne-a pus căşti de muncitori harnici pe cap şi ne-au dus pe pod, să aplaudăm când secretarul general al PCR, preşedinte al RSR, comandant suprem al forţelor armate, tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa a.d.i. Elena Ceauşescu urmau să taie panglica.

Pe mine m-au aşezat în primul rând, eram şi eu un destoinic „tovarăş inginer”(deşi pe diploma mea scrie economist) când, deodată, a ieşit dintr-un grup de civili, cu mutre de securişti, un tip care a venit la mine şi a glăsuit:

- Bă, mustaţă, ce cauţi, bă, în primul rând?

Luat prin surprindere, nu am apucat să bâguiesc nimic, că tot el a continuat:

- Du-te, bă, în ultimul rând de-aici, că lu` Tovarăşa nu-i plac mustăcioşii…

Culmea ştiţi care este?

La câteva luni după ce a fost inaugurat, noul pod a fost închis şi circulaţia trenurilor s-a

reluat pe vechiul pod. În prezent, aşa cum am constatat la faţa locului, trenurile care se duc la Constanţa trec pe noul pod, iar cele care merg spre Bucureşti străbat podul construit în 1895.

Cam aşa s-a construit socialismul în ţara noastră.

Nici nu am ieşit bine dintre dealurile încărcate cu vii ale lui Cerna Vodă, cum se ortografia pe vremuri numele orăşelului de pe Dunăre, că ne-am şi oprit în buza portului Tomis. Skipper-ul Marius, fără a depăşi niciodată viteza legală, conduce pe Suzi ca Napoleon oştile în bătălia de la Austerlitz. Prudent şi învingător.

Bun înţeles, fiind ora prânzului şi terasa din faţa restaurantului plină ochi cu plezirişti, chelneriţa ne-a dirijat spre sala de la etajul doi, unde nu era nimeni, aşa că ne-am simţit ca şi cum ar fi fost în întregime rezervată pentru noi.

După delicioasa ciorbă de peşte a urmat, firesc şi câte o saramură. Tot de peşte. Şi cum francezul zice Jamais deux sans trois, iar neamţul Alles gute Dinge sind drei, pentru desert şi cafeluţa de după am coborât pe terasa de la etajul 1, în mod normal închisă la această vreme, dar redeschisă de chelneriţă special pentru Puiu Manu, când a aflat că maestrul tocmai aniversase vârsta de 89 de ani şi apăruse pe prima pagină a cotidianului România Liberă.

În timp ce Marius savura, precum Ernest Hemingway, o delicioasă ţigară de foi, eu admiram peisajul marin, cu cormorani în prim-plan, pe tripozii de lângă dig, şi cu un minunat curcubeu la orizont. Pentru prima oară în viaţa mea vedeam cele două capete ale curcubeului.