În acea după-amiază de vineri
m-a sunat dl. Puiu Manu şi m-a întrebat:
- Domnul Dodo (cu accent
pe al doilea o) ce faceţi în week-end?
- Same o`
same o`, domnule Manu, rutina de week-end...
- Păi atunci nu
mâncăm şi noi o ciorbă adevărată de peşte, la On Plonge?
- Mâncăm, domnule Manu,
chiar aveam poftă de o ciorbă bună.
Sitôt dit,
sitôt fesse, cum ar zice nemuritorul
San-Antonio.
A doua zi de dimineaţă, la H 08.00, am
făcut joncţiunea la Gara de Nord, Marius – skipper-ul expediţiei,
Andy fotograful, dl Manu şi subsemnatul, nostrom şi scrib.
Am încălecat pe Suzi (…automobilul Suzuki, nu
vă gândiţi la prostii, că suntem oameni serioşi) şi… am pornit la
drum.
Am ieşit relativ repede spre
autostrada Soarelui, şi era atât de mult soare de toamnă, în acea frumoasă zi
de septembrie a anului de graţie 2017, încât unii dintre noi au trebuit să se întoarcă din drum,
să-şi ia ochelarii „heliomatici”.
Marius, skipperul, nu pleacă
niciodată la drum fără 2-3 CD-uri cu muzică
specială de acompaniament (de acompaniat automobiliştii) aşa că nici nu ştiu când a trecut timpul, ascultând
muzica bună a adolescenţei şi tinereţii noastre, de la Hit the road, Jack
şi This boots are
made for walking,
până la Ring of fire şi Ghost Riders in the
Sky, cântate dumnezeieşte de Johnny Cash.
Merita să ne vedeţi, cu
ochelari fumurii la ochi, dând din cap în acelaşi timp, în ritmul muzicii, de parcă
eram The Blues Brothers. Doar
că nu eram îmbrăcaţi în costume negre, ci casual, în blugi şi cămăşi. Şi uite
aşa ne-am trezit că Marius a oprit maşina … sub podul de la Cernavodă.
Cred că a sosit momentul să precizez că
excursiile cu
Marius şi dl. Manu
nu sunt niciodată chestii de plezirişti, ci sunt adevărate expediţii de
documentare. Cei doi lucrează în prezent la un serial de benzi desenate pentru
revista Cutezătorii, serial intitulat „Istoria e cea mai frumoasă poveste în benzi
desenate”, în care cei doi încearcă să readucă în atenţia cititorilor momente
glorioase dar poate mai puţin cunoscute, din istoria poporului nostru.
În
fiecare număr al revistei este publicat câte un episod de 2 planşe, în total
12-16 casete. Pentru fiecare episod, autorii se documentează enorm. Ca să scrie
un scenariu de două pagini, Marius
citeşte cel puţin câteva cărţi despre subiectul respectiv, studiază colecţia de Magazine Istorice a
tatălui său şi, ca un adevărat explorator,
merge pe urmele personajelor sale, de-a lungul şi de-a latul ţării. Uneori mi-a
făcut onoarea şi plăcerea de a mă
înrola şi pe mine în astfel de expediţii, alături de Puiu Manu. Aşa am ajuns sub podul de la Cernavodă, pe
urmele lui Anghel Saligny, genialul inginer de poduri şi şosele, subiectul unei viitoare benzi desenate.
De peste 120 de ani, zeci de milioane de români
au trecut şi continuă să treacă şi astăzi, cu maşina sau cu trenul (unii chiar cu elicopterul-sic!) peste pod.
Mă întreb însă, câţi dintre ei cunosc povestea construirii acestui pod
monumental, cel mai lung din Europa
la vremea ridicării sale?
Marius ne-a dus sub pod pentru a studia
perspectiva neobişnuită, deoarece el narează în banda sa desenată faptul că, în ziua
inaugurării – 14 septembrie 1895, în prezenţa regelui Carol I şi a unei uriaşe
mulţimi de curioşi veniţi de la Bucureşti şi din alte oraşe ( cu trenul, bineînţeles)
în timp ce pe pod treceau în viteză 15 locomotive, Anghel Saligny şi echipa sa
de ingineri au stat sub el, garantând cu viaţa rezistenţa
construcţiei.
Apoi am urcat
dealul şi ne-am fotografiat, la gura podului, cu unul dintre cei doi
giganţi dorobanţi sculptaţi de Leon Pilet şi oferiţi de Ambasada Franţei regelui Carol,
ca semn al prieteniei între popoare.
Podul de la Cernavodă este cea mai
impresionantă operă de artă monumentală românească a sfârşitului de secol XIX,
fiind numit, la vremea respectivă, de către jurnalişti entuziaşti, un fel de „turn
Effel pe orizontală”.
Apropo de inaugurări de poduri, am participat
şi eu la una, tot la Cernavodă, în tinereţe.
În
1987 s-a
terminat de construit, paralel cu cel vechi, un nou pod
peste Dunăre, unul combinat, feroviar şi rutier. Eram tânăr stagiar la CFR pe
vremea aceea, activul de partid ne-a
îmbrăcat în salopete noi, ne-a pus căşti de muncitori harnici pe cap şi
ne-au dus pe pod, să aplaudăm când secretarul general al PCR, preşedinte al
RSR, comandant suprem al forţelor armate,
tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa a.d.i. Elena Ceauşescu urmau să
taie panglica.
Pe
mine m-au aşezat în primul rând, eram şi eu un destoinic „tovarăş inginer”(deşi
pe diploma mea scrie economist) când, deodată, a ieşit dintr-un grup de civili,
cu mutre de securişti, un tip care a
venit la mine şi a glăsuit:
- Bă, mustaţă, ce cauţi,
bă, în primul rând?
Luat prin surprindere,
nu am apucat să bâguiesc nimic, că tot el a continuat:
- Du-te, bă, în ultimul
rând de-aici, că lu` Tovarăşa nu-i plac mustăcioşii…
Culmea ştiţi care este?
La câteva luni după ce a
fost inaugurat, noul pod a fost închis şi circulaţia trenurilor s-a
reluat pe vechiul pod.
În prezent, aşa cum am constatat la faţa locului, trenurile care se duc la
Constanţa trec pe noul pod, iar cele care merg spre Bucureşti străbat podul
construit în 1895.
Cam
aşa s-a construit socialismul în ţara noastră.
Nici nu am ieşit bine dintre dealurile încărcate cu vii ale lui Cerna Vodă, cum se ortografia pe vremuri numele orăşelului de pe Dunăre, că ne-am şi oprit în buza portului Tomis. Skipper-ul Marius, fără a depăşi niciodată viteza legală, conduce pe Suzi ca Napoleon oştile în bătălia de la Austerlitz. Prudent şi învingător.
Nici nu am ieşit bine dintre dealurile încărcate cu vii ale lui Cerna Vodă, cum se ortografia pe vremuri numele orăşelului de pe Dunăre, că ne-am şi oprit în buza portului Tomis. Skipper-ul Marius, fără a depăşi niciodată viteza legală, conduce pe Suzi ca Napoleon oştile în bătălia de la Austerlitz. Prudent şi învingător.
Bun înţeles, fiind ora prânzului şi terasa din
faţa restaurantului plină ochi cu plezirişti, chelneriţa ne-a
dirijat spre sala de la etajul doi, unde nu era nimeni, aşa că ne-am simţit ca
şi cum ar fi fost în întregime rezervată pentru noi.
După delicioasa ciorbă de peşte a urmat,
firesc şi câte o saramură. Tot de peşte. Şi cum francezul zice Jamais deux sans trois,
iar neamţul Alles
gute Dinge sind drei, pentru desert şi cafeluţa de după am coborât pe terasa de la etajul
1, în mod normal închisă la această
vreme, dar redeschisă de chelneriţă special pentru Puiu Manu,
când a aflat că maestrul tocmai aniversase vârsta de 89 de ani şi apăruse pe
prima pagină a cotidianului România Liberă.
În timp ce Marius savura, precum Ernest
Hemingway, o
delicioasă ţigară de foi, eu admiram peisajul
marin, cu cormorani în prim-plan, pe tripozii de lângă dig, şi cu un minunat
curcubeu la orizont. Pentru prima oară în viaţa mea vedeam cele două capete ale
curcubeului.
Cuprins de beatitudinea
momentului, fredonam ( in petto, să
nu mă audă tovarăşii de călătorie, şi să râdă de mine) :
„Somewhere over
the rainbow way up high
There`s
a land that heard of once in a lullaby
Somewhere
over the rainbow skies are blue
And the
dreams that you dare to dream really do come true.”
Dar nu cu vocea lui Judy Garland, în filmul Vrăjitorul din Oz,
ci cu cea (aliteraţie inevitabilă, sorry) a lui Israel Kamakawiwo`ole…
Viaţa-i frumoasă, băieţi, cum bine spunea Dumitru
Almaş. Şi merită trăită la maxim !
Va urma (ca-n benzi desenate)!
Un comentariu:
Excelent!!!
Trimiteți un comentariu