(continuarea
articolului precedent)
După-amiază,
în compania enciclopedicului Radu Marian, arhitectul sub bagheta căruia s-a
ridicat - în anii 80 - un sfert din Constanţa
modernă, ne-am plimbat pe faleză, de la portul Tomis până la Cazinou, şi
înapoi.
În
plimbarea noastră am trecut, inevitabil, pe lângă bustul lui Mihai Eminescu,
ridicat în mijocul unui hemiciclu.
Turnat în
bronz de către celebrul Oscar Han şi amplasat lângă Farul genovez încă din
1934, Eminescu priveşte spre nesfârşitul mării şi pare că murmură:
“Mai am un singur dor:
În liniştea
serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării “
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării “
În urmă cu
vreo 2000 de ani, poate acolo stătea şi
Publius Ovidius Naso (pe care, pe vremea mea, la şcoala primară, copiii îl porecleau, evident, Nasolul). Stătea
şi scruta orizontul în aşteptarea graţiei imperiale, care nu a venit niciodată.
A primit, sper, graţia cerească, cu atât mai mult cu cât şi-a ispăşit păcatele
pentru care a fost surghiunit, scriind nemuritoarele elegii despre exilul său
tomitan, Tristele şi Ponticele.
Pentru asta
ne-am trezit duminică dis-de-dimineaţă, domnul Puiu Manu a fost dintotdeauna un
spirit matinal, şi ne-am întors în portul Tomis, unde am luat un mic dejun copios compus din
omletă şi ceai tè verde menta (de la Filicori Zecchini – publicitate gratuită!).
Citadini impenitenţi, non-constănţeni,
nu ne bem ceaiul în fiecare
zi pe malul mării, aşa că am savurat pe-ndelete incredibila senzaţie de
libertate pe care ţi-o dă albastrul infinit al mării, sub lumina caldă a
soarelui abia răsărit din valuri.
După care
ne-am urcat din nou la bordul lui Suzi (honni soit qui mal y pense!) şi am demarat în…
trombon ( tot un instrument muzical, ca şi tromba), până la Muzeul de Artă de
pe bulevardul Tomis, de unde am cumpărat
mai multe cărţi şi albume despre frumosul oraş cu nume de femeie, Constanţa.
Doamnele de
la recepţie ne-au şi pupat, nu ştiu dacă de bucurie că le-am lăsat cinci
milioane pe cărţi, sau poate doar că ne revedeam după 3 ani de când organizasem
ultimul Salon BD la muzeu.
Nici nu am
trântit bine portierele lui Suzi (“mai uşor, băieţi, că o doare şi pe ea, chiar
dacă e din tablă”), că am şi ajuns la Adamclisi. Bineînţeles, muzica de colecţie a lui Marius
m-a ajutat să fac această elipsă literară:
On the road, again (Willie
Nelson), Sweet home, Chicago (Blues
Brothers), Have you ever seen the rain
(Creedance Clearwater Revival), Speedway
(nemuritorul Elvis)…
Adamclisi,
pentru cei care nu au fost pe-acolo, este numele dat locului de conaţionalii
noştri turci. Datorită faptului că monumentul uriaş, chiar dacă dărăpănat, li
s-a părut spahiilor care au descălecat
acolo prima oară că seamănă cu o biserică, Biserica
omului – casa lui Adam (Adam Kilisse).
Romanii
l-au construit deci, între 106-109, pentru a celebra victoria contra dacilor din 102. El făcea parte dintr-un complex funerar, alături de un altar
pe pereţii cărora era nemurit numele celor 3.800 de militari romani morţi
pentru patrie, pe teritoriul Daciei, precum şi un fel de tumul, în care se
presupune că ar fi fost înmormântat un important conducător militar roman.
Tropaeum
Traiani era însă construit pe înălţime
(se pare că iniţial măsura 36 de metri)
aşa încât, conform ghidului de la faţa locului, monumentul era vizibil atât de
pe Dunăre cât şi de pe mare.
Astăzi, oleacă
din măreţie îi este luată de nişte rezervoare gigantice, construite în
apropiere dar, dacă stai cu spatele la ele, nu le vezi, şi te poţi concentra
pe Trofeu, care a fost reconstruit în
1977, redându-i-se monumentalitatea de altă dată.
Practic, originale,
de-acum 1900 de ani, mai sunt doar cilindrul de pământ de sub metope şi scara
circulară cu cele 7 rânduri de trepte. Restul pieselor şi în special uriaşele
metope pe care sunt sculptate (ceva mai rudimentar) scene de luptă dintre daci
şi romani, în maniera frizei circulare
de pe Columna lui Traian de la Roma, au fost recuperate din cimitir, din curţile
ţăranilor şi stânele ciobanilor din zonă, ba chiar de lângă nişte cişmele, şi expuse în interiorul Muzeului de la
Adamclisi.
În fine,
sunt multe de spus despre bătălia şi monumentul de la Adamclisi, dar cel mai
bine este că citiţi cartea lui Radu
Oltean, Dacia. Războaiele cu romanii şi viitorul album de benzi desenate Istoria e cea mai frumoasă poveste în benzi desenate.
Evident trebuie să vizitaţi măcar o dată în
viaţă, Tropaeum Traiani, căci nici cuvintele, nici imaginile, nu pot reda cu
adevărat măreţia locului. Eu am fost
deja de două ori acolo, odată cu părinţii şi cu fratele meu, înainte de 1989
şi a doua oară, după 35 de ani, împreună cu dl Puiu Manu, Andy şi skipperul
Marius.
Skipper
care apoi ne-a readus la Bucureşti ( cu We are the champions ca fundal sonor), nu doar vii şi nevătămaţi, ci şi la timp pentru ca eu să prind ultimul tren spre Gun Hill.
Pardon, Ban City.
Până data
vitoare s-auzim numai de bine, dragi cititori!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu