ESCROCI VERSUS ANTICARI

Planşă evaluată de vânzător la suma de 160 de euro. Dacă se va vinde, autorul ei, dl. Puiu Manu, căruia Ciubotariu i-a oprit peste 100 de planşe, nu va încasa niciun leu.

La articolul meu despre licitaţia  de benzi desenate organizate de Artmark a sosit un comentariu foarte pertinent  (chiar dacă semi-anonim) şi nu aş vrea să fie trecut cu vederea de cititorii noştri,  pentru că el abordează un fapt cu mare impact pentru viitor:

la începutul acestui an s-a pornit comerţul oficial cu planşe BD originale.

Vă invit să citiţi comentariul respectiv, în integralitatea sa, apoi am să supun opiniei dvs. punctul meu de vedere şi aştept cu interes  şi alte opinii, eventual chiar ale autorilor de benzi desenate (în special cei care au dăruit cu largheţe planşele lor bişniţarului Ciubucciu).

« Buna ziua d-le Dodo Nita.Ma numesc Gabriel.Consider ca este necesar sa adaug un comentariu la acest articol, editat de dvs.Iata cateva lamuriri.Plansele de Ary Murnu , eu le-a cumparat dintr-un targ la pret de nimic - vanzatorul nu stia ce vinde.Exista probabilitatea ca acele planse sa ajunga la gunoi ,cum am mai vazut un caz, in care o anumita persoana, aprindea focul dn soba cu desene originale (realizate pe carton) cu Haplea.Eu sunt un anticar -cel putin asa imi place sa ma numesc.La mine, acele desene de Ary, sunt vazute/transformate in bani.
Oare credeti ca trebuia sa cer acordul urmasilor li Ary sa le pot vinde ? Este abusrd.
Imi plac benzile desenate.Iubesc arta d-lui Puiu Manu.Problema este ca ,in ziua de azi, aproape totul este de vanzare.Lumea doreste bani !Totul se rezuma la bani si implicit la vanzarea acelor desene.Dvs sunteti un iubitor de banda desenata.Banuiesc ca aveti foarte multe benzi desenate,in original.Sunt sigur ca dvs nu veti vinde acele lanse,dar oare ce va face copilul dvs cu ele in viitor ?Putini stiu sa mai aprecieze o banda desenata,acum cand internetul ofera o gama larga de benzi desenate in format pdf.Am intalnit cazuri in care copii celor care au colectionat in zeci de ani,poze si manuscrise de la autori celebri, le vand in momentul de fata pe bani de nimic, pentru ca nu stiu ce detin sau nu-i intereseaza.Va intreb acum d-le Nita...oare nu este mai bine ca acele planse sa ajunga la cineva care poate le apreciaz ala adevarata valoare ?
Dvs atingeti o latura mai ptin placuta - inselarea bunei credinte a ilustratorilor , sau a mostenitorlor.In parte aveti dreptate.DAR , va repet - aproape totul este de vanzare.Persoanele ce au dat mai departe acele desene, in ideea ca ele vor ajunge intr-un muzeu de banda desenata,trebuiau sa sa gandeasca ca totul este relativ - nimic nu este forever.( subliniere D.N.) Dvs chiar credeti ca va dainui (fie si pentru o scurta perioada de timp) un astfel de muzeu ,acum cand timpurile actuale se doresc a fi moderne - internet,formate pdf ?
Imi cer scuze pentru acest coment,dar simteam ca trebuie sa-mi expun o parere,asupra acestui articol.
Nu doresc sa iau apararea nimanui,dar ...realitatea este crunta.Oamenii vor comercializa mereu planse desenate,tablouri... “

Domnule Gabriel, înainte de orice vă mulţumesc pentru faptul că aveţi curajul să luaţi atitudine. Toţi ne plângem în această ţară de lăcustele, căpuşele  şi liftele păgâne care  sug sângele boborului, dar, când e vorba să luăm atitudine public,  băgăm capul în pământ ca struţul.

Iar autorii de benzi desenate de la noi, ca majoritatea artiştilor adevăraţi,  mai sunt şi timizi şi nu vor să deranjeze pe nimeni.

In plus apreciez foarte mult că  textul dvs nu este ireverenţios ci dimpotrivă politicos şi la obiect.

În primul rând vă rog să luaţi la cunoştinţă opinia mea despre anticari.

Consider anticariatul o instituţie culturală pe  care o plasez pe acelaşi loc cu biblioteca publică, în opinia mea amândouă având aceeaşi funcţie de promovare a patrimoniului cultural al unei ţări (atâta vreme cât activitatea anticarului este transparentă, şi nu încalcă legea, vânzând bunuri furate.  Fiind economist de meserie,  am făcut şi studii de drept comercial, aşa încât pot să vă spun că chiar dacă aţi achiziţionat  - de bună credinţă – un bun şi acela este dovedit de organele în drept  ca furat, bunul se confiscă).

Din experienţa proprie vă pot spune că – documentându-mă  pentru cărţile pe care le-am scris despre banda desenată românească - am achiziţionat de la anticariat publicaţii pe care nu le-am găsit nici măcar la Bibliotecile publice.

Paranteză. Am început să scriu despre BD în anii 80 şi mergând  la Bibliotecile judeţene din Craiova şi Constanţa pentru documentare, nu am avut acces la niciun fel de publicaţie din perioada interbelică. Primele reviste Universul Copiilor, Dimineaţa Copiilor, Curentul pentru copii şi tineret le-am ţinut în mână după ce le-am cumpărat de la un anticar, probabil clandestin, care le vindea în gangul unui imobil vechi de lângă Gara de Nord.

Ba mai mult decât atât, în ultimii ani ai comunismului circula în rândul nostru, al cititorilor, butada că titlurile noi de cărţi le găseşti la anticariat şi nu la librărie.

În al doilea rând, da, am şi eu o mică colecţie de planşe originale, oferite chiar de către autori, cu dedicaţie, pentru că am  scris cărţi  despre ei sau  i-am invitat la saloane BD din ţară sau de peste hotare. Oricum nu am sute de planşe originale de la alţi autori, aşa cum are escrocul Ciubotariu.

Dacă s-a înţeles greşit îmi cer scuze, şi de acea aduc şi aceste precizări, articolul scris de mine nu este contra anticarilor ci împotriva escrocului Ciubotariu.

Consider că sunt cel mai în măsură să scriu despre el pentru că îl cunosc  cel mai bine : vreme de zece ani l-am ajutat să promoveze în acest domeniul dificil, invitându-l la saloanele româneşti (pe banii organizatorilor, adică şi ai mei) luându-l cu mine la saloane internaţionale din Franţa, Belgia, Portugalia, Ungaria şi Cehia, recomandându-l tuturor cunoştinţelor mele din domeniul BD, autori, organizatori, editori şi mai ales punându-i numele pe cărţi scrise şi documentate de mine (şi doar machetate de el) , după cum puteţi vedea pe frontispiciul acestui blog.

Vă dau un singur  exemplu, atunci când Jean Auquier, directorul Centrului Belgian al Benzii Desenate din Bruxelles  mi-a cerut o planşă originală, de la un autor român, pentru a o include în expoziţia organizată de CBBD Comorile benzii desenate internaţionale, eu i-am trimis două, una de Puiu Manu, firesc, şi una de Ciubotariu. Amândouă au fost expuse, ba chiar un mic desen de Ciubotariu a fost inclus între cele de pe cartonul de invitaţie. Tot lui Auquier, atunci când am aflat că pregăteşte o altă expoziţie, despre stereotipuri în banda desenată europeană, i-am trimis albumul Alex la Paris, desenat parţial de Ciubotariu. Acesta a ajuns să deseneze acest album pentru că eu l-am recomandat editorului Sonny Perseil şi tot eu l-am  recomandat lui Sandu Florea pentru trofeul care îi poartă numele. Aşa a ajuns Ciubotariu să fie singurul român inclus în această expoziţie. Şi exemplele pot continua.

Dar să ne întoarcem la oile noastre, precum Ciubotariu la planşele bişniţărite.

Prin anul 2009  am înlocuit revista de studii şi informaţii asupra benzii desenate Argonaut cu colecţia, purtând acelaşi titlu generic, de monografii consacrate marilor autori de BD. În trenul care ne aducea de la Budapesta, unde participasem la un salon BD şi, bineînţeles, o vizitasem şi pe doamna Livia Rusz, discutam cu Ciubotariu despre ideea de a consacra o carte întreagă doamnei Livia. El s-a oferit să facă macheta cărţii iar eu am fost de acord, deşi nu ştiu dacă mai machetase vreo carte până atunci, dar am dorit, ca întodeauna vreme de 25 de ani, să ajut tinerii autori să se afirme, să înveţe şi să se perfecţioneze.

Ulterior l-am prezentat şi am mers împreună  la Puiu Manu acasă, la Burschi, tot pentru a documenta monografii consacrate acestor mari autori. Faptul că Ciubotariu le-a  cerut acestora planşe şi desene, cât mai multe, la vremea respectivă nu mi s-a părut suspect, era normal să reproduci ilustraţii în cărţile monografice. Ulterior însă am aflat că nu a mai restituit niciodată aceste planşe. Ba mai mult, dlui Puiu Manu i-a oprit alte zeci de planşe şi de la albumele pe care acesta le-a publicat la Casa Radio, sub pretextul că el, Ciubotariu, a creat efecte grafice cu calculatorul, şi a pus textul în baloane şi atunci devine de drept co-autor şi proprietar al planşelor originale.

A urmat povestea cu machetarea Istoriei Benzii Desenate româneşti, pentru  care Ciubotariu  nu doar a încasat 2000 de euro de la ICR ca şi autor (deşi nu a scris un rând la carte) dar şi-a mai umplut sertarele cu alte planşe originale, de la alţi autori, inclusiv câteva zeci de la Valentin Tănase.

Având acest capital uriaş la dispoziţie,  Ciubotariu a organizat efemerul muzeu al benzii desenate de la MNAC şi alte expoziţii, încasând cu această ocazie saci de bani de la ICR ca şi curator. Ce fel de curator poate să fie el,  când nu a scris un rând de exegeză, amestecă  artişti de talie internaţională cu mâzgălitori de genul Grăjdeanu sau cu spoitori de pereţi care nu au publicat niciodată benzi desenate sau, şi mai rău, stâlceşte numele artiştilor?

Într-un anume fel Ciubotariu a împlinit visul autorilor de BD de la noi, să trăiască din arta lor. Dar, ca un adevărat escroc şi impostor, el trăieşte regeşte nu din BD-urile sale, modeste, între noi fie vorba, ci din BD-urile celorlalţi.  În fiecare an Ciubotariu încasează mii de euro de la ICR ca şi curator de expoziţii BD la care nu are nicio contribuţie decât faptul că le pune pe pereţi. În fiecare an Ciubotariu îşi face câte 2-3 concedii în străinătate, ca reprezentant la BD-ului românesc, pe banii contribuabililor.

Mai mult decât atât, de când Ciubotariu s-a fixat ca o căpuşă pe spinarea ICR-ului, pe care autori de ale căror planşe le foloseşte,  credeţi că a luat cu el în excursiile din străinătate ? Pe nici unul, vă spun eu. El se plimbă cu Sorina Vazilina, Branea, Akira Lord, Irlo, Mistik, Chitră, Cristian Neagoe, paraziţi culturali care nu au nicio legătură cu banda desenată.

Iar mai nou, iată, adevăraţilor autori le bişniţăreşte planşele originale, pe care aceştia i le-au încredinţat pentru a le conserva, proteja şi  pune în valoare. Ce a făcut Muzeul Ciubotariu cu ele ? De pe propriul său blog aflăm că logo-ul falsului muzeu a fost cumpărat cu o planşă originală de Burschi. A  vândut planşe de-ale domnului Puiu Manu pentru a cumpăra planşe de-ale lui Ary Murnu. Şi veţi vedea că în curând vor apare la vânzare şi planşe de-ale doamnei Livia Rusz…

Se întreabă oare cineva de la ICR, dacă paraziţii enumeraţi  mai sus sunt atât de valoroşi artistic, de ce Muzeul Ciubotariu nu face bişniţă cu planşele lui Kitră, Mistic, Akira Lord şi pornografa Vazelina ?

Am fost acuzat că din ranchiună faţă de Ciubotariu scriu toate aceste adevăruri despre el. « D-lui Dodo Niţă i s-a luat jucăria şi nu mai organizează el saloane şi expoziţii », s-a scris despre mine, culmea, chiar de către alţi foşti prieteni pe care i-am ajutat şi i-am promovat şi pe ei.

Ciubotariu a fost un necunoscut (un « I am not legend », ca să-l parafrezez chiar pe preopinent) până nu am început să-l promovez şi să-l prezint autorilor de benzi desenate ca pe viitorul promotor al BD-ului românesc.  Iar oamenii m-au crezut şi şi-au desfăcut cartoanele de desene în faţa lui.

Pentru că mă consider vinovat de acest lucru, îmi fac mea culpa în mod public spunând adevărul despre activitatea contra benzii desenate româneşti pe care o desfăşoară acest escroc, imorală şi de multe ori ilegală.

Şi nu mă voi opri până când nu va restitui planşele autorilor,  nu se va mai folosi de munca lor şi-şi va cere scuze public de la ei.

Şi, ca să revin la punctul de plecare,  îmi doresc din toată inima ca anticarii să continue să vândă publicaţii şi chiar desene originale cât mai multe, pentru că ei reprezintă cu adevărat  o verigă indispensabilă în promovarea patrimoniului artistic naţional.

Notă. Dacă Ciubotariu sau amicii lui consideră că mint cu ceva, sunt liberi să scrie aici propria lor variantă a marii escrocherii pe banii ICR demarată în 2010. Dar numai dacă semnează cu nume şi prenume.