22 decembrie - cronica unor morţi anunţate

-scenariu de benzi desenate -

Pentru tovarăşul Ilici, dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 va începe ca orice dimineaţă obişnuită. Se va saluta cu tovarăşii cu ochii albaştri din faţa casei: „ Să trăiţi, tovarăşi!”.  „Să trăiţi, tovarăşe viitor preşedinte!”, îi vor răspunde aceştia,  după care îl  vor escorta la locul de muncă, la Casa Scânteii.

Tovarăşul Ilici va veni chitit să-i repare clanţa  tovarăşei secretare de cabinet, o doamnă încă tânără, blondă, cu ochelari şi nuri. Îi promisese de mai multe zile că îi repară clanţa, pentru că nu se închidea bine uşa şi o trăgea… curentul.

Nu avusese timp până atunci,  pentru că în ultimele zile se prezentaseră la el tot felul de tovarăşi cu munci de răspundere ca să-i prezinte omagiile şi să-l asigure de tot sprijinul lor.

Nici nu va apuca să deşurubeze trei din cele patru şuruburi  ale broaştei, că tovarăşa secretară va trebui să răspundă la telefonul care va  suna insistent.

„Nu sunt aici pentru nimeni, măi dragă, până nu termin de reparat clanţa”, urma să-i spună tovarăşul Ilici, dar secretara i-o va tăia… tăios: „E tovarăşa Ninocika, tovarăşe Ilici, urlă în telefon!”

Tovarăşul Ilici va duce receptorul la ureche,  dar nu va putea să spună nimic. „Neluţule, măi, dragă, de ce nu răspunzi la telefon? Sună ăia de la ceceu după tine, în disperare, că a fugit dictatorul şi tovarăşul Verdeaţă face un nou guvern, iar pe tine te-a propus la cultură. Da` fugi repede, că au intrat  nişte descreieraţi peste ei şi dacă nu ajungi mai repede, cică vor să-l pună ministrul culturii pe un vagabond, un  cascador!”

 Tovarăşul Ilici va reflecta adânc şi apoi va urla la secretară:  „Fă, fă-mi legătura la ceceu!” Va smulge din mâna secretarei telefonul şi se va prezenta solemn:  „Sunt tovarăşul Ilici. Cu cine vorbesc la telefon?”  Interlocutorul invizibil îi va răspunde, la mişto:  „Sunt tovarăşul Luca!” « Te rog să-mi dai legătura la Cabinetul 1.Ştii cine sunt eu!” „Nu ştiu şi nu mă interesează. Să-mi sugi…” şi-i va trânti telefonul în nas.

 Tovarăşul Ilici se va enerva şi mai tare, firişoare de fum îi vor ieşi din urechi, ca-n benzi desenate şi va ţipa din nou la secretară:  „Fă-mi legătura cu tovarăşa preşedintă de la cecees, acum, auzi tu!”

După ce va forma numărul, secretara lui Ilici va vorbi cu secretara de cabinet de la CCES şi o va cere pe tovarăşa preşedintă.

“Săru-mânuşiţele, doamna Susănica, tovarăşul Ilici la telefon. Vă rog din sufleţelul meu să mă învoiţi şi pe mine o oră, m-au chemat la ceceu, nu ştiu din ce pricină.”

„Mergi cu Dumn… cu bine, tovarăşe Ilici şi, acolo unde o să ajungi, să nu mă uiţi şi pe mine!, îi va răspunde, cu o voce tristă, preşedinta CCES.

Tovarăşul Ilici, nemaiavând răbdare să aştepte liftul, va coborî în trombă scările. Pe drum i se vor alătura din ce în ce mai mulţi oameni de bine,  vreo treizeci,  până la parter.

„Tovarăşi, nu avem loc  atâţia  în maşină.”. Unul chel cu barbă se va aşeza la volan, tovarăşul Ilici va ocupa locul mortului, iar alţi patru tovarăşi se vor aşeza pe canapeaua din spate. „La rivuluţie, birjar!”, va glumi unul dintre ei.

Şoferul chel şi cu barbă va apăsa pedala până la blană şi va face slalom printre maşinile de pe bulevard.

 Ca să mai detensioneze atmosfera din autoturism, tovarăşul Ilici se va apuca să le povestească oamenilor de bine o întâmplare de pe vremea când mergea la vânătoare cu Comandantul Suprem.

„Eram la vânătoare de mistreţi, şi tovarăşii de la protocol amenajaseră un ţarc de unde mânau mistreţii direct în cătarea puştii Cabinetului nr. 1, din foişor. Noi, cei din ceceu, stăteam pe lături, şi aşteptam să obosească Tovarăşu, şi să împuşcăm şi noi ceva, dacă mai rămânea şi pentru noi. Bă, fir-ar mă-sa a dracu, nu ştiu cum a făcut un mistreţ dar a sărit gardul  şi uite aşa alerga,  direct spre mine. De frică  am rămas paralizat şi nici nu am mai apucat să ridic puşca. Mistreţul gonea spre mine şi aproape că-i vedeam negrul din fundul ochilor când…”

În acea clipă autoturismul cu viitorul preşedinte  va frâna brusc şi  va intra cu zgomot de fiare vechi în fundul unei Dacii cu număr de provincie, al cărui şofer avusese proasta inspiraţie să încetinească viteza pentru a vira la dreapta.

Oamenii de bine vor sări  din maşina tovarăşului Ilici şi-l vor lua la şuturi, cu pumnul şi palma, după reţeta Popescu -Dumnezeu, pe bietul şofer. „Băi, nenorocitule, ce faci bă, atentezi la viaţa viitorului preşedinte al RSR?”

După care, răcoriţi, vor urca în maşină şi vor continua odiseea vieţii lor, către ceceu.

“Aşa, tovarăşul Ilici”, va spune  unul dintre ei, şi nu ne-aţi zis cum s-a terminat povestea cu mistreţul?”

„M-am căcat pe mine!”… „Ei, e firesc, oricui i s-ar fi întâmplat", îi va răspunde omul de bine.

„ Nu atunci, acum, când ne-a lovit animalul ăla din provincie… Întoarce maşina, Bujorică, mergem acasă să-mi dea tovarăşa Ninocika nişte chiloţi curaţi.

Când vor ajunge acasă la tovarăşul Ilici, soţia lui îl va lua în primire:  „Hai repede, Neluţule, că sună telefonul din debara, ăla roşu, fără fir, de m-a înnebunit.”

Tovarăşul Ilici va da buzna în casă, dar când va deschide uşa debaralei vor cădea mai multe schelete peste el.

 „Nu debaraua aia, măi dragă, ceailaltă!” îi va spune tovarăşa Ninocika.

Tovarăşul Ilici se va închide cu cheia  în cealaltă debara, va ridica delicat receptorul şi va răspunde, în ruseşte:  „Da!” Da, tavaraşi polcovnic! Ia poniala! Ia lubliu tebia! Zit!

 După care îşi va schimba chiloţii, îşi va îmbrăţişa solemn consoarta (care va profita de ocazie să-i strecoare în buzunarul de la palton un pacheţel) şi îşi va îndemna tovarăşii de drum:  „Să mergem la ceceu, să facem Istorie!”

Grupul revoluţionar va intra cu dificultate în clădirea ceceului, noroc cu un tovarăş cu ochi albaştri care îl va recunoaşte pe viitorul preşedinte al RSR şi-l va băga pe o uşiţă dosnică în palatul puterii. Acolo,  el, pardon, EL,  va fi îngrozit să vadă că  aproape în fiecare încăpere se constituia câte un guvern: Dăscălică, Verdeaţă, Mazilitu, Popescu, Ionescu, Boierescu şi alţi escu.

“Tovarăşul Ilici, hai repede pe balcon să vă vadă lumea, că altfel pierdem puterea! Dictatorul şi  consoarta au fost prinşi la Târgovişte,  sunt sub pază sigură, să nu aveţi nicio grijă ”, va trage de el un individ cu figură cunoscută, dar pe care nu va şti de unde să-l ia. Şi tras şi împins, viitorul preşedinte va ajunge în sfârşit pe balcon, alături de Petrică, Geluţu, Sergiulică etc. Pe drum va fi repetat de mai multe ori discursul solemn cu care urma să intre în Istorie.

La un semn,  vor înceta tirurile din şi spre clădirile din jurul Pieţii Palatului, în piaţă sutele de mii de oameni se vor opri din scandări, iar  puternicele  reflectoare vor scălda în lumină balconul, pentru ca Televiziunea să preia mesajul tovarăşului Mesia socialist.

„Stimaţi tovarăşi…” îşi va începe solemn discursul tovarăşul Ilici.

Şi va fi întrerupt brusc de mulţimea furioasă, sătulă de limbajul de lemn al politrucilor. „Fără comunişti!” „Jos Ilici!” vor fi scandările care vor ţâşni din piepturile sutelor de mii de oameni din piaţă, fără să ştie că mulţi dintre ei vor plăti cu viaţa aceste cuvinte.

Pe loc însă,  cu spontaneitatea-i bine cunoscută, regizorul Sergiulică va salva soarta regimului Ilici:

„Doamnelooooor şi domnilooor, dragi telespectatooooori! Mă cunoaşteţi cu toţi, sunt cel mai celebru regizor  din România şi din lume, în curând şi de pe planeta Marte, c-am aranjat la NASA ca primii colonişti să ia cu ei, pe planeta roşie, filmele mele… Sunt Sergioooo Leone! Pardon, Sergio Nicolaesco! Oameni buni, nu-l judecaţi greşit pe viitorul preşedinte al RSR! Vă daţi seama că e emoţionat,  de atâtea nopţi nu doarme  gândindu-se la bunăstarea poporului său, a ţărişoarei asteia, cu destin blestemat. Să-i mai dăm o şansă!”

„Linişte, linişte!” vor ţipa în microfoane şi ceilalţi complotişti din balcon,  aşa încât, până la urmă,  mulţimea  va tăcea, ca să-l lase pe tovarăşul Ilici să-şi facă numărul şi să-l vadă toată ţara pe viitorul preşedinte al RSR.

După discursul triumfalist, întâmpinat un sfert cu aplauze şi trei sferturi cu „Huo!” şi „Jos Ilici!” tovarăşul Ilici se va retrage  precipitat din balcon,  şi din lumina reflectoarelor. 

„Măi dragă, am cacarisit-o! Bine că mi-a pus tovarăşa Ninocika chiloţi de schimb, în buzunar” le va spune,  plângând,  însoţitorilor săi. „Eu îmi iau jucăriile şi plec acasă, văd că lumea nu mă vrea, să-l pună pe Dăscălică, dacă pe mine nu vor, sau pe descreieratul ăla de Mazilitu”.

Din fericire (fericire pentru ei, viitorii profitori ai noului regim)  generalul Generalu va interveni ferm:  „Lăsaţi toarşul Ilici, mergeţi liniştit şi vă odihniţi, că am eu grijă şi de Dăscălică şi de Mazilitu şi mai ales de viermii ăştia ingraţi din piaţă care  strigă „Jos Ilici” şi „Jos comunismul”.  Îi fac eu să plece acasă, f…-le mu…-n c…, să le f….!  Şi p-ăsta de pune puncte în locul cuvintelor mele. Lăsaţi că pun eu tunurile pe ei! Vor revoluţie, să vadă ei că nu există revoluţie fără sânge!

După care va da ordinele în consecinţă!

Deznodământ. Peste o mie de oameni vor muri şi alţi câteva mii vor fi răniţi şi vor rămâne mutilaţi pe viaţă  pentru că tovarăşul Ilici şi slugile sale dreptcredincioase s-au căcat pe ei de frică în decembrie 89, că vor pierde puterea la care visaseră  cu nesaț. 30 de ani mai târziu, tot ei, copiii,  nepoţii, ginerii, nurorile, amantele şi tot neamul lor conduc România. Încotro?