Nicolae Pârvulescu – 78 de ani!

Pe cât de mică e comuna Sălcuţa din judeţul Dolj (vreo 2000 de locuitori, azi), ea a dat culturii române nu mai puţin de patru personalităţi de prim plan: 

- C. Nicolaescu-Plopşor (1900-1968), arheolog, istoric, etnograf, antropolog, folclorist, membru corespondent al Academiei Române;

- Fănuş Băileşteanu  (1947-2008), critic şi istoric literar, director adjunct al Bibliotecii Academiei Române;

- Jean Băileşteanu (1951-2018), scriitor şi editor;

- Nicolae Pârvulescu, profesor de limba şi literatura română, inspector şcolar, romancier.

Domnul Pârvulescu  aniversează astăzi vârsta de 78 de ani.

 Născut pe 10 iulie 1942,  Nicolae Pârvulescu a  urmat Şcoala Elementară de șapte ani din comună (1949-1956) şi apoi Liceul „Fraţii Buzeşti” din Craiova (1956-1960).

 Este absolvent al Facultății de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1960-1965).

Cariera de profesor și-a început-o la Liceul Teoretic „Tudor Arghezi” din Târgu-Cărbuneşti, judeţul Gorj (1965-1971). A continuat  la Şcoala Generală din comuna Işalniţa - Dolj (1971-1974), iar apoi la Liceul Industrial nr. 1 din Craiova (1974-1990), unde l-am avut şi eu profesor, în anii 80.

După 1990 a fost inspector şcolar de limba şi literatura română în cadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean Dolj, până în 1994. Ulterior a profesat la Grupul Şcolar „Traian Vuia” din Craiova (1994-1999), fiind numit director al său între 1999-2005.

Este primul scriitor pe care l-am cunoscut în carne şi oase şi, ca profesor, mi-a insuflat dragostea pentru cuvântul scris (şi tipărit). A fost mentorul meu literar.

Nicolae Pârvulescu a debutat editorial cu romanul  Aniversare (1982). A urmat apoi dipticul Fotoliul vacant (primul volum a apărut în 1986, iar al doilea în 1990).

În 1995 a publicat un volum de Exerciţii gramaticale pentru examenele de admitere.

După ce iese la pensie, se consacră exclusiv literaturii şi revine în atenţia publicului  cu un nou roman în două volume, Instanţe (2006, 2007).

Urmează apoi  Bravo lui (2008) şi Cât văd ochii... (2011).

Despre acest din urmă roman a scris Ştefan Vlăduţescu în revistaderecenzii.com:

“Asemenea romanelor anterioare ale profesorului Nicolae Pârvulescu, dar mai mult decât oricare dintre ele, „Cât văd ochii…” (Craiova, Editura Autograf MJM, 2011) se arată, înainte de toate, un roman de valori. Este vorba despre modelarea comportamentelor şi a conduitelor personajelor în raport de principii. Evenimentele epice sunt impregnate de o evaluare axiologică implicită. Pe de altă parte, în formulele existenţiale ale personajelor sunt discursiv evocate valori. Asigurarea conformării şi submisiunii se realizează printr-o permanentă raportare la valori. Silviu Grigoraşcu este narator şi evaluator în cadrul propriei sale existenţe epice. Născut în 1951 în localitatea Poienari din apropierea oraşului Bandava, el trăieşte în limitele unui imperativ de moralitate şi onestitate. Dincolo de cotidian, acest ideal nu rămâne la nivel de revelaţie cu conţinut negativ, ci induce efecte fiziologice. Aflând în 2010 (la 59 de ani) adevăratul motiv pentru care tatăl său, Petre Grigoraşcu (n. 1931), a rupt legătura cu părinţii săi, el îşi pierde cunoştinţa şi îşi revine după 4 zile (vineri, 23 iulie). În spital conştientizează că soţia sa Roxana are perfectă dreptate atunci când îi spune să-şi lase tatăl şi bunicul „să-şi doarmă în linişte somnul de veci”. Astfel poate să iasă din şocul explicaţiei pentru care Petre Grigoraşcu, la 19 ani, a încetat să-şi vadă părinţii, locuitori ai comunei Aluneşti, judeţul Gorşov. Întrebată de Silviu şi de sora sa Irina de ce nu au bunici paterni, Florina Grigoraşcu (mama lor) le spune că nu ştie şi-i asigură că la maturitate vor primi răspunsul de la tatăl lor.

La timpul cuvenit, în opinia sa, Petre Grigoraşcu le relatează copiilor că a plecat de acasă şi a refuzat să se mai înapoieze, ca mod de a protesta faţă de falsele valori pe care se fundamentase viaţa tatălui său. El precizează că Dinu Grigoraşcu fusese legionar, ajunsese primar legionar şi făcuse rău oamenilor comunei (devenită în 1968 oraş). Petre Grigoraşcu „postulează” că şi-a abandonat familia, întrucât nu era de acord cu valorile politice ilustrate şi promovate de tatăl său. Totodată, din mărturisirea tatălui, Silviu şi Irina află că între 1950 şi 1968, acesta împreună cu un fost profesor de-al său de la Liceul Comercial din Bandava au înşelat statul şi şi-au însuşit sume foarte mari de bani. Din calitatea de contabil la IAS-ul din Poienari (comuna socrilor săi, Gheorghe şi Domnica), el întocmeşte documente fictive pentru lucrări realizate gratis de săteni. Spirit deja format în valorile şcolii şi bisericii (Florina Grigoraşcu este o femeie bisericoasă), Silviu Grigoraşcu dezaprobă faptele ilegale ale tatălui său.

Structurat axiologic ca om onest, responsabil şi de bună-credinţă, ca persoană ce-şi ţine cuvântul, are ruşine şi evită să se facă de râs, Silviu acceptă totuşi contradicţia dintre platformele implicate de cele două nuclee de fapte ale tatălui său. Pe de o parte, Petre Grigoraşcu dezvoltă un comportament radical faţă de trecutul legionar al tatălui său, iar, pe de alta, recurge a ilegalităţi pentru a acumula avere. Silviu observă că în formula existenţială a tatălui său opţiuni politice corecte coabitează cu decizii de furt.

În altă ordine de idei, în profilul moral al lui Silviu Grigoraşcu intră şi axioma fidelităţii conjugale. Mai mult, el este bărbatul unei singure femei. Pe această temă majoră pentru derularea destinului său are o dispută cu soţia sa Roxana, adeptă şi ea a valorii fidelităţii. Ampla discuţie cu aceasta porneşte de la o teorie pe care respectiva, medic endocrinolog şi cadru universitar o emite: tot ce se întâmplă în univers poate fi pus în paradigma glandei. „La început a fost glanda” postulează Roxana. Lumea este făcută din glande, secreţii şi produse ale secreţiilor glandelor. Făptura umană este „o glandă care secretă continuu şi conţine în ea o mulţime de glande”. Între acestea, „glandele” sexuale se răzbună dacă nu sunt ţinute în regim de noutate. Prin urmare, concluzionează Roxana (la circa 34 de ani, după 13 ani de căsnicie) este obligată să se conformeze glandelor şi să-l înşele. În legătură directă cu această logică, ar trebui să divorţeze. Raţionamentul existenţial nu capătă totuşi contur practic. Pentru Silviu Grigoraşcu însă problema este pusă şi, totodată, rezolvată: fidelitatea este o valoare decisivă.

Şcolar fiind, Silviu află de existenţa bunicului, însă influenţat de tatăl său evită să-l caute. Ulterior, în 2010 este chemat să devină moştenitor al unui hotel de cinci stele şi al unor clădiri în Aluneşti. Cu această ocazie, preotul, ca legatar legal, îi aduce la cunoştinţă o altă variantă de explicaţie a rupturii dintre tatăl său şi bunic. Perspectiva este următoarea: terminând liceul, Petre Grigoraşcu se logodeşte cu Diana Oprişan, fiica celui mai înstărit sătean, după Dinu Grigoraşcu. În acest context, Dinu îl surprinde pe Petre făcând dragoste cu mama Dianei, care anterior fusese amanta sa. Apoi, beat, Petre recurge la violenţe împotriva mamei sale. Are loc un conflict între el şi tatăl său. Acesta din urmă ia un cuţit şi încearcă să-l înjunghie. Mama Anica se interpune şi este uşor rănită. Şocul intelectual produs de contradicţia dintre cele două explicaţii îl aduce pe Petre în leşinul de 4 zile. Acum el îşi rememorează viaţa: sub această asumpţiune de aducere aminte eliberatoare se scrie romanul. Are loc un „hindsight”, o evaluare retrospectivă. Această ramă narativă închide „spovedania” lui Silviu. Pe această cale, prin epică, el îşi recapătă echilibrul. Literatura intervine în viaţa imaginară.

Pe de altă arte, sub convenţia declanşării romanului începând cu finalul poveştii se inscripţionează o cronică de familie. De altfel, cartea „Cronică de familie” de Petru Dumitriu este amintită la un moment dat. Planul generic al romanului se schiţează ca un bildungsroman. Din acest unghi, „Cât văd ochii…” este romanul formării şi maturizării lui Silviu Grigoraşcu.

Chiar titlul cărţii este dat de integrarea în teoria glandei a unei strofe excepţionale din lirica lui Vladimir Streinu, unul dintre cei mai elevaţi critici de poezie ai literaturii române. „Cât văd ochii, texte, texte…/Numai viaţă abia mai este./Ceru-n noapte-i text de stele/cu majuscule-ntre ele.” „A secretat nişte versuri frumoase creierul acestui distins intelectual” – comentează Roxana. Aceasta a meditat şi la o teorie socială şi a găsit că românii s-ar împărţi în patru categorii: „numai de duzină; de duzină şi de turnă; numai de turmă; nici de duzină, nici de turmă”.

Canonul axiologic al lui Silviu este alcătuit din onestitate, responsabilitate, credinţă, respectarea cuvântului dat, conştiinciozitate şi realism. El are şi o variantă negativă. Metehnele care trebuie respinse şi condamnate sunt minciuna, furtul, înşelăciunea şi prefăcătoria. De evitat sunt cei care au „învăţat” „să mintă, să fure, să înşele şi să se prefacă”. Un element în această ordine de fapte este şi dezavuarea comportamentului surorii sale Irina. Căsătorită cu ofiţerul Sandu Mirea, aceasta (actriţă la Teatrul Naţional din Bandava) devine amanta directorului instituţiei, Faleschini, bărbat cu câţiva ani mai în vârstă decât tatăl său Petre Grigoraşcu. Se configurează în aceste condiţii o familie trăind după sisteme de valori. Florina şi Silviu optează pentru canonul pozitiv, iar Irina şi Petre pentru cel negativ.

Într-o vreme în care civilizaţia pare să intre în degringoladă, când sentimentul la îndemână este nesiguranţa şi când certitudinile se izolează într-un orizont îndepărtat, o voce vibrează pentru valori şi pentru ordinea lumii: este vocea epică echilibrată şi optimistă a unui romancier. Cu atât mai bine că acesta este Nicolae Pârvulescu. Lumea literelor şi lumea noastră au astfel o şansă în plus: Domnia sa a fost bunul, fermul şi onestul profesor al multor generaţii. Şi mai este şi, acum, ca romancier … »

În 2014 Nicolae Pârvulescu publică un nou roman, Teza lui Costel, despre care a scris Marin I. Arcuş, în ziarul Gorjeanul (10 martie 2015):

« Departe de a fi vorba de o teză şcolară obişnuită, hic et nunc avem a face cu o idee filozofică şi românescă privind Omul dat în p… mă-sii, omul care sfinţeşte locul, omul, măsura tuturor lucrurilor (Protagoras), omul, cel mai preţios capital…, idee susţinută şi demonstrată cu asupra de măsură pe perioada comunistă a istoriei noastre având ca incipit sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, iar ca final momentul 1989 şi ceva după.

Este perioada pe care a trăit-o din plin generaţia autorului, când în baza şi suprastructura socială şi politică a societăţii româneşti s-au produs mutaţii însemnate iniţiate şi conduse de PMR şi PCR, având ca lideri pe Gheorghe Gheorghiu Dej şi Nicolae Ceauşescu, după 1965, sub îndrumarea „frăţească” de la Răsărit, călăuză sigură fiindu-le învăţătura marxist-leninistă.

Încercând un fir al Ariadnei prin labirintul întâmplărilor, lectorului, i se reamintesc momentele importante ale istoriei României dintre care menţionăm: 23 August 1944, ziua eliberării României de sub jugul fascist de către glorioasa armată sovietică, reforma agrară din anul 1945, alegerile din anul 1946 falsificate de comunişti după învăţătura lui Iosif Visarionovici conform căreia “nu conta deloc cine şi cum vota, important era cine număra voturile”. Atunci s-a iscat şi un distih interesant: “Foaie verde de cocoare/ Votai ochi şi ieşi soare”. Urmează apoi reforma monetară (1947 şi 1952), reforma învăţământului din anul 1948 cu introducerea limbii ruse în şcoală şi înfiinţarea facultăţilor muncitoreşti, naţionalizarea industriei şi a editurilor, perioada neagră de după 1950-1952 cu întemniţarea oamenilor bogaţi şi a reprezentanţior vechilor partide istorice, deportarea celor 44.000 în Bărăgan, satul nou Răchitoasa, (cazul Aristică Oprescu), colectivizarea agriculturii (1949-1962) după modelul colhozurilor sovietice şi arestarea celor care s-au opus acestei acţiuni, faimosul plan Valev din anul 1964 privitor la desfiinţarea economiilor naţionle şi dezvoltarea lagărului socialist, plan ce urma a-l pune în practică N.S. Hrusciov şi multe altele, primul val al eliberării deţinuţilor din lagărele comuniste, Congresul al IX-lea, politica internă şi exatrenă a liderului de la Scorniceşti ş. a. Din acest punct de vedere, romanul are suficiente elemente pentru a fi socotit istoric.

Tineretul era înregimentat în UTM şi UTC, instruit şi educat în spiritul concepţiei şi moralei comuniste, care prevedea desfiinţarea exploatării omului de către om, comportament exemplar în viaţa social-economică, politică şi familială având ca principiu de viaţă: „de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”. O mai mare utopie nici că se putea!

Obedient politicii regimului comunist, autorul romanului Mitrea Cocor a scris un articol intitulat „Lumina vine de la Răsărit”. Avem acum ARLUS, Librăria „Cartea Rusă”, Institutul de limba rusă „Maxim Gorki”, mulţi tineri şi-au făcut studiile superioare şi postuniversitare la Moscova, Sovromuri în economie, controlul consilierilor sovietici în toate domeniile social-economice şi politice etc. Ca „o viaţă de ficţiune izvorâtă dintr-o viaţă reală”(L. Rebreanu), după clasificarea romanelor întreprinsă de Nicolae Manolescu, în „Arca lui Noe”, Eseu despre romanul românesc”, „Teza lui Costel” s-ar încadra în cel corintic.

Pentru că atunci nu existau mijloace moderne audio-video ca în zilele de azi, se citea mai cu seamă literatură sovietică (Mama de Gorki, Tînăra gardă de Al. Fadeev, Oameni sărmani de Dostoievski…) şi se învăţa foarte mult în şcoli şi facultăţi, se vizionau spectacole de teatru, şi filme de orietare sovietică, specatcole fotbalistice, distracţii la ştrandul „Tei” (Ceata lui Papuc)…

Acţiunea romanului este le persoana întâi şi se întâmplă simultan sau succesiv în Bucureşti şi la ţară, în Opreştii noi. Îmbinând la înalt nivel artistic modurile de expunere clasice, la momente potrivite integrează firesc aspecte ale limbii populare, unele nu fără umor, cum ar fi: „s-a dat de ceasul morţii”, „îi crapă obrazul de ruşine”, „îi dă sângele-n foc”, „vin din podgoriile noastre forestiere”, „la Paştele cailor”, „ Căsătoria-i loterie curată/ Alegerea naşului e o artă”, asta pentru că unele cupluri, după terminarea facultăţii, au trecut şi la viaţa de familie, aşa ironizau fin viitorii miri ş. a.

În această panoramă românescă, galeria personajelor este foarte bogată. Cosmin Bordeianu, protagonistul romanului este poreclit „zeciulică” sau „zecist” pentru că pe toată perioada şcolară (e student la istorie) a fost numai de nota zece, un adevărat model pentru generaţia sa, Laura Bordeianu, sora lui, olimpică la matematici ca elevă de liceu, urmând facultatea de matematică, specialist de clasă în prepararea cafelelor în familie, pentru tinerii colegi şi prieteni, Nicu Stănilă, prieten apropiat al lui Cosmin, Cristina, Sorina, Cati Nistor. Apar, de asemenea, cadrele didactice universitare (prof. Sălişteanu cu două doctorate „Magna cum laude” la Berlin, în filozofie şi la Bucureşti, în istorie, tovarăşul decan al facultăţii de istorie, doamna Eugenia Sălişteanu, profesor de limba franceză ş.a.)

Cosmin Bordeianu, exemplar în ceea ce priveşte învăţătura şi cercetarea ştiinţifică, prezintă lucrări valoroase de istorie în cadrul Cercului de istorie medievală; pentru meritele sale incontestabile ajunge repartizat în învăţământul superior, unde obţine doctoratul şi continuă con brio şi activitatea de cercetare.

Ca student a trăit şi momente erotice sui generis, („amorul este fiul romanelor”), prezentate sau sugerate cu mult talent de autor. E vorba de Rodica, femeie de serviciu la facultate şi colega acesteia, Cristina, Sorina, pentru ca în final să se căsătorească cu Narcisa, asistentă la Biologie, cu care trăieşte o viaţă demnă, având şi copii.

Din acest punct de vedere, cartea lui Nicolae Pârvulescu, “Teza lui Costel”, poate fi socotită un bildungsroman şi un thriller în care narativitatea nu pare liniară, ci cu reveniri şi augmentări asemănător cu reluarea motivelor şi temelor (travaliul tematic) din opere simfonice, concerte sau sonate muzicale în care se simte acea captatio de capo al fine.

Întrucât socialismul în partea de răsărit a Mitteleuropei începuse „să se degradeze într-un ritm galopant cu fiecare zi ce trece” (p. 461), mergând spre eşec, Europa liberă şi alte posturi de radio străine critică atât de dur realităţile socialiste şi comuniste. Volens-nolens, ascultătorii fac comparaţie între socialism şi capitalism, adică se ia în calcul tot mai mult ceea ce este opus socialismului şi comunismului în cădere liberă, de aici şi nevoia de Audiatur et altera pars.

Adunându-se idei şi teorii contrare socialismului „biruitor” şi dictaturii lui Nicolae Ceauşescu, atât în ţară, cât mai ales în diaspora, s-a ajuns la deznodământul omnicunoscut din decembrie 1989.

Romanul cu acest titlu, fără subtitluri şi discontinuităţi, doar unele pauze de respiro, un flux existenţial bergsonian, în care se îmbină fericit realitatea cu ficţiunea, apare ca un roman fluviu care adună şi stratifică aluviuni social-politice ce ajung la estuar (final) având drept cod cu caracter universal: 

„E dat-n p… mă-sii !” »

Cel mai recent roman al profesorului Pârvulescu a apărut în 2017, Academie Agramată.

O constantă a majorităţii acestor romane o reprezintă faptul că ele fie se derulează în mediul învăţământului, fie au ca protagonişti elevi şi profesori. Sunt ferm convins că  au şi o notă autobiografică sau se inspiră din biografiile unor oameni pe care dl. Pârvulescu i-a cunoscut.

În atâţia ani de profesorat, dar şi în mediile literare în care a circulat, domnul Pârvulescu a cunoscut foarte mulţi oameni cu caractere şi poveşti diferite, de unde ar fi putut să se inspire. Uneori – când vremea sau vremurile  ne permit – am plăcerea să mă plimb cu fostul meu profesor. Cu o memorie incredibilă dar şi cu har deosebit, domnia sa reînvie pentru mine  poveşti şi oameni din epoci de mult apuse. Tare mult mi-aş dori să  pună pe hârtie aceste amintiri preţioase, să se bucure cât mai multă lume de ele….

 „Profesorul Pârvulescu  este una dintre „bijuteriile” Craiovei și ale României, un munte de cultură”… scrie pe blogul său un fost elev, Mihai Adrian Fundeanu. Nu aş fi putut să exprim mai bine sentimentele pe care le nutresc  şi eu faţă de fostul meu profesor şi actual prieten.

La mulţi ani, domnule profesor!