-scenariu de benzi
desenate -
Pentru tovarăşul Ilici, dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 va începe ca orice
dimineaţă obişnuită. Se va saluta cu tovarăşii cu ochii albaştri din faţa
casei: „ Să trăiţi, tovarăşi!”. „Să
trăiţi, tovarăşe viitor preşedinte!”, îi vor răspunde aceştia, după care îl
vor escorta la locul de muncă, la Casa Scânteii.
Tovarăşul Ilici va veni chitit să-i repare
clanţa tovarăşei secretare de cabinet, o
doamnă încă tânără, blondă, cu ochelari şi nuri. Îi promisese de mai multe zile că îi repară clanţa, pentru că
nu se închidea bine uşa şi o trăgea… curentul.
Nu avusese timp până atunci, pentru că în ultimele zile se prezentaseră la
el tot felul de tovarăşi cu munci de răspundere ca să-i prezinte omagiile şi
să-l asigure de tot sprijinul lor.
Nici nu va apuca să deşurubeze trei din cele patru şuruburi ale broaştei, că tovarăşa secretară va trebui
să răspundă la telefonul care va suna
insistent.
„Nu sunt aici pentru nimeni, măi dragă, până
nu termin de reparat clanţa”, urma să-i spună tovarăşul Ilici, dar secretara
i-o va tăia… tăios: „E tovarăşa Ninocika, tovarăşe Ilici, urlă în telefon!”
Tovarăşul Ilici va duce receptorul la ureche, dar nu va putea să spună nimic. „Neluţule,
măi, dragă, de ce nu răspunzi la telefon? Sună ăia de la ceceu după tine, în
disperare, că a fugit dictatorul şi tovarăşul Verdeaţă face un nou guvern, iar
pe tine te-a propus la cultură. Da` fugi repede, că au intrat nişte descreieraţi peste ei şi dacă nu ajungi
mai repede, cică vor să-l pună ministrul culturii pe un vagabond, un
cascador!”
Tovarăşul Ilici va reflecta adânc şi apoi va
urla la secretară: „Fă, fă-mi legătura la
ceceu!” Va smulge din mâna secretarei telefonul şi se va prezenta solemn: „Sunt tovarăşul Ilici. Cu cine vorbesc la
telefon?” Interlocutorul invizibil îi va
răspunde, la mişto: „Sunt tovarăşul
Luca!” « Te rog să-mi dai legătura la Cabinetul 1.Ştii cine sunt eu!” „Nu ştiu
şi nu mă interesează. Să-mi sugi…” şi-i va trânti telefonul în nas.
Tovarăşul Ilici se va enerva şi mai tare,
firişoare de fum îi vor ieşi din urechi, ca-n benzi desenate şi va ţipa din nou
la secretară: „Fă-mi legătura cu
tovarăşa preşedintă de la cecees, acum, auzi tu!”
După ce va forma numărul, secretara lui Ilici
va vorbi cu secretara de cabinet de la CCES şi o va cere pe tovarăşa
preşedintă.
“Săru-mânuşiţele, doamna Susănica, tovarăşul Ilici la telefon. Vă rog
din sufleţelul meu să mă învoiţi şi pe mine o oră, m-au chemat la ceceu, nu
ştiu din ce pricină.”
„Mergi cu Dumn… cu bine, tovarăşe Ilici şi, acolo unde o să ajungi, să nu mă uiţi şi pe mine!, îi va răspunde, cu o voce tristă,
preşedinta CCES.
Tovarăşul Ilici, nemaiavând răbdare să aştepte
liftul, va coborî în trombă scările. Pe drum i se vor alătura din ce în ce mai
mulţi oameni de bine, vreo treizeci, până la parter.
„Tovarăşi, nu avem loc atâţia în maşină.”. Unul chel cu barbă se va aşeza la
volan, tovarăşul Ilici va ocupa locul mortului, iar alţi patru tovarăşi se vor
aşeza pe canapeaua din spate. „La rivuluţie, birjar!”, va glumi unul dintre ei.
Şoferul chel şi cu barbă va apăsa pedala până
la blană şi va face slalom printre maşinile de pe bulevard.
Ca să mai detensioneze atmosfera din
autoturism, tovarăşul Ilici se va apuca să le povestească oamenilor de bine o
întâmplare de pe vremea când mergea la vânătoare cu Comandantul Suprem.
„Eram la vânătoare de mistreţi, şi tovarăşii
de la protocol amenajaseră un ţarc de unde mânau mistreţii direct în cătarea
puştii Cabinetului nr. 1, din foişor. Noi, cei din ceceu, stăteam pe lături, şi
aşteptam să obosească Tovarăşu, şi să împuşcăm şi noi ceva, dacă mai rămânea şi
pentru noi. Bă, fir-ar mă-sa a dracu, nu ştiu cum a făcut un mistreţ dar a
sărit gardul şi uite aşa alerga, direct
spre mine. De frică am rămas paralizat
şi nici nu am mai apucat să ridic puşca. Mistreţul gonea spre mine şi aproape
că-i vedeam negrul din fundul ochilor când…”
În acea clipă autoturismul cu viitorul
preşedinte va frâna brusc şi va intra cu zgomot de fiare vechi în fundul unei Dacii cu număr de provincie, al
cărui şofer avusese proasta inspiraţie să încetinească viteza pentru a vira la
dreapta.
Oamenii de bine vor sări din maşina tovarăşului Ilici şi-l vor lua la
şuturi, cu pumnul şi palma, după reţeta Popescu -Dumnezeu, pe bietul şofer.
„Băi, nenorocitule, ce faci bă, atentezi la viaţa viitorului preşedinte al
RSR?”
După care, răcoriţi, vor urca în maşină şi vor
continua odiseea vieţii lor, către ceceu.
“Aşa, tovarăşul Ilici”, va spune
unul dintre ei, şi nu ne-aţi zis cum s-a terminat povestea cu
mistreţul?”
„M-am căcat pe mine!”… „Ei, e firesc, oricui i
s-ar fi întâmplat", îi va răspunde omul de bine.
„ Nu atunci, acum, când ne-a lovit animalul ăla
din provincie… Întoarce maşina, Bujorică, mergem acasă să-mi dea tovarăşa
Ninocika nişte chiloţi curaţi.
Când vor ajunge acasă la tovarăşul Ilici,
soţia lui îl va lua în primire: „Hai
repede, Neluţule, că sună telefonul din debara, ăla roşu, fără fir, de m-a
înnebunit.”
Tovarăşul Ilici va da buzna în casă, dar când
va deschide uşa debaralei vor cădea mai multe schelete peste el.
„Nu
debaraua aia, măi dragă, ceailaltă!”
îi va spune tovarăşa Ninocika.
Tovarăşul Ilici se va închide cu cheia în cealaltă debara, va ridica delicat
receptorul şi va răspunde, în ruseşte:
„Da!” Da, tavaraşi polcovnic! Ia poniala! Ia lubliu tebia! Zit!
După care îşi va schimba chiloţii, îşi va
îmbrăţişa solemn consoarta (care va profita de ocazie să-i strecoare în
buzunarul de la palton un pacheţel) şi îşi va îndemna tovarăşii de drum: „Să mergem la ceceu, să facem Istorie!”
Grupul revoluţionar va intra cu dificultate în
clădirea ceceului, noroc cu un tovarăş cu ochi albaştri care îl va recunoaşte
pe viitorul preşedinte al RSR şi-l va băga pe o uşiţă dosnică în palatul
puterii. Acolo, el, pardon, EL, va fi îngrozit să vadă că aproape în fiecare încăpere se constituia
câte un guvern: Dăscălică, Verdeaţă, Mazilitu, Popescu, Ionescu, Boierescu şi
alţi escu.
“Tovarăşul Ilici, hai repede pe balcon să vă
vadă lumea, că altfel pierdem puterea! Dictatorul şi consoarta au fost prinşi la Târgovişte, sunt sub pază sigură, să nu aveţi nicio grijă
”, va trage de el un individ cu figură cunoscută, dar pe care nu va şti de
unde să-l ia. Şi tras şi împins, viitorul preşedinte va ajunge în sfârşit pe
balcon, alături de Petrică, Geluţu, Sergiulică etc. Pe drum va fi repetat de
mai multe ori discursul solemn cu care urma să intre în Istorie.
La un semn, vor înceta tirurile din şi spre clădirile din
jurul Pieţii Palatului, în piaţă sutele de mii de oameni se vor opri din
scandări, iar puternicele reflectoare vor scălda în lumină balconul,
pentru ca Televiziunea să preia mesajul tovarăşului Mesia socialist.
„Stimaţi tovarăşi…” îşi va începe solemn discursul
tovarăşul Ilici.
Şi va fi întrerupt brusc de mulţimea furioasă,
sătulă de limbajul de lemn al politrucilor. „Fără comunişti!” „Jos Ilici!” vor
fi scandările care vor ţâşni din piepturile sutelor de mii de oameni din piaţă,
fără să ştie că mulţi dintre ei vor plăti cu viaţa aceste cuvinte.
Pe loc însă,
cu spontaneitatea-i bine cunoscută, regizorul Sergiulică va salva soarta
regimului Ilici:
„Doamnelooooor şi domnilooor, dragi
telespectatooooori! Mă cunoaşteţi cu toţi, sunt cel mai celebru regizor din România şi din lume, în curând şi de pe
planeta Marte, c-am aranjat la NASA ca primii colonişti să ia cu ei, pe planeta
roşie, filmele mele… Sunt Sergioooo Leone! Pardon, Sergio Nicolaesco! Oameni
buni, nu-l judecaţi greşit pe viitorul preşedinte al RSR! Vă daţi seama că e
emoţionat, de atâtea nopţi nu
doarme gândindu-se la bunăstarea
poporului său, a ţărişoarei asteia, cu destin blestemat. Să-i mai dăm o şansă!”
„Linişte, linişte!” vor ţipa în microfoane şi
ceilalţi complotişti din balcon, aşa
încât, până la urmă, mulţimea va tăcea, ca să-l lase pe tovarăşul Ilici
să-şi facă numărul şi să-l vadă toată ţara pe viitorul preşedinte al RSR.
După discursul triumfalist, întâmpinat un
sfert cu aplauze şi trei sferturi cu „Huo!” şi „Jos Ilici!” tovarăşul Ilici se
va retrage precipitat din balcon, şi din lumina reflectoarelor.
„Măi dragă, am cacarisit-o! Bine că mi-a pus
tovarăşa Ninocika chiloţi de schimb, în buzunar” le va spune, plângând, însoţitorilor săi. „Eu îmi iau jucăriile şi plec
acasă, văd că lumea nu mă vrea, să-l pună pe Dăscălică, dacă pe mine nu vor,
sau pe descreieratul ăla de Mazilitu”.
Din fericire (fericire pentru ei, viitorii
profitori ai noului regim) generalul
Generalu va interveni ferm: „Lăsaţi toarşul
Ilici, mergeţi liniştit şi vă odihniţi, că am eu grijă şi de Dăscălică şi de
Mazilitu şi mai ales de viermii ăştia ingraţi din piaţă care strigă „Jos Ilici” şi „Jos comunismul”. Îi fac eu să plece acasă, f…-le mu…-n c…, să
le f….! Şi p-ăsta de pune puncte în locul cuvintelor mele. Lăsaţi că pun eu tunurile pe ei! Vor
revoluţie, să vadă ei că nu există revoluţie fără sânge!
După care va da ordinele în consecinţă!
Deznodământ. Peste o mie de oameni vor muri şi
alţi câteva mii vor fi răniţi şi vor rămâne mutilaţi pe viaţă pentru că tovarăşul Ilici şi slugile sale dreptcredincioase
s-au căcat pe ei de frică în decembrie 89, că vor pierde puterea la care visaseră cu nesaț. 30 de ani mai târziu, tot ei,
copiii, nepoţii, ginerii, nurorile,
amantele şi tot neamul lor conduc România. Încotro?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu