Revista Comics și Banda Desenată, Legitimitate în câmpul de producție culturală” ( IV )

Capitolul IV

Banda desenată în România

            Răspîndirea benzii desenate în Europa secolului al XIX-lea nu a ocolit spațiul românesc. Concomitent cu dezvoltarea sistemului de învățămînt și a sectorului publicistic, banda desenată a apărut în diversele reviste și gazete ale vremii, cîștigînd treptat importanță în rîndul acestora. Este o istorie foarte bogată în benzi desenate, creatori, editori și chiar diverse interese ideologice care au planat asupra acestora într-o parte sau alta a celor aproximativ 120 de ani de cînd acest mediu și-a făcut apariția în România. Fiindcă toate acestea sunt deja detaliate în monumentala Istorie a Benzii Desenate Românești scrisă de Dodo Niță, în această parte voi insista foarte puțin pe date istorice, ci voi căuta în schimb să punctez aspecte mai relevante acestei serii de articole.

1. Benzi desenate românești

Am tot vorbit în aceste articole de publicațiile BD din afară și de standardele artistice înalte atinse de acestea. Din acest punct de vedere, „problema” benzii desenate românești nu a fost niciodată una legată de calitate, cît una legată de cantitatea și frecvența publicării acestora. 

De pildă, singura serie de albume BD publicată în perioada Regimului Comunist, perioadă în care benzile desenate apar predominant în revistele pentru copii patronate de structurile de resort ale Partidului Comunist Român, a fost Colecția Stadion. Lansată la începutul anilor ’70, seria publicată de editura omonimă a însumat 10 albume de cîte 32 de pagini (standardul francez de 46 de pagini nu va fi niciodată adoptat), șapte din acestea adaptări după romane precum Toate pînzele sus!, de Radu Tudoran, sau Căpitan la 15 ani, de Jules Verne, și prin concursul unor artiști renumiți ca Puiu Manu, Nicu Russu și Sandu Florea. Succesul acestei colecții, după cum descoperim în  Istoria Benzii Desenate Românești, este demonstrat de tirajul mare la care acestea au ajuns în 1973: 65.590 de exemplare, la prețul de 7 lei pe exemplar (Niță and Ciubotariu 2010, 148-50). Sfîrșitul abrupt al colecției ar fi fost cauzat, susțin autorii, de criza petrolului de la jumătatea anilor ’70, pentru că „activul de stat și de partid a dat ordin să fie tăiate cheltuielile superflue, iar printre cele sacrificate a fost producția editorială și mai ales cărțile de benzi desenate” (Idem). E o chestiune care merită cu siguranță mai multă atenție și studiu. Abia în 2010 va mai apărea o colecție de reviste (nu albume) BD de asemenea anvergură, de această dată traduceri ale BD-ului francez Rahan, aparent mizîndu-se pe nostalgia românilor pentru titlu. Am discutat deja această apariție editorială într-o foarte sumară lucrare intitulată Rahan și Pariul Nostalgiei, publicată cu ceva timp în urmă și pe acest blog. 

După 1990 publicațiile ce vor conține benzi desenate se vor reduce considerabil fiindcă modelul revistelor subvenționate de către Stat nu va supraviețui noilor reguli economice ce vor însoți schimbarea de regim politic. Redenumită Universul Copiilor, revista Cutezătorii a încercat să-și continue pentru o vreme activitatea sub conducerea redactorului-șef Ovidiu Zotta, desigur, adaptată politic la noile timpuri. Deși conținutul revistei s-a diversificat substanțial, mulți tineri desenatori interesați de Western-uri, povești cu samurai sau SF-uri debutînd în paginile acesteia, în 1992 au început să apară din ce în ce mai multe benzi desenate străine, italiene și franceze, de regulă fără numele autorilor pentru a se evita plata drepturilor de autor ridicate (p. 164). Într-un declin tot mai pronunțat din lipsa fondurilor bugetare, săptămînalul Universul Copiilor va fi publicat lunar din 1993, iar în anul următor numărul de pagini va fi redus de la 32 la 24, benzile desenate de regulă ocupînd o pagină, cîteodată mai multe. Sfîrșitul revistei va veni în 1996, atunci cînd îi va fi retrasă subvenția de funcționare. Celelalte reviste de Stat vor împărtăși aceeași soartă: Bucuria Copiilor (fosta Luminița) publică ultimele benzi desenate în 1992 și se va închide în 1996 precum și Start 2001 (fosta revistă tehnică Start spre viitor).

Liberalizarea pieței a permis apariția mai multor reviste particulare de benzi desenate pe întreaga durată a anilor ’90, unele chiar înființate de grupuri de bedefili și artiști BD români, așa-numitele „fanzine” (cuvînt provenit în încrucișarea cuvintelor „fanatic” și „magazin”). Marketizarea defectuoasă, lansarea la chioșcurile de ziare în tiraje inițiale imense fără o publicizare anterioară și emigrarea, în unele cazuri, unei părți din redacție (în cazul revistei Carusel, redactorul și desenatorul Sandu Florea va primi viză pentru Statele Unite și va începe să lucreze în industria americană de benzi desenate) vor face ca majoritatea acestora să dispară după doar cîteva numere (p. 170-72). 

Fanzinul Ah BD!, înființat de către bedefilii craioveni Marian Mirescu, Viorel Pîrligras și Dodo Niță, va fi publicat ca supliment al cotidianului craiovean Gazeta de Sud începînd cu 1996 și se va autointitula „Magazin recomandat tuturor elitelor” (p. 217) urmînd ca după desființarea cotidianului să fie preluat de săptămînalul Ora și să-și schimbe titulatura în „Magazin evazionist de subcultură pentru toate elitele”, cumva recunoscînd statutul cultural scăzut și răspîndirea restrînsă a benzii desenate în cultura românească. Pe durata publicării sporadice (în 2000 apar doar două numere, la două luni distanță), în paginile acestui fanzin se vor publica proză scurtă SF și BD-uri scurte desenate atît de autori români cît și străini. Se poate spune că, într-un fel, această perioadă marchează o revenire la modelul de afacere de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, cărturarii și comercianții particulari fiind înlocuiți de către artiști și pasionați, cu resurse financiare la fel de limitate, dar care vor începe să abordeze teme din ce în ce mai sofisticate și mai mature.

Concomitent, pe piața de carte vor apărea o serie de albume BD publicate de către artiști care au activat anterior în revistele de stat ca Nicolae Nobilescu (Cowboy Dog – Căutătorul de aur – 1990, editura E.V.&A.) și Valentin Tănase (Love story în piața Universității – 1992, editura Teora) și, mai recent, o serie de traduceri ale unor renumiți artiști străini precum Hergé (Lotusul albastru – 2006, editura MM Europe) și Marjane Satrapi (Persepolis – 2010, editura Art, prin sprijinul Serviciului Cultural al Ambasadei Franței). Pe lîngă acestea, apare surprinzător și o diversificare a benzilor desenate evidențiată prin lansarea fanzinului Otaku magazin destinat pasionaților de benzi desenate japoneze (manga) și înființarea unei edituri de bandă desenată alternativă, Editura Hardcomics, de către un designer sîrb stabilit în România, care va publica în anii 2000 albume anuale, cu tiraje cuprinse între 300 și 500 de exemplare, într-un stil grafic oarecum specific benzilor desenate alternative și cu o puternică tematică matură.  

În noiembrie 1991 ia contur începutul unui proces de intelectualizare a benzii desenate, similar evenimentelor petrecute în Franța anilor ’70, prin înființarea Asociației Bedefililor Români în jurul unui grup de bedefili și desenatori BD din Craiova și prin organizarea, în același an la București, unui Salon Internațional anual de Bandă Desenată (organizat, prin rotație, în Craiova, Brașov, Timișoara, București și Constanța) prin care se promovează banda desenată românească prin lansări de albume, întîlniri cu renumiți autori străini și ateliere de lucru. De la cea de-a doua ediție salonul va fi sprijinit de către Serviciul Cultural Francez și de Alliance Française de Roumanie, cu participarea din 2005 a Délegation Wallonie Bruxelles, o reprezentantă internațională a regiunii valone din Belgia.

           

2. Lucrări de specialitate în România

Cu toate acestea, literatura autohtonă pe BD este încă foarte restrînsă. Au apărut, totuși, o serie de lucrări dedicate atât istoriei benzii desenate românești, cît și autorilor BD, sub formă de dicționare de scenariști și desenatori și monografii ale unor artiști ca Livia Rusz, Puiu Manu, Burschi (Max Emanuel Gruder) și, în scurt timp, Sandu Florea. Toate au fost scrise de Dodo Niță, membru al grupului de bedefili din Craiova și Președintele Asociației Bedefililor Români și o parte din acestea le puteți găsi în bibliografia de la sfîrșitul acestui articol. Au existat, însă, și încercări academice foarte recente de recuperare culturală sau de analiză științifică a benzii desenate. Gelu Teampău, de pildă, a tratat benzile desenate în lucrarea sa de doctorat în Filologie, intitulată Banda desenată – fenomen al culturii de masă la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și în articole academice de specialitate.

O altă interpretare academică a benzii desenate românești o regăsim în cartea lui Ion Manolescu, Benzile Desenate și Canonul Postmodern. Pentru a înțelege într-o mai bună măsură această lucrare, va trebui să facem referire la Thierry Groensteen și, mai cu seamă, la discuția acestuia privind piața francofonă de bandă desenată. Referindu-se la apariția istorică a benzilor desenate și la diversificarea acestora pe genuri (literare), Groensteen (1998, 15) accentuează caracterul literar al BD-ului și problemele care au însoțit acest aspect:

„...la bande dessinée est un produit de librairie, tout comme la littérature [...] parce qu’elle se voue principalement au récit de fiction [...] elle a souvent été décrite comme un genre paralittéraire (ceux qui veulent la discréditer disent infralittéraire). Ce malentendu demande à être dissipé [...] parce que la bande dessinée est essentiellement [...] un art du récit par l’image.”

Exact un astfel de malentendu, sugerează Manolescu, planează asupra criticii literare românești împiedicînd acceptarea benzii desenate drept o formă literară valoroasă din punct de vedere cultural și estetic:

„Una dintre cele mai neobișnuite probleme [...] este absența benzilor desenate din interiorul canonului [...] criticii și istoricii noștri literari, la fel ca și teoreticienii literari, nu consideră aproape niciodată operele autorilor de benzi desenate valide din punct de vedere estetic/cultural/literar...” (2011, 125)

Spre deosebire de Franța, unde titlurile de bandă desenată deja ocupă „spații însemnate în dicționare și enciclopedii”, în spațiul românesc BD-ul nu a făcut niciodată parte din „adevărata” literatură, fiind în schimb izolat la statutul de paraliteratură, acel tip de literatură a cărei valoare estetică este considerată „slabă” sau „nulă” de către conservatori. În opinia autorului, această atitudine a teoreticienilor literari, care de regulă pendulează între indiferență și ostilitate, exprimă de fapt „lipsa de acomodare a canonului[i] literar [...] față de cultura populară și, în special, față de autorii de benzi desenate și operele lor” (p. 131). Renunțarea la acest tip de „purism critic” și acceptarea critică a benzii desenate s-ar datora, ne spune autorul, pe de o parte, imensului „succes sociologic” de care se bucură acest produs cultural și, pe de altă parte, „evoluției mentalităților culturale”. Acestea ar obliga istoricii literari

„...nu numai la o repunere în discuție a propriilor criterii de selecție și ierarhizare, ci și la redefinirea conceptului de literatură, care se conturează ca unul integrator, totalizant, situat în afara prejudecăților educației «estetizante»” (p. 13).

Desigur, această poziție teoretică pare a se contrapune celei lui Groensteen care privește discuția privind asimilarea benzii desenate unui domeniu paraliterar sau literar ca pe un contresens deoarece în definitiv aceasta aparține pe deplin sferei artelor vizuale.

Lucrarea lui Manolescu surprinde o parte din particularitățile structurii cîmpului de producție culturală în spațiul românesc. Autorii consacrați din cîmpul artistic sau literar, fiindcă dețin cea mai însemnată cantitate de capital simbolic, se comportă precum „stăpîni” ai cîmpului, pe de o parte, iar diverse instituții și persoane acționează drept „paznici a intrării” în cîmp, pe de altă parte. Manolescu critică atitudinea unor figuri cunoscute ale criticii literare (și deci „recunoscute” simbolic în interiorul cîmpului) precum Daniel Cristea-Enache și Paul Cernat fiindcă judecățile de valoare emise de către cei doi critici influențează, favorabil sau defavorabil, intrarea unui nou-venit în cîmp și accesul acestuia la capital simbolic. Atîta timp cît critici renumiți ca cei doi refuză să accepte valoarea estetică și literară a benzii desenate, sugerează Manolescu, canonizarea BD-ului va rămîne greu de realizat, dacă nu chiar imposibil.

Deși dedică benzii desenate numai o parte din eforturile sale, Ion Manolescu ne ajută să identificăm în demersul nostru pe o parte din acei paznici ai cîmpului menționați de către Pierre Bourdieu în lucrările sale privind cîmpul literar sau artistic și de care depinde, într-o anumită măsură, statutul viitor al mediului. Poate că orice studiu pe procesul de legitimare culturală a benzii desenate românești va trebui să țină cont și de poziția acestora în raport cu acest produs cultural.    

                                Cătălin Buzoianu 

Bibliografie

Groensteen, Thierry. "De l'origine et de la diversification des genres." In La bande dessinée en France, by Thierry Groensteen, 15-29. Paris: Centre national de la bande dessinée et de l'image, Angoulême - Association pour la Diffusion de la Pensée française, 1998.

Manolescu, Ion. Benzile Desenate și Canonul Postmodern. București: Cartea Românească, 2011.

Niță, Dodo, and Alexandru Ciubotariu. Burschi, o monografie. Iași: StudIS, 2011.

—. Istoria Benzii Desenate Românești (1891-2010). București: Vellant, 2010.

—. Puiu Manu, o monografie. Craiova: Editura MJM, 2010.

Niță, Dodo, and Kiss Ferenc. Livia Rusz, o monografie. Iași: StudIS, 2011.

Niță, Dodo, and Virgil Tomuleț. Dicționarul Benzii Desenate din România. A II-a. Craiova: Editura MJM, 2005.

Teampău, Gelu. "Faces of the Vampire in Comic Books." Caietele Echinox: Fantômes, Revenants, Poltergeists, Mânes 21 (2011): 302-17.

---

[i] Pentru Ion Manolescu, termenul canon, fie înțeles în mod tradițional ca o „emblemă normativă închisă și rezistentă la schimbare”, fie în versiunea modernă a „multiplicității canonurilor”, un canon „scindat și haotic, străbătut de zone de intensități diferite ce pot fi aproximate, nu și raționalizate”, este insuficient pentru discuția despre integrarea canonică a benzilor desenate în România. Prin  urmare, mergînd pe linia teoretică a lui Gilles Deleuze și Felix Guattari, propune un model „rizomatic” ce presupune un „canon literar variabil și instabil, suportînd permanente de- și reconstrucții moleculare” (p. 127).

                                                                 (VA URMA) 

Cătălin Buzoianu este student la Masterul de Antropologie din cadrul Facultății de Științe Politice, SNSPA, București. Domeniile sale de interes cuprind Studii Culturale, Sociologia Artei și Sociologia Științei.

Textul de faţă reprezintă un extras modificat din lucrarea sa de licență intitulată „Revista Comics și Banda Desenată, Legitimitate în câmpul de producție culturala”.