“A fost odată ca niciodată: de demult, pe vremea când ecranele digitale nu luminau, spectral, iar din megafoane se distingea glasul sacadat al secretarului general convocând comunismul ce avea să vină, copii din RSR învăţau să viseze privind paginile în care Pif, Hercule şi ceilalţi alergau, înseninaţi, parcă spre a atinge un orizont de dincolo de vreme, asemeni unei arcadii de jucărie.
Şi poate că această bucurie miniaturală şi discretă mai ajunge
până la noi în clipa în care mâinile ce au îmbătrânit ating paginile în care
vibrează nostalgia: timbrul şi culorile ce păreau uitate se retrezesc şi lumina
limpede a altor dimineţi se revarsă peste însingurarea tastelor mişcate de dor.
Despre această sinestezie ce închipuie, fragil, o punte peste
ani şi evuri scrie, cu graţie şi cu erudiţie, Dodo Niţă în “ Familia Pif”, iar
în cartea- album pe care o închipuie, din planşe, text şi memorie, se adună
ofranda de sensibilitate şi de visare a benzii desenate.
Căci “ Familia Pif” este
romanul educaţiei celor care, în pântecul republicii socialiste, au învăţat să
privească spre un cer poate naiv şi stângace, dar niciodată tulburat de coşmar,
de parcă revista ce venea de departe însemna portul ce adăpostea mii de nave,
spre a le feri de furtună.
“Familia Pif”, ( cea în care însuşi
scriitorul devine personaj, ca într-un travesti postmodern) este cronica transformării
ce se petrece, treptat, ca într-o vrajă. Franceza devine limba în care visul se
întrupează, iar banda desenată este poarta prin care se intră în domeniul de
nuanţe şi de semitonuri ale imaginaţiei.
Ivit din ambiţia pedagogică şi
propagandistică a PCF, “ Pif” este, în RSR, însuşi libertatea. Cuvintele şi
culorile se dezbară de lestul ideologic, în vreme ce aventura primeşte spre ea
pe cei ce nu puteau evada decât în planşe şi în text. Jocul şi curajul aveau,
în cele din urmă, o casă a lor, zidită din materia diafană a reveriei şi a
inocenţei.
“ Familia Pif” este istoria
alunecării între aceste etaje de timp, de parcă trecutul se frânge asemeni unei
linii non- euclidiene. Creatori şi personaje stau unii lângă alţii, vegheaţi de
un soare ce a ales toamna introspecţiei. Cei vii şi cei morţi sunt, în cele din
urmă , doar una, de vreme ce toţi sunt cuprinşi în adâncul textului originar.
Acolo unde “ Tintin” nu putea
ajunge, “Pif” a dus cu sine disciplina imaginaţiei şi a călătoriei. Universul
său nu mai cunoştea graniţe şi nici vârste, de parcă o stranie sincronicitate
le unea pe toate, în pasta amintirii şi a îndepărtării. Din oraşul burlesc al
lui Pif şi Hercule se ajungea în cămara cu bunătăţi a lui Placid şi Muzo,
pentru ca din grădina de alături să se poată zări flegma stranie a lui
Gai-Luron. Strigătul lui Rahan străbătea întinderile primordiale,în vreme ce
Vestul explorării îl cuprindea pe temerarul Capitaine Apache. Curajul lui Doc
Justice străbătea întinderile lumii, iar în rama galaxiilor se ghicea truda de
ziditori a naufragiaţilor de pe planetele ce nu aveau, încă, un nume, parte din
cartea genezei.
De undeva, din această
matrice de culori şi de voci, se iveşte şi straniul anarhist visător cu cercel
în ureche: întâlnirea dintre Hugo Pratt şi “ Pif” este cea din care se va naşte
mitul lui Corto Maltese. Dar Corto sparge, prin linii şi frazare, ordinea
cuminte a fanteziei domesticite: banda desenată devine, o dată cu Pratt, proza
grafică ce se priveşte pe sine în oglinda literaturii. Postmodernismul lui
Pratt are lucirea unui arc voltaic ce anunţă, profetic, un alt timp , cel care
stă să vină.
“Familia Pif” este epilogul
îndrăgostit pe care Dodo Niţă îl aşterne, cu scrisul senin şi tandru al celor
ce se aplecau peste caietele de şcolar: frazele se aştern, personajele se
întrupează şi o dimineaţă fără de capăt a visării se întinde, precum un val
imblânzit al toamnei. Timpul însuşi se întoarce spre sine, iar siluetele lui
Pif şi Hercule se disting unite, adăpostite în casa cu jucării a celor care nu mai
sunt. »
Ioan Stanomir
(Articolul a fost preluat de
pe site-ul lapunkt.ro)
 |
| Ioan Stanomir la Salonul BD |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu