"În zilele noastre, prejudecata că benzile desenate reprezintă un produs cultural superficial, ușor de citit, simplu de înțeles și dedicat unor cititori fără pretenții (în general, copii), este încă activă. Cronicile de întâmpinare le ocolesc, istoriile literare le evită. Cu o excepție notabilă: Istoria literaturii române contemporane. 1990-2020, a lui Mihai Iovănel (2021). În capitolul intitulat Paraliteraturi, Iovănel include un subcapitol, Benzi desenate, în care prezintă și valorizează autori români de dinainte și de după 1989: Puiu Manu, Sandu Florea, Livia Rusz, Mircea Arapu, Tamba (Alex Talambă). Meritul lui Iovănel este acela de a include, în premieră, BD în rândul canonului autohton prin intermediul unui instrument academic solid (o istorie literară de 711 pagini), imposibil de ignorat. În felul acesta, ideea că, în ciuda unei circulații publice largi și a unei vandabilități solide, benzile desenate nu au ce să caute într-un sistem select de valori, rezervat produselor mainstream, este invalidată. Alăturând demersului lui Mihai Iovănel contribuțiile lui Dodo Niță (dicționare, monografii, interviuri), principalul promotor al BD românești de după 1989, dar și al relațiilor acesteia cu spațiul editorial franco-belgian, obținem imaginea unei arte care nu mai poate trece neobservată de cercetătorii din zona literaturii sau a graficii.
Un nume recent intrat în competiția canonică dintre produsele mainstream și cele paraliterare/ paraculturale este cel al lui Daniel Horia, cu romanul grafic Epoca mea de aur (I-II, București, Art, Grafic, 2021; 2025). Tipărite în condiții premium (hardcover, color, hârtie lucioasă, coperte cu lac selectiv), cele două volume s-au bucurat de o prezență generoasă a publicului cu ocazia lansărilor de la Târgul de Carte Gaudeamus. Ele tratează un subiect mereu actual, indiferent de vârsta cititorilor: perioada copilăriei în epoca Nicolae Ceaușescu, văzute prin ochii unui băiețel sensibil și lucid, dar și prin mintea adultului din prezent.
Romanul reprezintă un
eveniment editorial. Unul cu atât mai semnificativ cu cât primul volum
stârnește și interesul editorilor străini: Je suis né Roumain este
publicat în Belgia, la editura Paquet (2023). La fel ca în varianta românească,
romanul tradus în limba franceză este însoțit de un mic caiet grafic și de o
serie de patru fotografii din arhiva personală a autorului care îi întăresc
componenta autobiografică: personajele Oga, Aon, Tao și cei doi părinți ai
naratorului apar în parcurile Herăstrău și Carol, alături de micuțul Daniel.
Interesul documentar al dosarului fotografic din cele două ediții este
incontestabil.
De altfel, combinația de
povești familiale din perioada Stalin-Dej (întâlnirea bunicilor, educația
politică sovietică, învățarea obligatorie a limbii ruse în școli, relația cu
organele de represiune ale Statului, dar și frica de abandon, dublată de
căderea în alcoolism, a uneia dintre bunici) și amintiri personale din perioada
lui Ceaușescu (joaca în aer liber, descoperirea plantelor și a insectelor,
prima ninsoare ș.a.m.d.), dau principala calitate a narațiunii grafice a lui
Daniel Horia: rememorarea hibridă a copilăriei. O copilărie
aparent fericită, în realitate marcată de traume puternice, insesizabile
părinților și bunicilor.
Din acest punct de
vedere, Epoca mea de aur poate fi privit, păstrând
proporțiile, drept corespondentul autohton, în materie de recuperare și
reconfigurare a traumei copilului care crește într-un mediu totalitar, al
romanului grafic Maus, al lui Art Spiegelman (1986). Sau, poate mai
convingător, al filmului lui Roberto Benigni, La vita è bella (1997).
Amestecul de naivitate copilărească și toxicitate adultă (oferind o perspectivă
de tip ficțiunea copilului – asupra sistemului criminal
nazist, la Spiegelman și Roberto Benigni; asupra sistemului dictatorial ceaușist,
la Daniel Horia) constituie motorul narativ al Epocii mele de aur.
Dar cine este Daniel
Horia, autorul care nu se sfiește să considere copilăria un Paradis devastat de
violența părinților și de brutalitatea comunismului? Nota de prezentare din
interiorul primei părți a romanului grafic vorbește de la sine: „Mi-am petrecut
copilăria mâzgălind. Am continuat s-o fac, în mod oficial de data asta, la
liceul de artă. Facultatea de Arhitectură n-a fost altceva decât o piedică
între mine și desenat, așa că am pus diploma în cel mai întunecat sertar și am
dat-o uitării pentru totdeauna. M-am reîntors cu bucurie la pasiunea mea,
lucrând ca artist pentru jocuri de telefoane mobile și am continuat s-o fac în
Franța și, mai apoi, în Spania, unde mă aflu în prezent. În timpul liber, îmi
mâzgălesc autobiografia al cărei prim volum îl ții în mână chiar acum.” (2021,
p. 2).
Din „confesiunea” lui
Daniel Horia, două elemente, interconectate, se dovedesc utile în
parcurgerea Epocii de aur și reconstituirea (grafică, narativă
și psihologică) a traumelor copilăriei în comunism: influența (auto)biografiei
și rolul formației profesionale a autorului.
Asemănările dintre
fotografiile din dosar și aspectul personajelor desenate sunt izbitoare. Cel
puțin în cazul tatălui, construit grafic și narativ ca un individ infidel, laș,
rău-intenționat și egoist, potrivirea pare a fi de 1/1. Aspectul facial,
tunsoarea, mustățile, îmbrăcămintea (cămașa cadrilată, pardesiul cu gulere
largi, pantalonii călcați la dungă, pantofii informi și incolori) mută, fără
vreo intervenție a AI-ului, omul real, din instantaneu, în desen,
cu o similitudine frapantă. Dacă ar fi să descoperim un scop al funcției
mimetice în Epoca de aur, acesta ar putea fi unul extra-estetic.
Cel mai probabil, terapeutic, la fel ca în cazul neuroficțiunilor. Daniel Horia
lasă loc liber interpretării psihanalitice și psihocritice a romanului său
grafic, prin identificarea fiecărui personaj drept corespondent „autentic” al
omologul său real, urmată de „sancțiunea” în efigie. Nu întâmplător, eroul său,
copilul care suportă violența fizică și psihică a părinților și absurdul
educației preșcolare și școlare comuniste, se numește Dani.
În privința formației
profesionale, tehnicile de casetaj și efectele de perspectivă utilizate de
autor în cele două părți ale Epocii de aur sunt influențate
decisiv de experiența sa de arhitect. Descrieri minuțioase de edificii
interbelice sau comuniste (uzine, școli, hoteluri, sanatorii, vile, construcții
de captare a izvoarelor termale, bulevardul bucureștean Victoria Socialismului
– actual Unirii, Casa Poporului ș.a.), în care accentul cade pe volume, dar și
pe forme (redate cu un realism aproape fotografic), alături de o permanentă
panoramare a blocurilor comuniste (desenate din toate unghiurile: de jos sau de
sus; focalizat sau în plan îndepărtat etc.) permit cititorului să pătrundă
într-un univers dinamic, verosimil, familiar.
Personaj discret, dar
omniprezent în roman, arhitectura devine, pentru publicul de toate vârstele,
dar mai ales pentru cel care a trăit perioada, poarta de intrare vizuală într-o
lume desenată a cotidianului anilor ’70 și ’80. Una în permanentă mișcare, cu o
secvențialitate precisă și tăioasă, asemănătoare celei a cinematografiei
neorealiste românești (Cristian Mungiu, Cristi Puiu ș.a.). Din perspectiva
recuperării documentare și a reconstituirii adevărului istoric, demolările
clădirilor vechi bucureștene, ordonate de Nicolae Ceaușescu, alături de
ridicarea „Centrului Civic”, emblemă mixtă a arhitecturii sovietice
lomonosoviste și nord-coreene de inspirație Kim-Ir-Sen, nu și-ar fi putut găsi
o mai fidelă exprimare grafică.
Epoca
mea de aur este romanul unei rememorări afective
a dezastrelor economice, sociale și urbanistice ale comunismului românesc. În
același timp, el oferă o hartă vizuală a impactului psihologic și fizic pe care
disfuncționalitatea unei relații parentale marcate de certuri și amenințări îl
poate avea asupra unui copil inocent. Inițial neconștientizate, apoi tratate în
glumă sau ca un joc, măsurile economice antiumane (raționalizarea alimentelor,
cozile la produsele de bază, întreruperea căldurii și a apei calde) dictate de
Nicolae Ceaușescu se transformă, treptat, într-un modus vivendi sâcâitor.
Adoptat de către părinți, ca de întreaga societate românească, de altfel, el
asigură supraviețuirea familiei în condițiile în care normalitatea vieții
cotidiene nu mai este un fapt de la sine înțeles, ci un privilegiu rezervat
celor descurcăreți: „Lucrurile de lux, cum ar fi cafeaua, țigările și săpunul
de import, erau extrem de greu de obținut. Se găseau doar la negru și erau
folosite, cu precădere, ca «atenții».” (2021, p. 72).
Preluarea modelului
„Descurcă-te și supraviețuiește.” este cu atât mai neplăcută, cu cât ea se vede
însoțită de anxietatea severă a micuțului Dani. Izolarea în rândul „Șoimilor
Patriei”, violența verbală și fizică a „tovarășei educatoare” (adeptă a
îmbrâncirii noilor-veniți în organizație) și cea verbală a șefei cantinei (care
îi altoiește cu o scândură pe recalcitranți), dar și conflictele interminabile
ale părinților, care se acuză când de indiferență, când de infidelitate, îl
transformă pe Dani, dintr-un băiețel deschis și sensibil, într-unul
interiorizat și disfuncțional. Prin urmare, Epoca mea de aur nu
avea cum să fie un roman grafic al copilăriei fericite.
Dacă privațiunile
sistemului ceaușist pot fi percepute de imaginarul juvenil ca joc sau
provocare, lipsurile afective din partea părinților nu intră în aceeași
categorie. Tatăl egoist și infidel este aproape mereu opac la nevoile lui Dani.
Mama, deși mai umană, clachează ca urmare a comportamentului soțului și se
răzbună pe copil.
Din perspectiva
recuperării traumei, scena cea mai puternică a romanului grafic se desfășoară
pe 10 ½ pagini (2025, pp. 250-60) și cuprinde o bătaie violentă aplicată de
mamă micuțului Dani, pornind de la un fals motiv: incapacitatea băiatului
anxios de a pronunța câteva cuvinte în limba engleză. În realitate, mama face
un transfer între copil și soțul pe care, din cauza repetatelor aventuri
extraconjugale, nu îl mai suportă.
Pedeapsa, șocantă pentru
cititorul anului 2026, este aplicată băiatului uimit și nevinovat. Ea crește în
durată și intensitate pe măsură ce mama observă că Dani a intrat în modul
defensiv freeze și că nu reacționează decât printr-o
imobilitate dublată de țipete și plâns. Palmele, păruiala și târâtul dintr-o
cameră într-alta sunt dispuse grafic printr-un casetaj violent decupat pe
diagonală (cu influențe din manga), dar și prin inserții repetate
de roșu și, mai ales, de negru – care ajunge să acopere întreaga pagină
(cu Sin City-ul lui Frank Miller drept posibil reper naturalist și
expresionist). Scena capătă proporția unei catastrofe psihologice, în momentul
în care tatăl (posibil salvator, din perspectiva lui Dani), intră în
sufragerie, dar, în loc să întrerupă bătaia, preferă să se plângă de zgomot.
Apoi, amenințat de soție, iese pe vârfuri, închizând ușa.
Epoca mea de aur reprezintă, prin excelență, contra-utopia copilăriei în România lui Nicolae Ceaușescu. Cititorul care, parcurgând romanul grafic al lui Daniel Horia, caută să descopere o vârstă a inocenței candide, în genul Amintirilor lui Ion Creangă sau al seriei desenate Pif, cu Pif, Hercule, Doudou, Tonton și Tata, din Vaillant. Le Journal de Pif, cu alte cuvinte, un univers al ghidușiei eterne și lipsite de griji, își vede contrazise toate așteptările. Comunismul nu este un tărâm magic sau idilic, iar „epoca de aur” (1965-1989), marcată de probleme sistemice (printre ele: o situație economică și locativă precară, un sistem medical deficitar, o educație ideologizată politic la maximum), le refuză deopotrivă copiilor și adulților liniștea pe care și-o doresc.
În acest context, este
dezumanizarea părinților lui Dani efectul politicilor sociale dezastruoase ale
socialismului și comunismului, ca în prozele realist-dure ale lui Alexandru
Monciu-Sudinski? Sau disfuncțiile psihologice ale tatălui și mamei, la limita
patologiei, pe care le explorează Daniel Horia din perspectiva personajului
copil, reprezintă un atribut general uman, ca în prozele lui Dostoievski?
Cititorii Epocii mele de aur sunt singurii în măsură să
răspundă. Cu condiția să accepte că au în față un roman grafic neobișnuit: pe
cât de inconfortabil psihologic, pe atât de captivant grafic și narativ."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu