Benzi Desenate: Doinel Tronaru despre colecţia “Clubul Temerarilor”

[…] Dac-am avut un erou în perioada Pif, nu a fost Corto Maltese - pe care, să fiu sincer, nici nu l-am văzut în acea vreme prin Pif-uri, greu de crezut că nu l-aş fi remarcat -, nici măcar Rahan (deşi, sigur, acesta era “oficial” favoritul), ci Doc Justice... Nu prea aveam însă Pif-uri, cu atât mai puţin BD-uri accesibile cu infatigabilul doctor, la fel de priceput şi în ale lecuirii (un fel de erou OMS avant la lettre), şi în artele marţiale cu care contracara fel de fel de villains.

Ceva din “spiritul” său se afla, însă, în anumite cărticele din colecţia “Clubul temerarilor” (unde, desigur, toţi eroii de acest tip erau români şi purtau nume neaoş româneşti, dar îşi trăiau aventurile prin locuri exotice precum centrul Africii, Madagascar, deşertul Arabiei sau insulele Indoneziei), îngrijită în late 60s de Ion Hobana la Editura Tineretului (ultimele numere apar, în 1970, la Ion Creangă), şi de-aceea am nostalgia acestor “cărticele” (iniţial, în copilărie, nu am avut decât câteva dintre numere, rămase de la un unchi al meu: “Simbamuenni”, de Romulus Bărbulescu, “Idolul de sticlă”, de Radu Nor, astea în două volume, ambele “aventuri africane”, iar descompletate, câte un singur volum, la ambele doiul, “Acolo unde vântul rostogoleşte norii” – de unde mi se “trage” fascinaţia pentru Leonida Neamţu şi Blondul lui, aici într-o fabuloasă confruntare, în primul rând verbală, cu un comisar de Siguranţă căruia i se spune Mopsul – şi “Misiune specială”, de I.M. Ştefan, ceva tot de aventuri, într-un decor nordic; ideea de bază era ca printre personajele “exotice”, cu nume anglo-saxone sau scandinave, să apară cel puţin un român, cum sunt fraţii Geo şi Victor în “Simbamuenni”, exploratori pur-sânge ai Africii; ulterior, tot în copilărie, am mai citit câteva împrumutate de la prieteni, fie ele întregi sau tot aşa disparate).

De curând, am reuşit să-mi completez colecţia şi am acum toate cele aproape 80 de numere (unde sunt cărţi al caror titlu, doar auzit – pomenit în “vor apărea” –, mă fascinau prin misterul şi abstrusul lor: “Uhm, fiul hienei”, “Moarte şi portocale la Palermo” sau “Prevestirile călugărului Chesarion”.

Hobana a avut “nebunia” să introducă în catalogul colecţiei şi doi scriitori “clasici”: G. Călinescu, cu “Cătina damnatul” – cele trei povestioare “paşoptiste” ale manieristului critic –, şi E.A. Poe, cu “Cărăbuşul de aur”).

Inutil să mai spun că mare parte din fascinaţie venea din forţa coperţilor semnate de Albin Stănescu şi de alţi mari ilustratori...“

colaje de Marian Mirescu

[…] În coperta semnată de Albin Stanescu (pentru al 4-lea număr din colecţia “Clubul temerarilor) e de remarcat că din mana Blondului nu lipseşte eterna ţigaretă (cealaltă mână se aşează liniştitoare pe braţul frumoasei brunete, cei doi aflându-se sub un bombardament aerian, după cum se poate vedea mai bine din ultima fotografie, cu coperta desfăşurată), nici măcar în infernul WWII, decorul în care-i plasată acţiunea. Ne aflăm totuşi în 1966, iar în acei ani se fuma în draci în toată cultura populară şi în toată cinematografia lumii...

“Aventura” mea, însă, cu colecţia “Clubul Temerarilor” şi cu Leonida Neamţu nu a început, totuşi, cu coperta acestui număr, care-mi lipsea, ci cu cel de-al volum.

Un astfel de titlu şi o astfel de copertă nu puteau decât incita pe un copil de 7-8 ani (la fel şi cele de la “Simbamuenni” şi “Idolul de sticlă”, cum am mai scris; alături de volumul doi din “Misiune specială”, de I.M. Ştefan – alt stil, alt gen de poveste, plasată prin Scandinavia –, erau toate cele pe care le aveam prin casă, lăsate de un unchi), aşa că am citit fascinat – chiar dacă de la mijlocul povestii, aspect irelevant însa pentru un autor ca Leonida Neamţu – conversaţia tensionată şi am urmărit partida de şah – la propriu şi la figurat – dintre Blondul şi comisarul de Siguranţă supranumit Mopsul (evident, Blondul va aplica principiul “cine râde la urmă râde mai bine”, trimiţându-i în final pe toţi germanii “acolo unde vântul rostogoleşte norii”, aşa cum îi promisese Mopsului). (Blondul este eroul lui Leonida Neamtu prin excelenţă, alături de, mai târziu, “marele detectiv” Maximilian Cornea; un alt fetiş, este prezenţa Lupului, în aproape toate romanele.)

(Mult mai târziu, după Revoluţie, am găsit la un anticariat sau pe o tarabă şi volumul 1 din “AUVRN”, l-am cumpărat, dar l-am pus bine şi nu l-am mai citit imediat, interesele prioritare mi se modificaseră în acea perioadă; la fel cu un, iarăşi, singur volum din “Uhm, fiul hienei”, pe care l-am găsit acum câţiva ani, la un târg/talcioc de pe la Muzeul Ţăranului, şi l-am luat, alături de “Apokolokyntosis” (un fluture, carte-fetiş cărtărescian) – pe acesta însă îl citisem, în copilărie, împrumutat de la un prieten.)

[...] Acum, privind global această colecţie de fascicule, ca şi colecţiile de romane (sau proze scurte) editate de Tineretului, Albatros şi altele: „Fantastic Club”, „Cutezătorii”, „Clepsidra”, „Scorpionul”, „Sfinx” etc., este uluitoare varietatea de stiluri şi de tehnici în care s-a scris în literatura populară în cei 40 de ani de comunism. După părerea mea, astfel de lucrări ar trebui studiate de un cercetător literar serios.”

[…] Între timp, am aflat că „istoria“ acestei colecţii a apărut, sub formă de carte, şi mi-am procurat-o: este vorba despre un superb album monografic color, publicat de craioveanul Dodo Niţă (cel mai reputat specialist în istoria BD-ului românesc, în prezent) sub titlul „Colecţia Clubul Temerarilor – povestea din spatele legendei“ (editura Revers, 2019; 60 de pagini full color.

Doinel Tronaru

(fragmente din articolul Spre un alt canon. Un posibil canon al literaturii populare, adevarul.ro, 12 iunie 2020)