www.lapunkt.ro

www.lapunkt.ro este un site pe care scriu tineri (şi mai puţin tineri) intelectuali (studenţi, profesori, cercetători, jurnalişti) despre “lumea în care trăim”. Site-ul are următoarele rubrici: cultură, politică, societate, agora, artbazar. Iar cea din urmă are o secţiune intitulată …”benzi desenate”.

Nu vă imaginaţi cu ce bucurie am descoperit şi citit acolo cam o duzină de articole despre personajele lui Hugo Pratt, scrise de Ioan Stanomir, dar şi unul despre Tintin semnat de Teodor Baconschi.

La alte rubrici am citit interesante cronici literare semnate de Angelo Mitchievici, sau memoriile de “solarisian”  ale scriitorului SF Dănuţ Ungureanu. Şi mi-au plăcut şi “plimbările prin parcul Carol” ale lui Cristian Vasile, cu atât mai mult cu cât, la 50 de ani (atât de târziu, ce ruşine), am vizitat şi eu de curând, cu amicul Ştefan, acest loc încărcat de istorie  al Bucureştiului.

Vă recomand sincer  frecventarea acestui site şi de aceea, de-acum înainte, îl veţi găsi şi în lista noastră de site-uri favorite.

In cele ce urmează reproducem, cu acceptul autorului, Mihai Iacob, un foarte interesant articol apărut pe acest site, în data de 26 martie curent.

De se să studiem benzile desenate la universitate

 

Primul argument e unul subiectiv-sentimental. Să-l numim „argumentul Ion Manolescu”, după numele celui care l-a enunțat prima dată public la noi în țară (după știința mea): Pentru o parte a foștilor copii și adolescenți din România deceniului 8 și începutul de 9, revista franceză de benzi desenate Pif-Gadget a însemnat – sună patetic, știu – o oază de lumină intelectuală și de confort afectiv. Paginile Pif-urilor, mai ales ale numerelor din anii ’70, au un miros îmbătător, mirosul madlenei lui Proust, care reface în juru-i întregul univers al copilăriei. A le răsfoi înseamnă, pentru anumiți români care au acum în jur de 45 de ani, a retrăi un timp în care au fost fericiți, în pofida statului polițienesc și a cozilor la carne, pe care aveau să le simtă mai tîrziu. Sigur că, la prima vedere, acest gen de justificare nu pare adecvat pentru a susține canonizarea sau consacrarea universitară a comics-urilor. Însă trăiri precum gratitudinea și nostalgia te pot face să te apleci asupra obiectului de studiu cu o doză sporită de atenție, delicatețe și înțelegere. Universitarii dedicați unei direcții de cercetare, oricare ar fi aceasta, se alimentează întotdeauna și dintr-o motivație subiectiv-sentimentală, pe care o ascund apoi după neutralitatea, rigoarea și răceala tehnică a spiritului științific.

Al doilea argument, pe care îl voi dezvolta mai pe larg, ține de nivelul strict estetic și de dimensiunea ideatică (haideți să separăm artificial forma de conținut, din rațiuni euristice). În pofida a ceea ce crede majoritatea, cel puțin aici, în România, nu toate benzile desenate au ca public țintă copiii, sau adulții cu un nivel intelectual redus. Această „înălțare a ștachetei” a devenit vizibilă după apariția, în anii ’60, a „comic-ului de autor” și a „romanului grafic”, în anii ’80 (dar cu o ecloziune spectaculoasă în anii ’90 și începutul de secol XXI). În interiorul propriilor convenții și limite – în funcție de care ar trebui judecată – banda desenată poate fi sofisticată, poate satisface exigențe artistice dintre cele mai pretențioase, prin ingeniozitatea soluțiilor tehnice de vizualizare, de reprezentare a timpului, prin știința elipselor și a alegerii momentului semnificativ (punctum temporis) al unei mișcări sau al unui întreg traseu narativ.

Pretinsa simplitate inerentă – chipurile – mesajului comics-urilor este contrazisă de viziunea profundă și deloc convențională despre holocaust, redată în Maus-ul lui Art Spiegelman, de tandra ironie sefardă din Le chat du rabbin de Joann Sfar, sau de spiritul contemplativ și gesturile gratuite ale lui Corto Maltese, insolite pentru personajul principal al unor „povești de aventuri”. Dar complexitatea mesajului poate fi percepută uneori chiar și în ciclurile narative destinate adolescenților, unde eroii se profilează treptat, prin adiții infinitezimale, de-a lungul sutelor de episoade. Pînă și un personaj educativ și stereotip ca Rahan, „fiul vîrstelor sălbatice”, arhicunoscut cititorilor de Pif-uri, capătă la o analiză mai atentă și mai consecventă subtilități psihologice nebănuite. Cum se explică oare căutarea obsesivă a „vizuinii Soarelui”, întreprinsă de acest blond exploziv și evoluat din epoca de piatră, într-o lume de bruneți rudimentari? Să fie vorba de un sentiment de superioritate reprimat, mascat de comportamentul solidar și egalitarist pe care eroul îl demonstrează aventură după aventură? Apoi, dincolo de nevoia de a menține un statut al eroului care să garanteze un parcurs narativ cît mai îndelungat, nu există cumva o motivație ascunsă a refuzului de a se stabili într-un trib și a pune capăt astfel vieții rătăcitoare? Încăpățînarea cu care Rahan își părăsește toți prietenii, toate femeile de care s-ar fi putut îndrăgosti, nu se datorează dorinței lui de a transforma abandonul, trauma copilăriei sale, într-o alegere personală? „Să alegi liber ceea ce a fost deja ales pentru tine” e unul dintre principiile invocate de Andrei Pleșu în Minima moralia.

Una dintre acuzele ce i se aduc benzii desenate este că aceasta restrînge capacitatea imaginativă a publicului, oferindu-i de-a gata o reprezentare stereotipă a lumii. Este adevărat că istoriile în viniete arată o tradițională predilecție pentru semne standardizate, cărora le sunt atribuite un conținut univoc. Dacă un personaj primește o lovitură sau o bătaie în toată regula, este înfățișat cu un vîrtej de stele deasupra capului. Cînd unuia îi vine brusc o idee, i se atașează o bulă cu un bec aprins în interior. Tot așa, imprecațiile sînt înlocuite cu ghiulele pe punctul de a exploda sau cu capete de mort. Cea mai comodă ripostă în acest caz ar fi să precizez, fără să falsific realitatea, că nu toate comics-urile ajung la acest grad de clișeizare (cu atît mai puțin cele care se vînd astăzi sub titulatura legitimantă de „roman grafic”). Pînă la urmă aș putea concede, fără a crea prejudicii cauzei, că există benzi desenate proaste așa cum există pictură sau literatură proastă. țială” – sintagma îi aparține marelui Will Eisner – destinată unei lecturi rapide sau relativ rapide. Cu toate că anumite imagini sînt create pentru o receptare lentă, pentru contemplație chiar, cititorul-privitor trebuie să aibă, în general, senzația că povestea curge într-un ritm susținut, că personajele se mișcă, sunt „animate”. Vinieta trebuie să fie, înainte de toate, eficientă din punct de vedere narativ. Iar locurile comune iconice, recunoscute și decodificate instantaneu, o ajută să fie așa. De multe ori, după cum subliniază Eisner și Edmond Baudoin, nevoia irezistibilă a desenatorului de a-și etala virtuozitatea se manifestă în detrimentul poveștii.

Chestiunea este, însă, alta: nu se poate judeca o formă de discurs uzînd de criterii străine acesteia.
Avem de-a face cu o „artă secvențială” – sintagma îi aparține marelui Will Eisner – destinată unei lecturi rapide sau relativ rapide. Cu toate că anumite imagini sînt create pentru o receptare lentă, pentru contemplație chiar, cititorul-privitor trebuie să aibă, în general, senzația că povestea curge într-un ritm susținut, că personajele se mișcă, sunt „animate”. Vinieta trebuie să fie, înainte de toate, eficientă din punct de vedere narativ. Iar locurile comune iconice, recunoscute și decodificate instantaneu, o ajută să fie așa. De multe ori, după cum subliniază Eisner și Edmond Baudoin, nevoia irezistibilă a desenatorului de a-și etala virtuozitatea se manifestă în detrimentul poveștii.

Pe de altă parte, originalitatea radicală nu este singurul indiciu al „artei adevărate”. Așa cum redundanța nu este neapărat caracteristica inferiorității estetice. Există o noutate discretă, care se realizează prin abilitatea de combinare a locurilor comune, prin revigorarea acestora, prin ușoare alunecări ce suspendă, în mod excepțional, norma. Există o plăcere provocată de redescoperirea a ceea ce cunoști deja, însă într-o altă distribuție, într-un alt dozaj. De ce nu susține niciun intelectual care se respectă că, de pildă, arta Evului Mediu e săracă și minoră, doar pentru că artiștii epocii se alimentau din aceeași „bancă estetică de date”, repetînd mereu aceleași clișee? Îngerul (sau, de fapt, omul înaripat) era zugrăvit mereu în partea dreaptă-sus a lui Hristos. Fecioara Maria putea fi reprezentată într-un număr limitat de ipostaze. Noul Ierusalim era închipuit aproape invariabil – într-o manieră stereotipă, nu-i așa – ca un înger în vîrful unui turn. „Geniul difuz”, cum îl numea Émile Mâle, conta mai mult decît talentul individual conștient de sine. Bineînțeles că rigoarea codului se datora, în arta medievală, caracterului său religios. Dar, în pofida laicității sale, o mare parte din banda desenată, hai să spunem, tradițională nu este, la rîndu-i, un vehicol al exemplarului, al mitului? Iar mitul este constrîngător din punct de vedere estetic, cere o constanță și un imobilism al caraterului eroilor sau al supereroilor. Evoluția și complexitatea excesivă ar presupune o cădere în istorie, în contingent, o ieșire din dimensiunea mitică, așa cum afirmă Umberto Eco în Apocaliptici și integrați.

În altă ordine de idei, ceea ce ne împiedică de multe ori să percepem farmecul benzii desenate este lectura tributară experienței literare, lipsa de familiaritate cu narațiunile în imagini și cuvinte. Sîntem obișnuiți să detectăm numai subtilitățile limbajului verbal, uitînd că avem de-a face cu un mediu hibrid, iconico-verbal. Nu privim cu sufientă atenție în ochii lui Corto Maltese atunci cînd acesta a pierdut, o dată în plus, o femeie sau o comoară. Citim, în grabă, doar bula care îi iese pe gură.

În fine…nu am de gînd să transform preferința mea pentru banda desenată într-un soi de „snobism invers”. De aceea, nu insist asupra faptului că despre banda desenată au scris „politeistul cultural” Umberto Eco sau, altfel scorțosul, Thomas Mann. La fel, nu fac decît să amintesc că „elitistul” Horia Roman Patapievici este fan Corto Maltese. Totuși, îndrăznesc să afirm că universul culturii moderne și postmoderne ar fi mai sărac fără acuratețea și eficiența narativă a lui Will Eisner, nostalgia senină a operei lui Hugo Pratt, supereroii obosiți și dezabuzați ai lui Frank Miller, expresionismul naïf al lui Enzo Mattotti, coeziunea paginii lui Dino Battaglia sau fără umbrele lui străbătute de vinișoare albe, ca pelicula unui film vechi. Și închei cu un îndemn. De curînd s-au tradus (pînă și) în românește Maus, monumentalul roman grafic premiat cu Pulitzer în 1992, două cărți ale lui Marjane Satrapi (celebra Persepolis și savuroasa Broderii), Stigmata lui Mattotti, admirabil tălmăcită de Florin Dumitrescu, și chiar Travesti-ul lui Cartărescu, tras în bandă desenată de Emond Baudoin. Iar unele dintre aceste titluri se mai găsesc în librării.

Mihai Iacob

Mihai Iacob este profesor la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității București (catedra de spaniolă), unde predă materii precum argumentație politică și publicitară, literatură spaniolă, modalități narative verbale și audio-vizuale, postmodernism hispanic.