Portret de bedefil

Portret de bedefil, desenat de Ileana Surducan

„Bedefil” = pasionat (colecţionar) de benzi desenate.

Cuvântul provine din limba franceză – bédéphile -  fiind format din alăturarea  iniţialelor „B” şi „D” de la benzi desenate, la sufixul „fil” de la „philos”, care în greaca veche  înseamnă „iubire”.

Cuvântul bédéphile a fost folosit prima oară în anii 60 în Franţa, fiind format prin similitudine cu bibliophile – bibliofil. Din 1990 încerc şi eu să încetăţenesc acest cuvânt în româneşte şi cred că a prins deja, văd că din ce în ce mai mulţi îl folosesc în articolele sau postările lor de pe net (unii folosind însa  forma rebarbativă BD-fil).

Bine, lui Viorel P. cuvântul bedefil îi „miroase” urât, cică rimează cu pedofil. Cât de cap de fergonaut să fii ca să confunzi cele două cuvinte, chiar dacă se termină amândouă în "fil"...

Dar ce-ar spune distinsul literat (Ion Hobana i-a oferit în anii 80 două premii ale Uniunii Scriitorilor pentru proze SF în care inventează o mie şi una de cuvinte noi) de denumirile copoclephile, chionosphérophile, salubuxidophile, cacoforussophile, scarpatologiste, pogonophile, cuniculophiliste etc (vezi Dicţionarul numelor de colecţionari).

Da, Viorel, toate aceste cuvinte există în limba franceză iar colecţionarii care le folosesc se mândresc cu ele, nu le miroase deloc...

În cei 25 de ani de când mă ocup de promovarea benzilor desenate  în România, prin intermediul cărţilor, a expoziţiilor şi saloanelor itinerante, iar în ultimii ani prin intermediul internetului, am avut şansa să cunosc sute de bedefili români, cu unii chiar rămânând în relaţii de prietenie... aşa încât sper că nu sunt departe de adevăr când voi afirma că în ţara noastră bedefilii se împart în trei mari categorii:

1 – pifofilii  (cei care citeau revistele Vaillant şi Pif Gadget în copilărie). Ei cunosc limba franceză şi-şi continuă colecţiile achiziţionând albume BD franţuzeşti (de preferinţă desenate de autorii pe care îi citeau în Pif). Vârsta lor medie este de 50-60 de ani şi, datorită „selecţiei naturale”,  sunt din ce în ce mai puţini. Ei însă au colecţii de sute şi mii de de albume,  pe care le cumpăra direct de la sursă şi pe care cheltuiesc o grămadă de bani.

2- fanii de comics  – sunt tineri (20-30 de ani) cunoscători de limbă engleză, citesc comics-uri în original, mai ales descărcate de pe internet.  Se pare însă că sunt din ce în ce mai mulţi şi cei care le cumpăra pe suport de hârtie, altfel nu se explică existenţa mai multor librării, fizice (Anthony Frost) sau on-line (comicbookcity.ro, comicsmanga.ro etc). Specific majorităţii dintre ei este că se intereasează doar de aventurile unora dintre personaje, pe celelalte ignorându-le cu desăvârşire. Datorită  filmelor  americane cu super-eroi, ei sunt din ce în ce mai mulţi, ceea ce explică succesul de public al primei ediţii a East European Comic Con.

3 – mangaioţii – fanii de manga şi anime. Aceştia din urmă sunt şi mai tineri (12-25 de ani), pasiunea lor pentru manga şi anime s-a cristalizat în special datorită serialelelor de desene animate japoneze de la televizor, de după 1990. Nu ştiu cât de mari consumatori de benzi desenate sunt ei, la festivalurile Otaku pe care le-am vizitat  am văzut că accentul este pus pe cosplay (parada de costume specifice anumitor personaje), lucru firesc, de altfel, pentru vârsta lor. Mai trist mi se pare faptul că mulţi tineri graficieni au adoptat stilul manga în desenele lor,  lucru complet inutil: nu vor reuşi niciodată să bată desenatorii japonezi şi să ajungă să publice în Ţara Soarelui Răsare, iar în România nu există un public suficient de numeros pentru ca autorii să poată să trăiască din vânzarea producţiilor lor de manga româneşti. Mangaioţii sunt foarte activi în spaţiul virtual, în România cele mai multe site-uri despre BD sunt cele de manga: mangazup.com,  manga.ro, mangazen.ro, iar ca librărie specifică găsim mangashop.ro.

Atenţie, excepţiile de la regulă nu fac decât să confirme cele scrise de mine mai sus, dar dacă sunt şi alte păreri despre „categorisirea” bedefililor de la noi,  aş fi fericit să le postez pe acest blog.

Bine, bine, o să spuneţi, şi colecţionarii de BD româneşti?

Da, există, dar ca să-i găseşti, trebuie să cauţi acul în carul cu fân.

Cei cu vârsta cuprinsă între 50-60 de ani trebuie căutaţi printre pifofili, pentru că în copilărie,   nesăturându-se cu pagina săptămânală din Cutezătorii şi Luminiţa şi cu cele 50 de albume apărute de-a lungul unei jumătăţi de secol comunist, au emigrat spre Vaillant şi Pif.

Din fericire, în  primii ani ai mileniului trei au apărut şi colecţionari de BD româneşti mai tineri, de 25-40 de ani. Cei mai în vârstă dintre ei  au fost reactivaţi de apariţia noilor albume ale  unor mari maeştri precum Puiu Manu şi Livia Rusz; ei  şi-a adus aminte de teancurile de Cutezătorii sau cărţile  BD de la editurile Ion Creangă şi Stadion  din debarale, le-au scos la lumina zilei şi au început să le preţuiască la adevărata lor valoare. Valoare în creştere permanentă, datorită „bişniţarilor” on-line, care au săltat imediat preţurile la BD-urile copilăriei noastre, dublându-le, triplându-le, înzecindu-le.

O marte parte din vină o am şi eu, şi mi-o asum, prin  publicarea Istoriei Benzii Desenate Româneşti (editura Vellant, 2010, 2011).

Pe de altă parte, nu regret deloc publicarea ei, a dicţionarului, monografiilor şi celorlalte cărţi ale mele, nu doar pentru că am întreţinut vie flacăra pasiunii unui număr x de colecţionari nostalgici dar  şi pentru că, în ultimii ani, mai mulţi tineri şi-au conceput tezele de licenţă sau chiar de doctorat, pe baza lucrărilor mele, ducând astfel - pentru prima oară – „puerilele” benzi desenate în mediul universitar.

In ultimii doi-trei ani însă  - şi un merit foarte important îl are şi  Octav Ungureanu cu fanzinul său Comics -  a apărut o generaţie nouă de desenatori. Iar cei mai importanţi dintre ei sunt Alex Tamba şi Ileana Surducan. Numele lor sunt inconturnabile când vorbeşti de banda desenată românească iar avantajul – pentru noi, cititorii români – este că ei publică şi în ţară (spre deosebire de alţi 4-5 care publică doar în străinătate) .

Cei doi, Tamba şi Surducan, se adresează în principal (chiar dacă nu exclusiv) tinerilor de vârsta lor (25-30 de ani) şi acest lucru a contribuit la formarea unui nou lectorat românesc de benzi desenate.

In fine, cea mai tare mişcare de pe mica noastră piaţă a benzii desenate este apariţia revistei Harap Alb Continuă care, datorită tirajului său de masă  – 10.000 de exemplare! – şi a unei strălucite strategii de marketing ( inedită la noi) reuşeste să dreneze spre banda desenată un nou public, tineri de 12-25 de ani, din care marea majoritate nu au citit niciodată benzi desenate. Să-i ţinem pumnii strânşi lui Mihai Ionaşcu, editorul revistei HAC, de el depinde astăzi apariţia unei noi generaţii de bedefili.

Am  vorbit până acum de bedefilie doar la modul general. O demonstraţie  serioasă trebuie  însă să facă trecerea de la general la particular şi, în cele ce urmează, voi creiona  - cu pixeli – portretul unui bedefil tipic.

Am cunoscut sute de bedefili, de vârste şi profesii diferite:  arhitecţi, profesori, ziarişti,  medici, doi miniştri, ba chiar sunt prieten  cu   un avocat, un ofiţer de poliţie şi un custode de muzeu care colecţionează exclusiv benzi desenate româneşti.
Dintre aceştia, cel mai activ  colecţionar mi se pare a fi... Ana-Maria B. 

Portret de bedefil, desenat de Puiu Manu

De profesie psiholog, 30 de ani, locuieşte la Cluj. De mică a fost „inoculată” cu virusul colecţionitei, pe vremea aceea strângând timbre şi bancnote. Mare cititoare de literatură, a păstrat până astăzi pasiunea (şi plăcerea) de a citi. In urmă cu vreo trei-patru ani, graţiei internetului, a descoperit că artista Livia Rusz, ilustratoarea aventurilor piticului Cipi, cartea copilăriei sale,  este şi autoare  de benzi desenate. A fost un declic pentru ea, a început să „vâneze” pe internet cele 4 albume clasice ale sale. A cumpărat şi reeditările, şi monografia. A aflat cu această ocazie şi de Puiu Manu, Burschi, Sandu Florea, Nicu Russu, Valentin Tănase etc şi a început să cumpere şi albume şi reviste cu BD-urile lor.
 A aflat că în ţară se organizează saloane şi expoziţii de benzi desenate. Ca un adevărat bedefil din Franţa sau Belgia, nu ezită să se urce la volan, sau în tren, şi să vină la Bucureşti, la întâlnirea cu Livia Rusz, la Iaşi ca să-l cunoască pe Puiu Manu,  să participe la saloanele BD de la Târgu Mureş sau Sibiu. A învăţat să aprecieze expoziţiile de desene şi planşe originale. Când cumpără pe la saloane  benzi desenate noi, le ia în două trei exemplare, pentru prieteni bedefili sau  pentru nepoţica ei de la Constanţa. A intrat în reţeaua (informală) a bedefililor din ţară, cu care face schimburi de informaţii sau publicaţii. Scrie (prea rar) cronici şi articole pe blogul benzilor desenate. Numele său începe să apară la rubrica de mulţumiri ale unor publicaţii. Şi mai ales este cunoscut de creatorii de BD. Când numele unui bedefil este (re) cunoscut de autori, acest lucru constituie recompensa sa supremă.

(Am încercat personal acest sentiment, atunci când în Franţa sau în Belgia sunt (re)cunoscut de autorii pe care îi îndrăgesc şi care, deşi îi întâlnesc o dată la câţiva ani, îşi aduc aminte de numele meu. De exemplu, cu desenatorul belgian Dany, părintele grafic al nemuritorilor Olivier Rameau şi Colombe Tiredaile, m-am întâlnit la saloane BD din Franţa, Belgia şi Portugalia. De fiecare dată îmi desena câte o dedicaţie frumoasă pe vreunul dintre albumele sale. In cele din urmă l-am adus în România, la Salonul de la Constanţa, pentru a se bucura şi alţi bedefili de prezenţa şi de dedicaţiile sale personalizate).

Revenind la Ana-Maria, fanul ideal, dacă ar exista măcar 3-400 de bedefili ca ea, să cumpere în mod sistematic, cu plăcere şi interes, puţinele  benzi desenate românesti ce apar pe piaţă (pe cele de calitate, grafică şi scenaristică, sper că e de la sine înţeles) altfel ar arăta faţa bedeului românesc.

Dodo Niţă