"Azi, în jurul prînzului, ne-a părăsit Mati (Dumitru) Botezatu, arhitect, grafician și caricaturist, dar și cel mai mare colecționar de BD din cîți am cunoscut. Autor de asemenea nu doar de articole pe site-urile specializate, ci și al unor volume.
Hugo Pratt nomad în Corto. Viața ca o bandă desenată, a apărut în 2015 la editura StudIS din Iași, iar o altă carte, la care mai migălea, că așa era el, perfecționist, era angajată la editura Paralela 45. Este o carte despre cum pot înțelege banda desenată și cei care nu știu nimic, dar se adresează și cunoscătorilor, un demers foarte dificil. Sper ca această carte să apară, e o moștenire importantă a gîndirii sale despre un fenomen la care nu se pricep mulți, deși e accesibil tuturor. Am scris despre prima carte a lui Mati aici, dar și în alte părți. Tare aș vrea să am prilejul să scriu și despre asta în lucru.
De Mati mă lega o prietenie atît de veche încît începuturile se pierd în negura vremurilor, undeva pe la începuturile studențiilor noastre. Nu ne vedeam des, dar ne vedeam în grup mic la Mihai Dinu Gheorghiu și adesea la terasa de la Starbucks, locuia în apropiere. Unde nu consuma nimic, nici apă. Uneori mergeam la el, unde mă uimea cu o cafea excepțională, deși el nu mai consuma de multă vreme cafea, și mai ales cu acea cea mai bogată și multilingvă bibliotecă cu volume de benzi desenate. nu știu exact cîte avea acum, la un moment dat, parcă avea 1300…
Cînd găseam în presa internațională online articole despre evenimente sau cărți noi din domeniul lui de elecțiune îi trimiteam linkurile fără zăbavă.
Ce să mai spun? Că era unul din cei mai buni oameni care mi-au luminat viața?
Da, o spun cu toată puterea!
Joia trecută, în ultima zi a stării de urgență, Mati a plecat să facă niște cumpărături la Auchan. N-a mai ajuns acolo, ci la Spitalul de Neurochirurgie, în urma unui AVC devastator, cu efecte… De luni, a fost intubat, iar azi a plecat într-o lume mai bună. Și un secret – deși nu i-a apărut niciodată numele, Mati a fost frecvent prezent pe acest blog, în aproape toate weekend-urile, cu glume grafice, bancuri în selecții și grupaje de bancuri, doar că semna Buldozeristul Furios sau Buldozeristul Furibund…
Constat că nu am nici o fotografie cu el singur, cel puțin nu în format electronic. Dar cine să se gîndească la faptul că o să-mi trebuiască vreodată o poză cumva oficială?! O să pun una cu noi doi la terasa Starbucks, după socoteala mea, de anul trecut... Dumnezeu să-l odihnească pe măsura inimii sale. Dumnezeu să te odihnească, Mati!"
Liviu Antonesei, 21 mai 2020
Material preluat de pe blogul d-lui Liviu Antonesei.
Au fost și numeroase comentarii, evident, pe același blog, din care am preluat două aici:
"La TVR Iasi, Mati a intrat chiar in echipa de inceput, cred ca eu l-am gasit acolo atunci cand am venit (noiembrie 1992).
Seria Killer Queen, zeci de emisiuni dedicate rockului, discutii despre marile trupe care ne-au marcat tineretea, filme recomandate de el, dar si multe altele ma leaga de Mati. Imi urmarea emisiunile, reportajele, documentarele si apoi discutam despre ele.
O emisiune i-am dedicat si lui Mati Botezatu-TeleViziunea Mea, sper sa o reprogramam la TVR Iasi zilele astea. Ramas bun, prieten drag!"
Carmen Olaru
 |
| Ștefan,muzician, și Tudor, cineast, cei doi fii de care era atât de mândru Mati. Îmi vorbea atât de frumos de ei, de fiecare dată când ne vedeam. |
"În 19 mai pe seară, un scurt și năpraznic mail trimis de fratele Liviu, confima fără nici un dubiu ceea ce așteptam de ceva vreme cu inima strânsă, sperând că se va întâmpla căt mai târziu: că vechiul meu prieten Mati Botezatu va pierde lupta pe care un șir de afecțiuni parșive a declanșat-o de o vreme împotriva sa, măcinându-i nemilos viața.
Îmi mărturisise despre suferințele sale cu o discreție și o acceptare aparent senină a situației, singura nemulțumire fiind legată de faptul că diversele proiecte pe care dorea să le ducă la capăt trebuiau amânate până când starea sa se va fi îmbunătățit.
Rămas aproape singur, doar cu Nadia, soția sa, într-o casă plină de cărți, CD-uri, DVD-uri și fabuloasa sa colecție de benzi desenate, îmi mărturisea un lucru care m-a pus pe gânduri: nu mai găsea nici o plăcere și nu mai avea răbdare să asculte muzică, să vadă filme și concerte sau să citească, mai ales fiindcă vederea îi slăbise foarte mult.
Nu mai era vizitat de colegi și prieteni, ieșea foarte rar, se ducea până în Auchan la cumpărături și se întorcea în apartamentul său, situat din fericire destul de aproape.
Ultima ieșire la o distanță mai mare a fost recentă, şi tristă, la căpătâiul unui fost coleg, arhitectul Dan „Bătrânu” Alexa, care ne-a părăsit şi el cu discreţie.
Am vorbit cu el de mai multe ori la telefon şi am promis că ne vom întâlni, că trebuie să ne revedem, fiindcă avem multe amintiri commune, şi de fiecare data încheiam discuţia cu zâmbetul pe buze, evocând diverse episoade pline de umor mai ales din perioada în care noi doi plus Gicu Bistriceanu şi Bogdan Lesnea am fost colegi la şcoala de ofiţeri de rezervă de la Bacău,arma artilerie antitanc, promoţia 1975-1976.
Mati se însurase, nu de mult timp, Nadia aştepta un copil, iar această perioadă n-a fost foarte uşoară pentru el. Cine nu a făcut armata, nu are de unde să ştie ce prietenii extraordinare s-au putul lega în această perioadă în care, teoretic, statul avea grijă totală de tine: te îmbrăca, te hrănea, te alearga cu masca pe figură pe dealui Bacăului, te culca cu trompeta când se dădea stingerea şi te scula cu noaptea în cap tot cu trompeta, semnal sonor întărit de intrarea în uşa dormitorului cu 100 de elevi a ofiţerului de serviciu care striga tare, să audă şi cei care mai trăgeau de ultimul minut de somn: Mai eşti în pat ?
Nu am rămas cu sechele de la trecerea noastră prin această experienţă, fiindcă am avut norocul de nişte comandanţi care ne luau apărarea când unii mai făceau câte o boacănă. Cele şase luni ne-au apropiat, mai ales fiindcă aveam pasiuni comune, în primul rând desenul şi muzica. Îi apreciam cultura, umorul, discreţia bunătatea şi generozitatea.
Viaţa ne-a luat apoi pe aripile ei, pe el înapoi la Iaşi, pe mine la Galaţi, unde eram stagiar constructor în Combinatul Siderurgic. După cutremurul din 77 am revenit şi eu în Iaşi, şi chiar dacă nu ne întâlneam foarte des, prietenia noastră nu a avut de suferit, mai ales că avea vechime, încă din vremea când era student la Arhitectură, a doua promoţie.
Şi fiindcă draga de Carmen Olaru amintea de acel episod din serialul Tele-viziunea mea de la TVR Iaşi dedicat lui Mati, sunt onorat să amintesc şi episodul care mi-a fost dedicat şi mie în 2008 şi din care Mati nu putea să lipsească. Le mulţumesc din nou lui Carmen Olaru şi lui Horia Gumeni fiindcă au avut atunci încredere în mine.
Ieri după amiază m-am dus împreună cu Gicu Bistriceanu şi cu arhitectul Tudor Păduraru la capela cimitirului Petru şi Pavel. Era soare şi linişte, uşile capelei larg deschise, înăuntru doar o singură persoană care veghea la căpătâiul unui alt sicriu. La cel al lui Mati nu venise încă nimeni. Ne-am apropiat şi când I-am văzut chipul liniştit, de pe care dispăruse orice urmă a suferinţei cumplite prin care trecuse, am realizat cât de inconsecvenţi şi delăsători suntem de cele mai multe ori.
Credem că timpul are răbdare infinită cu noi şi că promisiunile pot fi amânate la nesfârşit. Întotdeauna se ivesc treburi mai urgente de rezolvat, adesea neesenţiale.
Cu atât mai mult cu cât facem parte din generaţii pentru care prietenia nu înseamnă facebook şi instagram şi nu se măsoară în numărul de like-uri primite. Nimic nu va înlocui strângerea de mână, zîmbetul cald şi sincer al celuilalt, sporovăiala pe teme serioase sau mondene încărcată de nuanţe şi umor, înţepăturile prieteneşti, discuţiile în contradictoriu, dar mai ales amintirile comune despre fapte trăite împreună şi oameni cunoscuţi. Am fost conştienţi despre această nevoie de a ne revedea din când în când şi am tot amânat.
Mati nu a mai avut răbdare să aştepte şi a plecat. Sper ca drumul să-i fie mereu luminat findcă merită din plin !"
Emil Răducanu
