Amiralul şi piratul

                                                 

Când eram mic, îmi plăcea tare mult o carte,  scrisă de Ilie Tănăsache şi minunat ilustrată de Eugen Taru, Amiralul şi Piraţii.  Amiralul era Nelson, piraţii erau Ţipirig, Nicu, Papagal, Cartuş iar ca mus îl aveau pe căţelul Sinbad.

Aşa că, într-o vacanţă de vară,  m-am jucat şi eu de-a amiralul şi piraţii.

Eu  eram amiralul, pentru că marea, o baltă mare rămasă după ultima ploaie,  era în curtea noastră de la Clocociov.

Marinarul era unul singur -  nepotul vecinilor de peste stradă, Cătălin, « capitalist » din Bucureşti, venit în vacanţă la bunici.

Aveam şi o prizonieră, capturată în urma unei teribile bătălii cu Armada Spaniolă… Era sora de trei ani a lui Cătălin, dar care nu ne asculta de loc.

Corabia noastră era o ladă de bere, pe care o confiscasem de lângă chioşcul alimentar de peste drum. Privind retrospectiv, nu-mi vine să cred cât de mici eram, dacă încăpeam toţi trei în acea ladă de sticle de bere.

Ca nişte adevăraţi piraţi, aveam şi arme: Cătălin se mândrea cu  pistolul lui  cu capse, dar tot eu eram mai tare,  pistoale cu capse aveau şi alţi băieţi din Clocociov, dar cuţit sculptat din lemn ca al meu nu avea nimeni. Mi-l dăduse un soldat din trupele care făceau manevre pe Valea Mânăstirii, în schimbul unei găleţi cu struguri, toamna trecută. Semăna cu pumnalul de plastic al lui Rahan, din Pifurile care vor intra în viaţa mea  mai târziu.

 Mai aveam şi arcuri, şi suliţe, fabricate din crengi de copac, şi trăgeam la ţintă cu ele. Sora lui Cătălin plângea că voia şi ea o armă, dar nu puteam să-i dăm, că era prizonieră şi poate astfel s-ar fi eliberat din sclavie.

Corabia noastră avea un mic defect, nu plutea pe apă, aşa că bătăliile navale le dădeam cu mici corăbioare din scoarţă de copac, sau scândurele, în care înfigeam câte un creion pe post de catarg şi întindeam pânzele de hârtie, adică pagini rupte din caietele de exerciţii. Doamne, ce ne mai spărgeam plămânii, să umflăm pânzele corăbioarelor noastre şi să le ciocnim… Dar ce bucurie când scufundam vreo navă inamică…

Ca orice piraţi care se respectă, am găsit şi o comoară… un fişic cu 20 de monede de câte 25 de bani. Probabil îl pierduse vânzătoarea de la chioşc aşa că, la îndemnul părinţilor, i l-am dat înapoi. Iar ea, drept recompensă, ne-a oferit  câte un pachet cu Mentosan la fiecare. Niciodată nu mi s-a părut Mentosanul mai bun ca acela, pentru că-l primisem ca răsplată pentru o faptă bună.

În cele din urmă marea din curte a secat, iar vacanţa s-a apropiat de sfârşit. Cătălin intra în clasa întâi şi trebuia să se întoarcă la Bucureşti, ca să-l ducă părinţii la frizer şi să-i cumpere uniformă nouă, şapcă, ghiozdan, rechizite şcolare.

Am dat mâna ca oamenii mari şi ne-am promis să ne revedem în vara următoare, să ne jucăm de-a cauboii şi indienii.

Cătălin nu s-a mai întors niciodată la Slatina. 

Ca un adevărat pirat, a murit înecat… într-un ştrand din Bucureşti, chiar în acel sfârşit de vacanţă.