Extravagantul Mister Jup!

                                               

Astă vară eram la Bruxelles, în librăria de benzi desenate Brűsel, răsfoind nişte albume. Doar răsfoiam,  pentru că era ultima zi de şedere, aveam bagajele pregătite şi cântărite, şi oricum trimisesem deja în ţară, prin Atlassib, un colet cu vreo 20 de kilograme de cărţi şi benzi desenate. Eram deci absorbit în atmosfera unei BD când, cine credeţi că mă bate pe umăr şi mă întreabă ce mai fac, în “dulşele grai moldovinesc”?

Da, chiar domnu` Jup din titlu. Nimic mai firesc, ca doi bedefili români să se întâlnească, absolut din întâmplare,  într-o librărie BD din Bruxelles, capitala benzilor desenate. Asta chiar dacă eu locuiesc la Craiova şi el la Iaşi, şi în ţară ne vedem doar o dată la doi ani,  la saloanele BD de la Constanţa şi Iaşi.

L-am cunoscut pe domnu` Jup (în afară de soţie şi socri, toată lumea îi spune aşa, deşi în buletin îl cheamă Lucian Amarii) la Zilele Benzilor Desenate de la Iaşi, în 1999. Şi m-am îndrăgostit iremediabil,   la prima vedere – nu, nu de Jup, nu vă gândiţi la prostii - ci de excelentele sale BD-uri,  pe care le expunea  la Centrul Cultural Francez. Dacă a văzut că îmi plac, la finalul sejurului mi-a dat un CD-uri cu toate aceste BD-uri,  aproape 100, în format PDF.

Am citit astfel, pe îndelete, întreaga saga “Banda lui Costel”, şi mărturisesc că niciodată nu am râs  atât de mult decât,  poate,   la filmele lui Mel Brooks.

Desenate voit naiv, pentru a accentua caracterul comic, benzile desenate de Jup îşi propun să fie o radiografie hazlie a vieţii de zi cu zi a unui român obişnuit.  Veşnic îmbrăcat (dezbrăcat?)  în maieu,  şi cu o bască muncitorească  pe cap, sunt convins că

l-aţi  întâlnit fiecare  dintre voi   în faţa blocului,  jucând table, la cârciumă sau la cumpărături, pe Costel. Frate bun, de altfel, cu Dorel din reclamele de la televizor.

Primele personaje care apar în bandă sunt,  bineînţeles,  Costel şi eterna sa logodnică, domnişoara Veta pe care, de altfel,  i-a suflat-o plutonierului Gero(nimo) Păstaie, fapt care îl va transforma pe acesta în duşmanul său de moarte. Ca într-o adevărată “bedenovelă” (prima din ţara noastră),  personajele trăiesc cu patimă viaţa de zi cu zi: gelozia faţă de domnişoara Fifi, trecutul tenebros al doamnei Penelopa, viitoarea soacră a lui Costel, ambiţiile ascunse ale lui Păstaie, interferenţele inevitabile cu  vecinii  de bloc,  Scarlat, Tălâmbu Aurel, Târnăcop, nea Pandele, Adam  -  “Omu de faianţă”, madam Varvara şi nepotul ei Wasile (Vasile cu “W”, că nemţii din Germania,  pe unde îşi făcuse el veacu`,  pronunţau “Fasile” în loc de Vasile) etc…

In timp, prin tehnica de flash-back, aflăm chiar  şi arborele genealogic al lui Costel:  Costelus Ulpius, “maistru militar în legiunea a IV-a, cu funcţie de merceolog la antrepriza de construcţii Apolodor SA”; contele Wilhem von Costel, “inventatorul limbii mici de la ceas”; Costel Acaprii, pasager pe Titanic, toţi au fost strămoşii glorioşi ai lui Costel.

In fine, ca în seria “Léonard le génie” a belgienilor Turk & Degroot, Jup îşi plasează proprii motani, Serioja şi Arnold,  în banda desenată, mai întâi ca personaje secundare,  nişte pisici drăguţi care se încurcă printre picioarele personajelor de bază, lucru nu lipsit de riscuri, de altfel, pentru că,  atunci când se enervează,  lui Costel îi place să tragă şuturi în  tot ce mişcă (fără voia sa) prin  preajmă; treptat vor ajunge  personaje  principale, suflându-i statutul  de vedetă lui Costel…

Insă  ceea ce-mi place mie foarte mult la “Banda lui Costel” este jocul cu codul: Costel se ceartă cu desenatorul, îl şantajează că pleacă din banda lui, iar Jup îi răspunde pe măsură, apărând chiar el ca personaj în propria sa BD. Una din planşele cele mai  amuzante este cea în care personajele, conduse de Costel,  se revoltă contra desenatorului,  şi-i cer să schimbe numele seriei desenate,  din “Banda lui Jup” în “Banda lui  Costel” că,  până la urmă,  ce mare personaj este şi Jup acesta! Pur şi simplu adorabil!

Un bun prieten francez, autor de studii şi monografii asupra benzii desenate franceze şi fost director al Festivalurilor BD de la Angouleme şi Grenoble, mereu sfătuia autorii BD români pe care i-i prezentam: “nu mai copiaţi ceea ce facem noi, francezii,  inventaţi-vă nu numai propriile stiluri grafice dar  mai ales propriile personaje,  specific  româneşti”.

Jup a reusit cu brio această performanţă  şi am certitudinea  că,  mai ales acum, graţie internetului, personajul Costel va rămâne în galeria celor mai îndrăgite personaje BD româneşti.

De câte ori mă vedeam cu Jup (rar, e-adevărat) îi spuneam  că trebuie să adune peripeţiile lui Costel între coperţile unui album, pentru a putea râde de el toată ţara, nu numai norocoşii cititori moldoveni ai Monitorului de Iaşi. Ca să scape de gura mea, a desenat  în 2008 un album, “Super-Costel, Intâmplări extraordinare  din viaţa unui om obişnuit”,  iar  în 2010 un altul, “Confreria Pisicilor negre”. Şi nu cred că a făcut rău, ţinând cont că a câştigat două Trofee “Sandu Florea” , unul pentru cel mai bun album şi celălalt pentru întreaga operă BD.

In sfârşit, dar în sfârşit, anul acesta domnu` Jup se hotărăşte să adune cele mai frumoase planşe din întâmplările lui Costel,  într-un  album best off, “Banda lui Costel. Glory Days” pe care, cu extravaganţa care îl caracterizează, îl oferă gratuit – prin  intermediul internetului -  fanilor săi de pretutindeni.

Mulţumim, domnu`Jup! Thank you! Merci beaucoup! Grazie tante! Danke schön!  Spasibo! Blagadaria!

www.supercostel.ro

Un tort virtual, cu 7 lumânări!

In urmă cu câteva zile Revista COMICS  a sărbătorit ( fără fast, prin muncă)  un an de apariţie. In cifre,  acest lucru s-ar putea traduce astfel: 7 numere, 45 de autori români,  aproximativ 30.000 vizualizări per număr.

Personal,  cred că apariţia şi realizarea acestei publicaţii reprezintă unul dintre  evenimentele marcante ale deceniului actual (în domeniul BD, fireşte). Să mă explic: după ce ani mulţi autorii de BD s-au plâns că nu au unde să publice, că nu există cititori şi nici editori, Octav Ungureanu, omul-orchestră din spatele revistei,  vine şi-i contrazice pe toţi, reuşind să „construiască” singur, fără bani, doar cu entuziasm şi pasiune,  7 numere de revistă BD (şi-i doresc la cât mai multe).

Sigur, lucrând în publicitate, a ştiut să folosească toate avantajele acestei meserii şi mai ales pe cele ale infinităţii internetului. Sigur, autorii nu sunt plătiţi pentru ceea ce publică (transformând revista într-un fanzin). Sigur, conţinutul editorial al publicaţiei este inegal, Octav aruncând laolaltă  în pagină autori mai buni şi... mai puţin buni. Buni desenatori, dar mai puţin buni autori de benzi desenate.

Fiind atât de eclectic sumarul revistei,  este însă imposibil să nu găseşti ceva care să-ţi placă. Iar pentru autori, revista este o uriaşă rampă de lansare, nu neapărat  datorită vizibilităţii sale cât mai ales graţie  faptului că numai publicarea permite unui autor să se perfecţioneze, să-şi corecteze greşelile (măcar prin comparaţie cu lucrările vecinilor  de pagină) şi mai ales să-şi definitiveze  un stil grafic personal.

Din acest punct de vedere,  am remarcat poveştile desenate  ale două autoare în plină ascensiune, Ileana Surducan şi Raluca Zaharia. Una practică povestirea scurtă,  cealaltă romanul grafic; una desenează poetic, venind dinspre ilustraţie, cealaltă semi-realist, venind dinspre arhitectură, dar amândouă sunt la fel de talentate  şi le prevăd un viitor strălucit, din punct de vedere artistic, cu condiţia să persevereze şi să se debaraseze de influenţele străine.

Felicitări şi un mare tort virtual pentru  Octav Ungureanu care, departe  de patimile, frustările  şi interesele meschine/pecuniare ale micuţului fandom BD, a dus în spate vreme de un an de zile această publicaţie. Să sperăm că anul viitor, în februarie,  vom  sărbători doi ani de apariţie şi 14 numere ale revistei Comics!

Misteriosul Terente

Voi începe seria de prezentări de autori BD români cu unul dintre cei mai discreţi dar redutabili caricaturişti ai realităţii politico-economice cotidiene: (Şerban) Terente.

Caricatura şi banda desenată sunt domenii grafice distincte, cu mijloace de realizare şi public diferit. Poate fi un caricaturist şi autor de benzi desenate? In cele ce urmează voi încerca să demonstrez că da.

Am remarcat desenele lui Terente pe la sfârşitul anilor 90. Debut tardiv, aş spune, ţinând cont că majoritatea  caricaturiştilor noi din România au debutat imediat după schimbarea de regim din 89.

Desenul său  clasic, expresiv,  folosirea baloanelor pentru text,  mi-au atras imediat  atenţia (din punct de vedere grafic). In aceea vreme eram abonat la revista  Capital şi citeam cu plăcere “Aventuri din tranziţia de piatră”,  un  serial  de stripuri săptămânale semnate de Terente. Şi nu cred că îi era uşor să găsească şi să cuprindă în trei-patru casete un subiect economic de actualitate. Aceste stripuri au apărut între 1999-2004.

Ocazional, în1999,  mă amuzam şi cu seria sa de stripuri “Dracoola & Dracoolio” ce apărea în Jurnalul Naţional.

Prin 2000, cumpărând nou înfiinţata revistă TVMania,   îl regăsesc cu plăcere pe Terente,  semnând o nouă serie de stripuri, probabil cea mai longevivă a sa, pentru că apare şi astăzi:

 “TV Man”. Personajul   cu caschetă roşie,   ce stă toată ziua la televizor şi comentează  ironic ceea ce vede,  a prins la public şi place şi redacţiei atât de mult încât, la o aniversare, îl face să “prindă viaţă” , îmbrăcând un figurant cu costumul său.

In fine, din 2001,  Terente se instalează în redacţia  Evenimentului Zilei şi “îşi dă cu părerea” satirizând actualitatea politică, economică şi socială a României, Europei şi chiar a mapamondului întreg, atunci când este cazul. O dată la câteva zile simte nevoie să secvenţializeze desenul cotidian, împărţindu-l în două, trei şi chiar patru casete. Adică îl transformă într-o mini bandă desenată (strip).

Spuneam deci că Terente practică un desen comic “academic”, nedeformând (prea mult) trăsăturile personajelor, aşa cum ar face un caricaturist în mod obişnuit. Mai mult, construieşte minuţios şi realist decoruri întregi în casete, ca un adevărat desenator BD.

 

In plus Terente este un fin psiholog, un observator tenace al realităţii înconjurătoare dar şi un excelent comunicator prin intermediul imaginii (conform dictonului lui Napoleon, care spunea că un desen expresiv valorează cât o mie de cuvinte). Priviţi acest excelent strip, prin care demască paranoia televiziunilor de a crea ştiri apocaliptice. Pur şi simplu genial.

Sau stripul despre controversata  lege a sănătăţii:

 

 Stripurile şi caricaturile lui Terente din Evenimentul Zilei constituie o adevărată cronică ilustrată a actualităţii şi ar trebui citate în manualele de istorie contemporană.

Cumpărând pentru fiica mea revista Bravo, îl regăsesc pe protagonistul nostru şi acolo, cu serialul de stripuri “canine” “Nero & Co”. Dar şi cu caricaturi prin Bravo Girl, Cool Girl etc. In fine, căutând pe internet, aflu că Terente a ilustrat  şi o carte, “Marty este Meloman” apărută în 2005 la editura Compania.

Aşa cum scriam  în titlul articolului,  în jurul  artistului Terente pluteşte un mare mister: nimeni (cel puţin din mediul artistic în care trăiesc eu) nu l-a văzut, pe internet nu-i găseşti fotografia,  nu apare la televizor. Acesta ar putea fi un eventual autoportret al său:

 Aproape nimeni (în afară de mine: vezi  Dicţionarul Benzii Desenate din România, 2005) nu a scris despre el şi, cu o singură excepţie, nu acordă interviuri.

Excepţia se numeşte : “Banda desenată, mai populară în Africa decât în România” articol semnat de  Emilian Isailă şi publicat în Evenimentul Zilei, în  decembrie 2006, probabil ca urmare a Salonului Internaţional al Benzii Desenate organizat  la Sala Dalles din Bucureşti, pentru că publicaţia nu prea scrie despre benzi desenate.

 Este singura dată când îi „auzim vocea” talentatului desenator şi răspunsurile sale, lucide şi nepătimaşe,  dovedesc că el urmăreşte -  chiar dacă de  departe – fenomenul BD.

Iata câteva dintre „părerile” sale:

 "Ceea ce lipseşte cu adevărat pentru a avea o industrie a benzii desenate în România sunt editorii care pot administra o lucrare, o pot promova şi vinde".
"Nu reuşim să performăm în acest domeniu pentru că noi urâm rutina. Iar fără capacitatea de a lucra în fiecare zi şi de a ne perfecţiona nu se poate ajunge la desenarea şi impunerea unui personaj".
Păreri serioase, care se pot constitui în sfaturi pentru editori dar şi pentru tinerii graficieni  care vor să se facă cunoscuţi şi eventual să câştige bani din ilustraţie şi benzi desenate.
Spuneam deci că Terente este aproape  imposibil de găsit pe internet (cu excepţia  rubricii sale din Evenimentul Zilei, „Părerea lui Terente”). Un  jurnalist (în Metropotam.ro) chiar îi „reproşa”  că este  unul dintre puţinii  caricaturişti  activi fără site sau blog. Ei bine, săpând cu obstinaţie  (nu degeaba fac „arheologie BD” de aproape 30 de ani) eu l-am descoperit: www.terente.eu.  Pe acest site găsiţi nu numai o fotografie şi un fel de autobiografie dar mai ales sute de excelente caricaturi, stripuri şi benzi desenate memorabile.
De-acum Terente nu mai e misterios. Este, simplu, un geniu român al caricaturii şi stripului de presă.

Dodo Niţă

Notă. Copyright-ul desenelor reproduse aici aparţine bineînţeles lui Şerban Terente şi Evenimentului Zilei. Eu le-am folosit  doar cu rol explicativ.

Mulţumiri

Dragi prieteni,

Vă  mulţumesc pentru  primire. Sper ca acest blog să devină cu adevărat o tribună pentru promovarea benzii desenate de calitate.

 Desen de Mircea Arapu

Jean-Claude Denis - Marele Premiu al festivalului BD de la Angoulême 2012

            Cel mai frumos cadou pe care l-a primit vreodată artistul Jean-Claude Denis de ziua sa (e născut pe  1 ianuarie 1951 la Paris)  trebuie să fi fost  Marele Premiu (pentru întreaga operă) decernat,  la sfârşitul lunii ianuarie, în cadrul celei de-a 39-a ediţii a Festivalului International al Benzii Desenate de la Angoulême.
          Cunoscut de bedefilii români, pentru că  a venit în România de două ori : în 1999 ca invitat de onoare la Salonul BD Constanţa şi în 2000, împreună cu  Charles  Berberian, ca invitaţi la “ Fête de la musique et de la BD” de la Craiova,  el a fost şi foarte îndrăgit de aceştia, datorită talentului şi modestiei sale, disponibilităţii şi  dărniciei cu care a împărţit în stânga  şi-n dreapta desene originale şi ex-libris-uri.

Jean-Claude Denis debutează cu benzi desenate în 1977, după mai mulţi ani de ilustraţie pentru diverşi editori. Publică astfel în revista PILOTE o BD cu personaje antropomorfe, Annie Mal, satirizînd societatea franceză de la momentul respectiv. De altfel, majoritatea benzilor sale desenate  oferă cititorilor o viziune critică dulce-amară a societăţii  de consum, iar anti-eroul său, Luc Leroi, a devenit un adevărat model al genului (7 albume între 1981-1998) Alte albume de « poezie desenată », cu un grafism plin de tandreţe,  sunt :
1983 – Les Sept Péchés capitaux
1990 – L’Ombre aux tableaux
1991 – Bonbon piment  
1994 – Le Pelican 
1995 – Droles d’Oisifs
2002 – Quelques mois a l’Amelie  (în paralel publicînd şi un roman cu acelaşi titlu şi acelaşi subiect la ed. PLG) ;
2004 – La beauté a domicile
2006 – Le sommeil de Leo
2009 - Nouvelles du monde invisible
2010-2011 : Tous à Matha ! T.1 (2010) et T.2 (2011).

          De semnalat că în albumul Le sommeil de Leo îşi fac o scurtă apariţie şi două frumoase românce, venite să-şi îndeplinească visul la Paris, Gabriela  şi Antoaneta, conform planşei reproduse mai jos.

          Jean-Claude Denis, artist polivalent, este şi un un muzician complet, compozitor şi interpret. Astfel, în anii ’80 face parte din grupurile de desenatori BD muzicieni DENNIS TWIST şi LES HOMMES DU PRESIDENT. In 1997 se lansează CD-ul  Le Cri des sirenes cu cîntece compuse si interpretate de Jean-Claude Denis . In 1999 formează împreună cu desenatorul Charles Berberian  grupul NIGHTBUZZ care concertează la  Paris, Sollies-Ville,  Bruxelles, Craiova, Haarlem (Olanda). Ei  înregistrează cu cîntecele lor discul The Spell  în 2001 iar  patru ani mai tîrziu acesta va fi reluat de editura NOCTURNE, specializată în albume BD ilustrînd cîntecele unor muzicieni celebri şi însoţite de CD-uri cu muzica artiştilor respectivi.
        Jean-Claude Denis este un  adevărat poet al benzii desenate franceze contemporane.