duminică, 15 noiembrie 2026

Les objets disparus. Bedeistică şi hoplocultură colectivă, o altă „istorie ieroglifică” - Eseu de Adrian Marin


 


„L′esprit de maître Hiamuri était en lui!”

 

Asumpţia de la care plec în continuare este că cea mai la îndemână, poate chiar cea mai plauzibilă, sursă imago-textuală a hoploculturii prezente la Iosif Vianu este colecţia de benzi desenate venită pe filieră franceză, prin publicaţiile Vaillant, în special revista Pif. Autorul român a acceptat, ca mulţi dintre noi, o „intoxicare” cu tropii culturii marţiale asiatice populare, importaţi la rândul din imaginarul occidental reconstruit capricios.

 

Pe de o parte, acestea au constituit un fond subconştient al memoriei nostalgice pentru copilăria comunistă, ne edifică în mare parte în această privinţă volumul colectiv de amintiri O lume dispărută (Polirom, 2000).

 

Pe de altă parte, unele elemente au imprimat şi determinat o negociere a patimii pentru arte marţiale cu insinuare, mai mult sau mai puţin şinobizată, în câteva creaţii literare precum Potirul Sfântului Pancraţiu, a lui Nicolae-Paul Mihail, Artele marţiale moderne ale lui Alexandru Ungureanu, ori în cele cinematice, de pildă în Nea Mărin Miliardar, ori prin universul bedeistic şi am în vedere versiunea comics a povestirilor aceluiaşi Alexandru Ungureanu.

 

Tropii hoploculturii colective nu au stabilit neapărat un efect direct în zona practicilor propriu-zise, ci s-au sedimentat, azi mai puţin rememoraţi, în zona imaginarului, în special cel literar sau de cinema. Cred că cel mai relevant pentru perioadă rămâne personajul bedeisticii franceze Docteur Justice.


 

 Acest eco-warrior francez comunist, paideizat marţial unde altundeva decât pe tărâmuri niponeze, îşi va face simţită prezenţa şi-n textele lui Iosif Vianu, în ambele sensuri, textual şi vizual, chiar dacă nu foarte subtil, până la pastişă.

 

 Hoplografia ficţională, povestea vieţii marţiale a doctorului kaftangiu, este relatată cu intenţia unei clarificări de către Daniel Liniéres, în eseul său intitulat Les Combats de Docteur Justice, apărut în Période Rouge, Nr. 13, Mai 2009.

 

Liniéres explorează hoplografia bedeistică a eco-warrior-ului francez, interogând câteva chestiuni esenţiale: evoluţia cunoaşterii marţiale a personajului (de la judo la karate), momentele cruciale ale acumulării de noi imagini, tehnici şi concepte din lexicul marţial niponez, dar şi intervenţiile unui senex, ca supraeu axiologic hoplosofic, în momentele de cumpănă moral-marţială ale lui Doc Justice!

 

 Daniel Liniéres, firesc se întreabă chiar de la începutul articolului său, de ce alegerea cunoştinţelor marţiale ale doctorului comunist şi judo-karate-ka nu se limitează la muşchi, box sau savate, boxul francez, ultima fiind desigur o preferinţă de la sine înţeleasă pentru un francez?

 

Răspunsul pe care ni-l propune Daniel Liniéres constă într-o afirmare a puterii de fascinaţie a imaginarului hoplosofic asiatic, a înţelepciunii mistice propuse de aceasta, mai mult sau mai puţin mitologizată, sau mai degrabă culeasă şi cosmetizată pentru occidentali.

 

 Faptul că discursului filosofic şi etic din judo, secularizat în mare parte a lui – cartea de texte kanoniene a lui Yves Cadot din 2006, Kanō Jigorō et l’élaboration du jūdō. Le choix de la faiblesse et ses consequences, nu ne lasă să credem altfel, îi lipseşte vâna mistică propriu-zisă, nu şi cea moralizatoare, de domesticire a elanului războinic, îl îndemna pe autorul textelor (Jean Ollivier) din bedeistica lui Doc Justice să facă tranziţia către etajul următor al pagodei marţiale: karate!

Asumpţiile mistice ale discursului artei marţiale karate erau mai tari decât cele din judo sau jiujutsu, dar nu tot atât de hardcore precum cele din aikido, ignorând aici şamanismele sau mistica sufită din arte marţiale mai exotice ca pencak silat, ori arnis.

 

Născut în 1970, Doc Justice se hrănea la începuturile hoplografiei sale cu unele ingrediente din judo, dar Daniel Liniéres constată însă că întâmpinarea pozitivă în creştere a imaginilor şi textelor s-a datorat invitării mai spectacularelor mişcări (atemi, termen specific în judo şi jujutsu) din karate, situaţie ce a creat o emulaţie un pic diferită în cărţile lui Iosif Vianu.

 


Daniel Liniéres consideră necesar să precizeze că intertextualitatea hoploculturală din Doc Justice se datorează şi seriei Kung Fu (cu David Carradine), dar şi filmelor cu Bruce Lee, deşi nu prea se simte nici vizual, nici textual prezenţa celor din urmă.

 

 Concluzia lui Daniel Liniéres ni se pare totuşi una bizară, la care nu subscriem, decât extrem: Docteur Justice reste avant tout un judoka, în măsura în care foarte multe elemente vizuale şi „ideologice” hoplocultural nu mai aparţin la un moment dat imaginarului judoului.

 

Până şi acel supraeu marţial, senexul Maître Hiamuri, cel care se tot insinuează obsesiv în mintea lui Doc Justice, asemenea unui daimon socratic, instanţă superioară moral, o face într-o manieră care ţine mai degrabă de ocultură şi paranormal, decât de hoplocultura propriu-zisă.

 

 Textele care însoţesc desenele cu kafteală sunt presărate cu tot felul de poveţe care se doresc a fi hoplosofice: « Mourir quand il est bien de mourir. »  « Frapper quand il est bien de frapper… » « Le vrai courage est de faire ce qui est juste », aşa cum Hinamura îl sfătuieşte pe Justice că e înţelept: „să ştii să mori (metaforic) la timpul cuvenit, dar şi să-ţi pocneşti adversarii, tot la timpul cuvenit… iată adevăratul curaj al înfăptuirii celor drepte”.

 

Cu siguranţă vom putea recunoaşte panseuri, ca ecouri diluate, din Ecclesiat, ori din filosofii stoici, ele având totuşi o oarecare universalitate morală. Patriarhul marţial al lui Doc Justice este până la urmă o absenţă-prezentă, o alegorie a unei instanţe morale de senex, una care intervine prin neuitare şi subjugare voită, precum o servitute bună în faţa unui Supraeu-Moş ce ne domesticeşte pornirile violente cultivate în exces prin practicile marţiale. Moşul marţial cel plin de înţelepciune era, ca să fim corecţi, un ideal civilizator propovăduit de Kanō încă de la vârsta de 23 de ani, ceea ce creează un paradox, iar aici hoplosofia karatelor devine consonantă cu aceea a judoului.

 

 

                                                          Adrian Marin, hoplonaut

 

 

Adrian Marin s-a născut la Piatra-Neamt in 1976. A studiat Filosofia la Iași, are un masterat in Management cultural, a lucrat în televiziune și predă  arte marțiale de peste două decenii. A publicat eseuri, recenzii și poezie în reviste culturale precum Timpul, Feedback, Zona Literară. Scriptor, Cronica. Deține centura neagră 4 Dan în Welham Ju Jitsu și este antrenor  în mai multe arte marțiale și sporturi de combat precum jeet kune do, karate, jiu jitsu brazilian și arte marțiale combinate.  

A  publicat  volumul Literatură & Kafteală (eseuri din lumea artelor marțiale vintage), editura Cartea Românească Educațional, 2019.

Adrian Marin (cu barbă) pe tatami. 


Niciun comentariu: