Ion Manolescu : « Eu încă mai cred în lumi ideale; nu mi-aş dori, pentru nimic în lume, altă meserie. Ziua, la facultate; noaptea, pe calculator, la roman – iată profilul vieţii duble perfecte. »

Ion Manolescu este unul dintre scriitorii contemporani pe care îi îndrăgesc cel mai mult – i-am citit absolut toate cărţile (şi am şi scris despre unele dintre ele). În plus,  mă mândresc cu prietenia sa, care datează din tumultoşii ani 90.
În nr. 907 al revistei Observator Cultural găsiţi  un excelent interviu  acordat Laurei Dumitrescu de către profesorul Ion Manolescu. Mai jos găsiţi câteva spicuiri din interviu, care ne interesează în calitate de bedefili.

Cum ați ajuns să citiți și, apoi, să scrieți literatură?

Bîjbîind prin biblioteca de mii de volume a tatălui meu. De undeva, de pe-un raft la care, ridicat în braţe, reuşeam în sfîrşit să ajung, a apărut o carte înaltă, subţire, cu un pinguin pe copertă. Aşa am început să citesc în română, cu degetul întins spre versurile lui Gellu Naum din Cartea cu Apolodor. Mai înainte, mama, profesoară de limba franceză la Şcoala 24 (actualul „Jean Monnet“), mă iniţiase în lumea misterios onomatopeică a micuţului Pifou şi a altor animale puse pe şotii în revista Pif. Îmi vine şi astăzi, la cursuri, cînd studenţii mă întrerup cu cîte o idee creativă, să le răspund: Glop-Glop!

Care sînt autorii de care sînteți cel mai atașat și cum credeți că se explică această afinitate? În ce fel se întîlnesc sensibilitățile atunci cînd există un autor preferat?

Hugo Pratt, pentru imaginarul călătoriei de aventuri şi un erou, liric şi cinic, în care mulţi bărbaţi şi-ar dori să se regăsească. Marc-Antoine Mathieu, pentru meta-universurile sale ameţitoare, apropiate de Escher şi de fizica de tip cuantic. Jacques Tardi, pentru naturaleţea naturalismului, în scenele sale detectivistice sau de război. Coelho (Eduardo, nu Paolo), pentru armurile personajelor sale şi o kinetică desăvîrşită a corpurilor medievale. Tamba (Alexandru Talambă), pentru felurile neaşteptate în care introduce fantasticul în cotidian (Eliade ar fi zis: camuflează sacrul în profan).

Ion Manolescu la Salonul BD de la Constanţa

Evident, merită să citiţi interviul în totalitatea sa, aici: 

 https://www.observatorcultural.ro/articol/orice-afinitate-merita-pretuita-ca-o-mica-minune-existentei/