Regina şi Mama Mare

Week-end-ul trecut l-am petrecut la Bran, la invitaţia domnului Puiu Manu şi a doamnei Laura Stănescu. Fusesem de mai multe ori la castelul Bran, dar acum a fost prima oară când am vizitat Muzeul Vămii, unde sunt expuse mobilele şi bunurile personale regale, strămutate de la castel. 

Peste drum de muzeu era un tăpşan şi apoi urca abrupt un colţ de munte. Domnul Puiu Manu mi-a arătat, la baza acestuia,  un fel de capelă unde a fost depusă inima reginei Maria, atunci când a fost repatriată din Cadrilater, în 1940.

Pe drumul de întoarcere spre casă, în tren, mi-am adus aminte această întâmplare povestită în copilărie de mama, despre bunica ei. Am pus-o pe hârtie (la modul virtual) şi o povestesc la rândul meu, mai departe.

Pe vremea despre care vreau să vă povestesc, C.F.R.-ul era considerat ca o a doua armată. Nu doar pentru disciplină şi punctualitate, cât mai ales pentru faptul că de la C.F.R. se ieşea la pensie, nu mureai pe tarla, ca la agricultură.

Aşa că mama lui Tata Mare, părintele bunicului Marinică, care aproviziona  cu lapte şi brânză un inginer de la chefere, şi-a  zis că l-a prins pe Dumnezeu de picior, când şeful respectiv i-a propus să-l angajeze pe fiul său, de curând întors din armată, la C.F.R.

Manevrant, scriitor de vagoane, acar (dar nu acarul Păun!), Tata Mare a trecut prin mai multe meserii, până a ajuns cantonier la o barieră din marginea Bucureştiului.

Era acolo de vreo doi ani când, într-o primăvară, o gripă rebelă l-a trântit la pat.  Aşa că a trimis-o la barieră pe nevastă-sa, Mama Mare a mamei, să-i ţină locul în acea zi. 

Misiunea  era foarte simplă: "Când sună soneria, cobori bariera şi nu laşi pe nimeni să meargă mai departe, până nu trece trenul!"

Zis şi făcut. Mama Mare coborî şi ridică bariera de mai multe ori în acea zi, manevrând o manivelă grea. Un pic mai înainte de prânz sună din nou soneria, coborî bariera, când pe stradă apărură mai mulţi călăreţi, cu o doamnă frumos îmbrăcată în fruntea lor.

- Ridică bariera, femeie, şi lasă-mă să trec, că mai e până să vină trenul, porunci doamna cea frumoasă şi elegantă, ridicând calul uite-aşa, în două picioare.

- Cată-ţi de treabă, cucoană!, răspunse ferm Mama Mare.

- Ridică bariera, femeie, că eu sunt regina!

- Cucoană, poţi să fii şi regele României, eu am ordin să nu ridic bariera până nu trece trenul!

Aşa că regina României, şi alaiul ei de curteni, au aşteptat disciplinaţi la barieră, până a trecut trenul de persoane.

Tata Mare a murit în Marele Război, iar Mama Mare s-a întors la Slatina cu micuţul Marinică, care avea să se însoare cu bunica Marioara, şi aşa am apărut pe lume eu.

Dar povestea nu se termină aici.

După o sută de ani, mă urcam în trenul interregio Craiova-Bucureşti, cu destinaţia Târgul de Carte Bookfest, să cumpăr cărţi şi să beau bere cu prieteni din ţară pe care îi întâlneam doar o dată pe an, la târg.

Trenul a plecat din Craiova cu o întârziere firească de 15 minute, dar a mers bine până la Caracal. După ce am plecat din gara oraşului  unde cică s-ar fi răsturnat carul cu proşti (la care caracalenii retorchează instantaneu: "Carul a rămas aici, dar proştii s-au răspândit în toată lumea"), trenul a început să prindă viteză când, deodată, pe la Fărcaşele, am simţit o zguduitură şi trenul a frânat brusc şi puternic, aruncându-ne unii peste alţii şi bagajele peste toţi.

Am privit pe geam şi, cam la un kilometru în urmă, am văzut o coloană de fum negru urcând înspre cer. Trenul lovise ditamai camionul.

Lumea s-a dat jos din vagoane şi ne-am dus curioşi spre locomotivă.  Aceasta avea încastrată în botul său cabina camionului, cu tot cu şofer, mort nespovedit şi fără lumânare.  Impactul cu locomotiva fusese atât de puternic, încât smulsese cabina  şi o târâse cu ea, lăsând restul camionului - intact - la trecerea peste calea ferată.

La Fărcaşele, fiind o intersecţie cu un drum secundar, care ducea la un depozit sau siloz, nu-mi mai aduc aminte, nu era o barieră şi nici vreun cantonier. Totuşi  pasajul era semnalizat cu crucea sfântului Andrei şi cu semnale acustice şi luminoase.

Şoferul camionului, de parcă l-ar fi tras aţa spre moarte, depăşise maşinile care se opriseră regulamentar şi accelerase, vrând să treacă înaintea trenului peste pasaj. 

Acum atârna ca o păpuşă nearticulată, în cabina încastrată în botul locomotivei, de a trebuit chemat  un echipaj de la descarcerare ca să-l scoată de acolo, iar pe poteca de lângă calea ferată veneau, pe rând, alţi şoferi - colegi de-ai decedatului de la siloz, care asistaseră neputincioşi la accident, nevasta, o fiică, şi-apoi încă o fiică, şi am ştiut cine sunt pentru că plângeau în hohote.

Morala acestei povestiri, cum ar fi spus profesorul Adrian Cioroianu la emisiunea sa de la televizor, este că a fost o dată când până şi regele şi regina ţării respectau regulile, şi legile în general, în timp ce astăzi nu le mai respectă nici cei ce le fac, nici cei pentru care ele sunt făcute.