Această întrebare şi-o pune, şi
ne-o adresează şi nouă, cititorilor, Mihai Iacob, într-un incitant articol apărut
în 26 martie curent, pe site-ul www.lapunkt.ro.
Şi, în calitatea sa de profesor
la Facultatea de Limbi și
Literaturi Străine a Universității
București (catedra de spaniolă), ne
oferă două argumente pertinente.
Reproducem mai jos o parte din articolul său, cu speranţa că, dacă ne citeşte, ne va da
acordul de a-i reproduce textul integral.
“Primul argument
e unul subiectiv-sentimental. Să-l numim „argumentul Ion Manolescu”, după
numele celui care l-a enunțat prima
dată public la noi în țară (după știința
mea): Pentru o parte a foștilor copii și adolescenți
din România deceniului 8 și începutul
de 9, revista franceză de benzi desenate Pif-Gadget a însemnat – sună patetic, știu – o oază de lumină intelectuală și de confort afectiv. Paginile Pif-urilor,
mai ales ale numerelor din anii ’70, au un miros îmbătător, mirosul madlenei
lui Proust, care reface în juru-i întregul univers al copilăriei. A le răsfoi
înseamnă, pentru anumiți români care au
acum în jur de 45 de ani, a retrăi un timp în care au fost fericiți, în pofida statului polițienesc și
a cozilor la carne, pe care aveau să le simtă mai tîrziu. Sigur că, la prima
vedere, acest gen de justificare nu pare adecvat pentru a susține canonizarea sau consacrarea universitară
a comics-urilor. Însă trăiri precum gratitudinea și
nostalgia te pot face să te apleci asupra obiectului de studiu cu o doză
sporită de atenție, delicatețe și
înțelegere. Universitarii dedicați unei direcții
de cercetare, oricare ar fi aceasta, se alimentează întotdeauna și dintr-o motivație subiectiv-sentimentală, pe care o ascund apoi după
neutralitatea, rigoarea și răceala
tehnică a spiritului științific.
Al doilea argument, pe care îl voi dezvolta mai pe larg, ține de nivelul strict estetic și de dimensiunea ideatică (haideți să separăm artificial forma de conținut, din rațiuni
euristice). În pofida a ceea ce crede majoritatea, cel puțin aici, în România, nu toate benzile
desenate au ca public țintă copiii, sau
adulții cu un nivel intelectual redus.
Această „înălțare a ștachetei” a devenit vizibilă după apariția, în anii ’60, a „comic-ului de autor” și a „romanului grafic”, în anii ’80 (dar cu
o ecloziune spectaculoasă în anii ’90 și
începutul de secol XXI). În interiorul propriilor convenții și limite – în funcție de care ar trebui judecată – banda
desenată poate fi sofisticată, poate satisface exigențe artistice dintre cele mai pretențioase, prin ingeniozitatea soluțiilor
tehnice de vizualizare, de reprezentare a timpului, prin știința
elipselor și a alegerii momentului
semnificativ (punctum temporis) al unei mișcări
sau al unui întreg traseu narativ.
(c) editura Art |
Pretinsa simplitate inerentă – chipurile – mesajului comics-urilor este
contrazisă de viziunea profundă și
deloc convențională despre holocaust,
redată în Maus-ul lui Art Spiegelman, de tandra ironie sefardă din Le chat du
rabbin de Joann Sfar, sau de spiritul contemplativ și gesturile gratuite ale lui Corto Maltese, insolite pentru
personajul principal al unor „povești
de aventuri”. Dar complexitatea mesajului poate fi percepută uneori chiar și în ciclurile narative destinate adolescenților, unde eroii se profilează treptat, prin
adiții infinitezimale, de-a lungul
sutelor de episoade. Pînă și un
personaj educativ și stereotip ca
Rahan, „fiul vîrstelor sălbatice”, arhicunoscut cititorilor de Pif-uri, capătă
la o analiză mai atentă și mai
consecventă subtilități psihologice
nebănuite. Cum se explică oare căutarea obsesivă a „vizuinii Soarelui”,
întreprinsă de acest blond exploziv și
evoluat din epoca de piatră, într-o lume de bruneți
rudimentari? Să fie vorba de un sentiment de superioritate reprimat, mascat de
comportamentul solidar și egalitarist
pe care eroul îl demonstrează aventură după aventură? Apoi, dincolo de nevoia
de a menține un statut al eroului care
să garanteze un parcurs narativ cît mai îndelungat, nu există cumva o motivație ascunsă a refuzului de a se stabili
într-un trib și a pune capăt astfel vieții rătăcitoare? Încăpățînarea cu care Rahan își părăsește
toți prietenii, toate femeile de care
s-ar fi putut îndrăgosti, nu se datorează dorinței
lui de a transforma abandonul, trauma copilăriei sale, într-o alegere
personală? „Să alegi liber ceea ce a fost deja ales pentru tine” e unul dintre
principiile invocate de Andrei Pleșu în
Minima moralia.”
Continuarea aici.
Mihai Iacob
( Profesor la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității
București (catedra de spaniolă), unde predă materii precum argumentație
politică și publicitară, literatură spaniolă, modalități narative
verbale și audio-vizuale, postmodernism hispanic).
Acest articol merită citit în întregime datorită ţinutei sale elevate şi
argumentelor sale plauzibile.
De asemenea, el merită comparat cu cele de
pe unele site-uri pretenţioase, ce conţin cuvântul “comics” pentru a părea cât
mai trendy; texte scrise de semidocţi auto-suficienţi,
care nu cunosc bine nici limba română şi nici banda desenată de la noi dar – ascunşi sub pseudonime
rizibile - îşi permit să
miştocărească totul şi orice.
Lucru de-acum firesc, într-o ţară suferind de sindromul ”Mircea
Badea”, în care preşedinţi şi prim-miniştri hăhăie şi fac mişto la televizor, în loc să se
ocupe de actul de guvernare (de aceea merge ţara
noastră aşa de bine).
În acest context merită şi mai bine
apreciat textul lui Mihai Iacob.
Personal consider că banda desenată va
ajunge să fie studiată, în şcoli şi universităţi, ca particularitate “desenată”
a literaturii, atunci când va deveni un gest firesc cumpăratul de reviste BD de la chioşc, sau de
albume BD de la librării. Atunci când vom avea librării dedicate exclusiv celei
de-a noua arte dar mai ales atunci când
mai mult de un român din cinci va citi măcar o carte (BD, sau non-BD) pe an.
Spre comparaţie, anul trecut, s-au
vândut în Franţa 28 milioane de albume de benzi desenate (la o populaţie de 65
milioane de locuitori).
Bineînţeles, acest lucru nu exclude faptul că s-ar putea iniţia oricând cursuri
opţionale despre benzi desenate în universităţi (şi chiar am cunoştiinţă despre
un astfel de curs la Universitatea din Galaţi).
Dumneavoastră, dragi cititori, ce credeţi?
Notă.
Şi Mihai Iacob, ca şi alţii care scriu despre benzi desenate,
foloseşte în mod eronat cuvântul „bulă” pentru a defini acea structură grafică
sub formă de balon pe care o utilizează desenatorii BD pentru a ilustra
dialogurile personajelor.
Ei traduc în mod eronat - mot-a-mot - cuvântul francez „bulle” prin „bulă” deşi corect ar fi balon (a se consulta
orice dicţionar francez-român).
În limba română „bulă” înseamnă „băşică de aer sau de gaz aflată în masa
unui lichid sau solid” sau “pecete de aur, de
argint sau de plumb, care se ataşa unui act pentru a-l autentifica - ex.: bula papală”.
Mă gândesc că - în viitor - poate ar fi interesant de
prezentat un mic glosar de cuvinte specifice benzii desenate (balon, casetă, strip, onomatopee,
racursiu, sinopsis, fanzin, prozin, infzin, fandom, album BD, carte BD, roman
grafic), aşa încât cei care scriu despre benzi desenate să nu mai folosească în mod impropriu aceşti termeni.
3 comentarii:
foarte încâlcită prestaţia domnului universitar. parcă cineva l-a abandonat într-un labirint şi singura lui salvare era să debiteze cât mai multe neologisme pe linie de text.
Şi poate explică, dincolo de-o citare din sofismele lu' pleşu, cum un individ (aici Rahan) transformă o traumă într-o alegere personală?! Adică, fără traume nu ajungem la nivelul selectiv şi decident al fiinţei noastre?! :))
Multumim pentru articol, domnule Dodo Nita. Aveti mare dreptate, in Romania toti se pricep la orice, inclusiv la BD. De-aia s-a ajuns sa se spuna, pe un site obscur, ca desenul lui Puiu Manu este "oarecum neingrijit si stangaci", iar scenariul ultimului album cu Dim Dunareanu "este pilaf". Acesti indivizi trebuie marginalizati de catre intreaga suflare bedefila din Romania! (Alex Civica)
Multumesc pentru laude, domnule Dodo Nita. Venind de la dv., ma onoreaza. Multumesc si pentru corectia cu privire la "bula". Aveti perfecta dreptate. Am folosit gresit termenul. Daca vreti sa reproduceti integral textul meu de pe Lapunkt, nu aveti nicio opreliste din partea mea.
In ceea ce priveste discursul de pe alte site-uri care se ocupa de benzile desenate, eu pot vorbi doar despre webcomics sau, mai precis, despre textele lui Alin Rautoiu. El foloseste un limbaj mai slobod decit al meu, amesteca registre si formule (confesiunea personala neconventionala interfereaza cu analiza "tehnicista"), dar aceste caracteristici sint potrivite, cred, pentru blogul cultural. Uneori, in textele lui apar calcuri din engleza (apropo de propriul meu calc din franceza), dar aceste calcuri construiesc de ani bun o romgleza vorbita de multi tineri, care isi reclama drepturile la existenta, fie ca ne place, fie ca nu. Tocmai filologia m-a invatat ca nu se cuvine sa evaluam varietatile lingvistice, ci doar sa incercam sa le explicam, sa le analizam. Si, oricum, cred ca atunci cind este vorba despre textele lui Alin, ele n-ar trebui reduse la anumite trasaturi lingvistice, ci s-ar cuveni sa le pretuim prospetimea, inteligenta si caracterul lor informat si avizat, mai ales in ceea ce priveste comics-urle americane, mainstream sau alternative.
Acestea fiind spuse, nu-mi ramine decit sa va felicit pentru monumentala (chiar asta-i cuvintul) Istorie a Benzii Desenate Romanesti.
Trimiteți un comentariu