De ce să studiem benzile desenate la Universitate?

Această întrebare şi-o pune, şi ne-o adresează şi nouă, cititorilor,  Mihai Iacob, într-un incitant articol apărut în 26 martie curent, pe site-ul www.lapunkt.ro.

Şi, în calitatea sa de profesor la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității București (catedra de spaniolă), ne oferă două argumente pertinente.

Reproducem mai jos o parte din  articolul  său, cu speranţa că, dacă ne citeşte, ne va da acordul de a-i reproduce textul integral.

 “Primul argument e unul subiectiv-sentimental. Să-l numim „argumentul Ion Manolescu”, după numele celui care l-a enunțat prima dată public la noi în țară (după știința mea): Pentru o parte a foștilor copii și adolescenți din România deceniului 8 și începutul de 9, revista franceză de benzi desenate Pif-Gadget a însemnat – sună patetic, știu – o oază de lumină intelectuală și de confort afectiv. Paginile Pif-urilor, mai ales ale numerelor din anii ’70, au un miros îmbătător, mirosul madlenei lui Proust, care reface în juru-i întregul univers al copilăriei. A le răsfoi înseamnă, pentru anumiți români care au acum în jur de 45 de ani, a retrăi un timp în care au fost fericiți, în pofida statului polițienesc și a cozilor la carne, pe care aveau să le simtă mai tîrziu. Sigur că, la prima vedere, acest gen de justificare nu pare adecvat pentru a susține canonizarea sau consacrarea universitară a comics-urilor. Însă trăiri precum gratitudinea și nostalgia te pot face să te apleci asupra obiectului de studiu cu o doză sporită de atenție, delicatețe și înțelegere. Universitarii dedicați unei direcții de cercetare, oricare ar fi aceasta, se alimentează întotdeauna și dintr-o motivație subiectiv-sentimentală, pe care o ascund apoi după neutralitatea, rigoarea și răceala tehnică a spiritului științific.

Al doilea argument, pe care îl voi dezvolta mai pe larg, ține de nivelul strict estetic și de dimensiunea ideatică (haideți să separăm artificial forma de conținut, din rațiuni euristice). În pofida a ceea ce crede majoritatea, cel puțin aici, în România, nu toate benzile desenate au ca public țintă copiii, sau adulții cu un nivel intelectual redus. Această „înălțare a ștachetei” a devenit vizibilă după apariția, în anii ’60, a „comic-ului de autor” și a „romanului grafic”, în anii ’80 (dar cu o ecloziune spectaculoasă în anii ’90 și începutul de secol XXI). În interiorul propriilor convenții și limite – în funcție de care ar trebui judecată – banda desenată poate fi sofisticată, poate satisface exigențe artistice dintre cele mai pretențioase, prin ingeniozitatea soluțiilor tehnice de vizualizare, de reprezentare a timpului, prin știința elipselor și a alegerii momentului semnificativ (punctum temporis) al unei mișcări sau al unui întreg traseu narativ.

(c) editura Art

Pretinsa simplitate inerentă – chipurile – mesajului comics-urilor este contrazisă de viziunea profundă și deloc convențională despre holocaust, redată în Maus-ul lui Art Spiegelman, de tandra ironie sefardă din Le chat du rabbin de Joann Sfar, sau de spiritul contemplativ și gesturile gratuite ale lui Corto Maltese, insolite pentru personajul principal al unor „povești de aventuri”. Dar complexitatea mesajului poate fi percepută uneori chiar și în ciclurile narative destinate adolescenților, unde eroii se profilează treptat, prin adiții infinitezimale, de-a lungul sutelor de episoade. Pînă și un personaj educativ și stereotip ca Rahan, „fiul vîrstelor sălbatice”, arhicunoscut cititorilor de Pif-uri, capătă la o analiză mai atentă și mai consecventă subtilități psihologice nebănuite. Cum se explică oare căutarea obsesivă a „vizuinii Soarelui”, întreprinsă de acest blond exploziv și evoluat din epoca de piatră, într-o lume de bruneți rudimentari? Să fie vorba de un sentiment de superioritate reprimat, mascat de comportamentul solidar și egalitarist pe care eroul îl demonstrează aventură după aventură? Apoi, dincolo de nevoia de a menține un statut al eroului care să garanteze un parcurs narativ cît mai îndelungat, nu există cumva o motivație ascunsă a refuzului de a se stabili într-un trib și a pune capăt astfel vieții rătăcitoare? Încăpățînarea cu care Rahan își părăsește toți prietenii, toate femeile de care s-ar fi putut îndrăgosti, nu se datorează dorinței lui de a transforma abandonul, trauma copilăriei sale, într-o alegere personală? „Să alegi liber ceea ce a fost deja ales pentru tine” e unul dintre principiile invocate de Andrei Pleșu în Minima moralia.”

 Continuarea aici.

 Mihai Iacob

( Profesor la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității București (catedra de spaniolă), unde predă materii precum argumentație politică și publicitară, literatură spaniolă, modalități narative verbale și audio-vizuale, postmodernism hispanic).

Acest articol  merită citit în întregime datorită ţinutei sale elevate şi argumentelor sale plauzibile.

De asemenea, el merită comparat cu cele de pe unele site-uri pretenţioase, ce conţin cuvântul “comics” pentru a părea cât mai trendy; texte scrise de semidocţi  auto-suficienţi, care nu cunosc bine nici limba română şi nici  banda desenată de la noi dar – ascunşi sub pseudonime rizibile -  îşi permit să miştocărească  totul şi  orice.

Lucru de-acum  firesc,  într-o ţară suferind de sindromul ”Mircea Badea”, în care preşedinţi şi prim-miniştri hăhăie şi fac mişto la televizor, în loc să se ocupe de actul de guvernare (de aceea merge ţara noastră aşa de bine).

În acest context merită şi mai bine apreciat textul lui Mihai Iacob.

Personal consider că banda desenată va ajunge să fie studiată, în şcoli şi universităţi, ca particularitate “desenată” a literaturii, atunci când va deveni un gest firesc cumpăratul de reviste BD de la chioşc, sau de albume BD de la librării. Atunci când vom avea librării dedicate exclusiv celei de-a noua arte dar  mai ales atunci când mai mult de un român din cinci va citi măcar o carte (BD, sau non-BD)  pe an.

Spre comparaţie, anul trecut,  s-au vândut în Franţa 28 milioane de albume de benzi desenate (la o populaţie de 65 milioane de locuitori).

Bineînţeles, acest lucru nu exclude faptul că s-ar putea iniţia oricând cursuri opţionale despre benzi desenate în universităţi (şi chiar am cunoştiinţă despre un astfel de curs la Universitatea din Galaţi).

Dumneavoastră, dragi cititori, ce credeţi?

Notă.

Şi Mihai Iacob, ca şi alţii care scriu despre benzi desenate, foloseşte în mod eronat cuvântul „bulă” pentru a defini acea structură grafică sub formă de balon pe care o utilizează desenatorii BD pentru a ilustra dialogurile personajelor.

Ei traduc în mod eronat - mot-a-mot - cuvântul francez „bulle” prin „bulă”  deşi corect ar fi balon (a se consulta orice dicţionar francez-român).

În limba română „bulă” înseamnă „băşică de aer sau de gaz aflată în masa unui lichid sau solid” sau “pecete de aur, de argint sau de plumb, care se ataşa unui act pentru a-l autentifica  - ex.: bula papală”.

Mă gândesc că - în viitor - poate ar fi interesant de prezentat un mic glosar de cuvinte specifice benzii desenate (balon, casetă, strip, onomatopee, racursiu, sinopsis, fanzin, prozin, infzin, fandom, album BD, carte BD, roman grafic), aşa încât cei care scriu despre benzi desenate să nu mai  folosească în mod impropriu aceşti termeni.