Sărbătoarea Ştrumfilor - Jurnalul unei pasionate de benzi desenate

Dragă jurnalule,

Este  26 iunie2018 , ora 00:45.

Știu, probabil la ora aceasta trebuia să fiu în pat. Să dorm. Sau… poate nu. În mod normal la ora asta desenez sau  citesc.

Dar nu și azi. Azi, acum, am decis să scriu. 

 Cumva, îmi este poftă. Nu, nu, nu de înghețată sau de ciocolată (cum îmi este cel mai des). Cunoști deja faptul că nu știu unde să  încadrez această poftă… La păcat? La plăcere?

Dacă este adevărat ce se spune, că ești trimis în iad pentru plăcerile de aici, atunci o să găsesc ciocolată acolo? Și atunci Raiul de ce se numește Rai, dacă nu este plin cu plăceri? Hmm…puțin cam ambiguu. Cert este că acum mă refeream la o poftă de a pune lucrurile cap la cap. De a trage linie.

În curând vine sfârșitul lunii. În curând… o să termin cartea mea de desenat. În curând… am să plec. Și știu, a fost o lună plină, plină de evenimente. Evenimente care m-au consumat,  m-au ținut cu sufletul la gură, m-au înălțat, m-au dezamăgit, m-au marcat. Un amalgam de sentimente.

Poate cel mai important eveniment  a fost răspunsul în legătură cu admiterea la Facultatea din Franța. A consumat cele mai multe resurse interioare. Am fost plăcut surprinsă să aflu că răspunsul a fost pozitiv. Însă cu adevărat uimită am fost, atunci când am aflat de la persoana  care se ocupă de relații internaționale că,  în total, am fost admiși doar patru oameni din toată țara. 

Desigur, după ce a trecut bucuria, a început teama și nesiguranța. Dorind să scap de aceste sentimente,  am plecat la o mică plimbare. Era anunțat un eveniment care îmi captase atenția: Ștrumfii aniversau  60 de ani!

I-am adorat de mică. Până și în prezent am un micuț la chei. Îl port peste tot cu mine. Știam că va fi un eveniment dedicat copiilor, în principal. Dar ce dacă! Copiii  sunt mereu o sursă de vitalitate. Au o energie debordantă. Locația era foarte aproape de mine. Cam la 10 minute distanță. Ora de deschidere era  foarte bine aleasă – 18.00. Este ora perfectă, atât pentru copii cât și pentru părinți. O parte din părinți sunt acasă, iar copiii au terminat temele și au chef de joacă.

Bun, echiparea și la drum! Undeva, pe o străduță, ce dă din Victoriei, am găsit locația. Un lucru care s-a realizat cu ușurință ( față de festivalul de bandă desenată de la Sibiu). Încă de cum intrai pe stradă, se vedeau fluturând țanțoșe câteva baloane în formă de ştrumfi. Mi-a plăcut ideea. Un semnal vizual ușor de recunoscut pentru copii, chiar caracteristic.

Curtea,  destul de mare,  avea scaune și pentru copii dar și pentru părinți. Undeva, în spatele șcenei, erau mesele unde părinții puteau servi ceva. Și pomenesc doar de părinți pentru că bunici nu am văzut. Lucrul acesta mi s-a părut puțin curios. Când eram mică, îmi amintesc că mai toți copiii ieșeau cu bunicii în parc și la locul de joacă. Poate asta explică și numărul puțin de copii prezenți la eveniment. Însă  nu pot înțelege fenomenul. Cumva, la Sibiu, este discutabil. Este un eveniment pentru pasionaţi  și cunoscători. Și cumva, locația a fost mai greu accesibilă.

 Dar.. aici? Aici ce se întâmplă? Era organizat în buricul capitalei. Un loc foarte accesibil. Intrare gratuită. Plăteai cel mult cartela de metrou.

Fiind un eveniment special  pentru copii, mă așteptam la un număr mai mare. De la puștii de grădiniță  până la cei de clasele a 5-a, cel puțin. 

Știu, jurnalule,  o să-mi  spui  că ei trebuiau însoțiți. Și că părinții probabil lucrează după program. Da, este adevărat. Și ai mei au lucrat. Dar, până la urmă… un copil are 4 bunici. 

Ce fac bunicii din generația actuală? Stau în pat și urmăresc politica la televizor? Dorm? Își îngrijesc reumatismelel? Ce poate fii așa palpitant în viața lor de nu au timp pentru nepoți? Un copil are nevoie de dragoste și de atenție. Sub diferite forme. Și cine știe mai bine să le  ofere decât bunicii? Se spune că ei oferă nepoților mai mult decât oferă propriilor copii. Pentru că au mai mult timp. Și își doresc să compenseze timpul pierdut în tinerețe. Trăim o vreme destul de tulbure, dar cei mici nu trebuie să o simtă. Este suficient că o simțim noi, restul.

Tot în curtea din spate, pe partea dreaptă,  era prezent un panou cu date despre viața lui Peyo. Frumos decorat,  îți lua ochii. Un mic amănunt, totuși. S-a gândit cineva că poate sunt copii de clasa a I-a, care abia acum încep să învețe să citească? Și cum ar fi să se apuce fiecare părinte să citească cu voce tare pentru fiecare copil?! Ar fi fost un cor inedit.

În fine, am apreciat foarte mult inițiativa Delegației Valonia-Bruxelles de a prezenta câteva albume cu personajele albastre.

O măsuță cu niște printuri și creioane colorate, stătea în alt colț. O atmosferă destul de tristă și anostă pentru un eveniment dedicat copiilor. 

Stăteam și mă întrebam de ce nu există nici un video-proiector care să proiecteze  pe perete  desenele animate dublate în română. Pentru că you tube-ul este plin de așa ceva (dacă îți dai silința să cauți).

 O altă întrebare îmi încolțea în minte: de ce nu sunt implicați studenții de la UNARTE, în evenimente de genul? Ar fi fost bine venit un face painting, care să te transforme din copil de 8 ani, într-un Papa Strumf de toată isprava. Ori într-o strumfiță zglobie. Apropo, să ştii, jurnalule, că ştrumfiţa  a fost prezentă. O mascotă invita copiii la joacă și dans. 

Nu ridică nimeni pretenții să existe același nivel ca și la Paris, sau la Bruxelles. Unde se regăsesc desenele originale a lui Peyo. Dar…un minim, mai decent…cred că se poate! Măcar de îi învăța un student de la arte cum să deseneze un ştrumf! Copii au nevoie de atenție! Nu este suficient să le pui  niște xerox-uri în față! Asta  îi va transforma în adulți ignoranți. Pentru că ei au fost ignorați.

Una lângă alta, chiar dacă nu au fost mulţi participanţi, a fost un eveniment plăcut şi sper ca Valonia-Bruxelles să mai  organizeze astfel de activităţi.

Sorina G.