Misterioasa întâlnire de la Bolta Rece

          “La Junimea se păstra dictonul:

Intră cine poate, rămâne cine vrea!

La Bolta Rece e consemnul

Intră cine vrea, rămâne cine bea!”

                                        

Pe la sfârşitul puţinei sale vieţi, într-o  mohorâtă zi de toamnă, Poetul Naţional  intra la Bolta Rece. S-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta, nu l-a văzut pe bădiţa Ion, şi nici pe vreun alt bădiţă, aşa că s-a aşezat, nemuritor şi rece, la o masă izolată, într-un colţ de umbră.

În partea  opusă  a sălii, la o masă plină de sticle, ţoiuri, străchini etc.,  cântau şi se veseleau un grup de studenţi exuberanţi. O tăcere respectuoasă se lăsă peste masa lor,  când  îl recunoscură  pe Poetul Naţional. Şuşotiră apoi între ei, îl chemară pe chelner şi-l trimiseră în catacombe să aducă cea mai veche şi cea mai prăfuită sticlă cu licoare magică de Cotnari, pe care o oferiră marelui poet.

- Sunt eu demn  de gestul d-voastră, prea cinstiţi învăţăcei?, se miră poetul.

- Mărite poet, doi moldoveni de pe acest pământ merită respectul nostru suprem : Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Mihai Eminescu !

După mai mult de un veac şi-un sfert, ne-am dat şi noi întâlnire la Bolta Rece, un grup de bedefili (*) români şi un francez.

La intrare  l-am salutat pe  Alo Teodoreanu,  fratele Păstorel al lui Ionel Teodoreanu, tatăl Medelenilor. La 50 de ani de la  strămutarea în paradisul epicurienilor epigramişti, admiratorii post decembristi ai celebrului oenolog (sic!)  îi ridicaseră un bust spre veşnică pomenire, în faţa pridvorului istoricei crâşme. 

În sala vegheată de privirile, unele vesele, altele triste sau sobre, ale Junimiştilor  din tablourile de pe pereţi,   ne-a întâmpinat mama chelnerilor veseli, şi ne-a întrebat unde dorim să ne aşezăm.

- La Masa Umbrelor, am cerut răspicat, şi mama chelnerilor  ne-a condus în beci, într-o hrubă cu firidă,  luminată conspirativ.

Ţuiculiţa de demaraj am servit-o însă în catacombe, câteva zeci de trepte mai jos,  dar  nu am zăbovit prea mult, că era frig ca în frigider.

Cea mai veche atestare documentară  a cârciumii Bolta Veche datează din 1786. Ea fusese construită pe ruinele unor case boiereşti, legate- se pare -  prin nişte lungi tuneluri de Casa Pogor şi chiar de Mânăstirea Cetăţuia. În ceea ce rămăsese din vechile catacombe proprietarii de la Bolta Rece adăposteau în prezent  o vinotecă de mare fală.

Am servit (ba chiar am mâncat) celebra tochitură moldovenească şi am băut câte un pahar (aşa să rămână scris, doar câte un pahar) cu licoare de Cotnari.

Evident, nu a lipsit taraful de serviciu. La cererea unei familii mixte (italo/române – el italiano vero, ele moldovence  de viţă veche) din separeul de alături, s-au cântat melodii din repertoriul local şi internaţional :

„Iașul meu drag

cu străzi-amintiri,

eu solitar

îți duc veșnic poemul primei iubiri.”

Sau

“Hava nagila,
  Hava nagila,
  Hava nagila,
   Venis mecha.”

Incitaţi de atmosfera electrizantă, italo-românii (româncele) au sărit la joc şi au dansat nişte hore ca-n poveşti! Era prima oară când vedeam o horă de trei persoane. La noi, în Oltenia, hora se joacă doar de la enşpe persoane în sus.

A fost frumos. Ba chiar, când lăutarii ne-au auzit că vorbim franţuzeşte, au venit  la separeul nostru şi ne-au cântat „Sous les ponts de Paris”. Să ştiţi că e o adevărată performanţă să cânţi la ţambal „Sous les ponts de Paris”!

Mai important decât ce s-a cântat, mâncat sau băut,  este însă ceea ce s-a discutat. 

După ce s-a disecat în detaliu  anul magic al Unirii - 1918, doctorul B., economistul D., arhitectul M. şi castelanul francez P. au  trecut în revistă starea actuală  aproape dezastruoasă a celei de-a noua arte în România,  şi s-au trasat  noile direcţii de promovare şi dezvoltare a sa : publicaţii, saloane, premii, exegeză etc.

Acum 150 de ani (olteanul - prin naştere şi copilărie) Titu Maiorescu  reunea în jurul său câţiva tineri şi entuziaşti intelectuali, mulţi reîntorşi de la studii din străinătate. Se întâlneau în mod regulat în „casa cu ferestre luminate” (era prima din Iaşi iluminată electric)  a lui Vasile Pogor:   Titu Maiorescu, Vasile Alexandri, Iacob Negruzzi,  Petre P. Carp, Mihai Eminescu, Ion Creangă, etc. Acolo ei au construit nu doar o societate culturală  modernă, dar au pus umărul la propăşirea spirituală şi economică a României, mulţi dintre ei devenind primari, parlamentari, miniştri iar Titu Maiorescu chiar prim-ministru.

Toute proportion gardée, şi noi bedefilii, am contribuit în felul nostru la propăşirea „bedelei” naţionale şi, în acest fel, a culturii româneşti.  Am canalizat entuziasmul exuberant al anilor 90, editând reviste şi albume, organizând saloane internaţionale şi concursuri naţionale de benzi desenate.  Am traversat deşertul anilor 2000, încurajând creaţia autohtonă dar şi traducând opere de calitate din  arta franco-belgiană.  Am creat aparatul critic fără de care nicio artă nu ar putea exista, publicând Istoria Benzii Desenate Româneşti, Dicţionarul Benzii Desenate din România şi monografiile celor mai importanţi creatori de la noi: Livia Rusz, Puiu Manu, Nicu Russu, Sandu Florea şi Burschi.  

 Mai mulţi profesori universitari s-au alăturat eforturilor noastre, în anii din urmă, publicând excelente opere de exegeză.

Toate acestea  vor servi ca lucrări de referinţă la numeroase teze de licenţă, dizertaţii şi teze de doctorat. Astăzi  banda desenată se predă la facultăţi şi se scrie despre ea în manualele şcolare. 

Sigur, mai sunt multe de făcut. În mod cert, nu ne vom opri aici. Întâlnirea de la Bolta Rece este doar o etapă din misiunea noastră sfântă (sic!) auto-asumată. Va veni o zi când, şi  în România,   vor fi publicate anual  sute de albume de benzi desenate,   vor exista  zeci de librării BD, zeci de saloane organizate pe toate meleagurile ţării, iar autorii de benzi desenate  vor trăi ca belferii  din drepturile de autor şi vor fi veneraţi de milioanele de cititori precum Hergé şi Uderzo, în Franţa şi Belgia.

Toate acestea într-o zi. 

Nu sunt sigur în care deceniu, secol sau mileniu. 

Dar speranţa moare ultima, ca la Waterloo: „Garda moare, dar nu se predă!”.

 * * *

La finalul întâlnirii am cerut nota de plată. Mama chelnerilor (o femeie de treabă, de altfel, pe care oricine şi-ar dori-o ca bunică) scrisese toată seara la ea, cu creionul chimic, pe care îl înmuia din când în când în gură. « Mă scuzaţi », s-a scuzat ea, « nu ne merge calculatorul ».

Am plătit, evident am lăsat un bacşiş boieresc, şi am plecat, subscriind în totalitate  dictonului Casei Bolta Rece:

    “Timpul trece, prietenii rămân!“ 

(*) Bedefilul  este un iubitor de benzi desenate. Cuvântul este un neologism de origine franceză, format prin  similitudine  cu bibliofil, cinefil, columbofil etc. Sub nicio formă a nu se confunda cu pedofil.