Hergé: „Tintin în Ţara Sovietelor” (ep. 3 – Ioan Stanomir)

Trei ani mai târziu, în 2014, scritorul şi politologul Ioan Stanomir scrie şi el minunate pagini despre Tintin, grupate în capitolul „Cărarea pierdută” din volumul Camera Obscură – vis, imaginaţie şi bandă desenată  (editura Cartea Românească): 

 „Ca şi Corto Maltese, Tintin este un actor şi un martor al timpului său. Menirea sa este aceea de a întări rezistenţa împotriva răului ubicuu, prin simplul act al solidarităţii, prieteniei şi încrederii în ideal. Fără a fi ostentiv creştină, „etica lui Tintin este dominată de imperativul carităţii şi al curajului. Reporterul şi căţelul său sunt chemaţi să reamin­tească că lumina divină încarcă de sens universul terestru şi pe toate creaturile care îl locuiesc.

Această dimensiune politică şi imagologică este cel mai puternic afirmată în textele publicate de Hergé  până la finele celui de-Al Doilea Război Mondial, înainte, aşadar, ca tentaţia colaboraţionistă să îi compromită cariera. Din chiar primul moment, Tintin, cavalerul reporter, este con­fruntat cu provocarea universului care întruchipează răul absolut: călătoria în Uniunea Sovietică este ocazia pentru Hergé nu doar de a valorifica depoziţiile unor călători occidentali, ci şi pretextul de a inventa aventura ca mediu privilegiat în care se înscrie propria sa viziune. Scriitorul belgian este un „reacţionar" ce a citit statul muncitorilor şi ţăranilor ca pe o potemkiniadă ce ascunde, stângaci, realitatea mizeriei şi a opresiunii.

în anii de după 1945, voiajul inaugural este eliminat de însuşi Hergé din canonul traducerilor. Gestul era explicabil prin efortul de a preveni asocierea lui Tintin cu o cauză ce rămâne profund nepopulară în mediile intelectuale euro­pene. Situat în contra curentului interbelic ce venerează progresul şi Moscova, Hergé evită republicarea unui text încărcat de mitologia „antisovietică". Reeditate după dece­nii, desenele sale au capacitatea de a evoca confruntarea dintre ingeniosul reporter şi angrenajul birocratic ce osci­lează între violenţă şi grotesc. Atunci când visează la întoar­cerea în spaţiul natal, Tintin visează la echilibrul arcadic al unei comunităţi şi la seninătatea asociabilă acesteia.”

De notat că simbioza dintre Tintin şi căţelul său Milou îl duc pe Ioan Stanomir cu gândul la  personajele clasice ale copilăriei noastre, Lizuca şi Patrocle, din Dumbrava minunată... Ce frumos!