Arhitectul Mati Botezatu : « Imi plac benzile desenate »

 L-aţi cunoscut pe Mati Botezatu, citindu-i excelentele eseuri asupra celei de-a noua artă pe blogul benzilor desenate.

Dar ştiaţi că el este şi un foarte bun grafician ?

Născut în 1952 la Roman, Mati Botezatu a cochetat de mic cu desenul : va debuta la 14 ani, în paginile unei reviste SF locale.

Va urma studii de arhitectură dar, în paralel, va publica numeroase desene şi caricaturi în publicaţii precum Rebus, Magazin, Flacara, Urzica etc. A mai semnat benzi desenate, afişe de teatru, coperţi şi ilustraţii de carte şi de revistă.

Volumul ilustrat de el, Peripeţiile iepuraşului Emanoil (apărut în 1989 la editura Junimea din Iaşi) are şi acum cititori nostalgici pe internet (www.amcititocarte.ro)  

Pe noi, bedefilii, ne-a uimit în 1991, când a editat  revista de benzi desenate Imago, echivalentul românesc al revistei franceze Metal Hurlant. În unicul număr al revistei au apărut BD SF şi comice care  nu se mai adresau copiilor, ci tinerilor şi adulţilor : Moai de S. Anghel, Five O`Clock de Radu Gabrilescu, Asul Aşilor şi Video-Clip, de  Mati Botezatu, Bis de Dorel Găină (care semnează şi coperta), Bâlciul de Viorel Pîrligras şi Sfârşitul  periplului, al americanilor Jones şi Al Williamson. Spre deosebire de celelalte reviste de BD, aceasta are şi  articole, « Info Rock », « Istoria BD », în traducerea lui Radu Gavrilescu şi mai ales un  celebru  editorial semnat de Luca Piţu, Două învârtiri în jurul bedeului.

.Meseria l-a acaparat complet după această dată, dar a rămas un mare colecţionar, aşa cum ne arată şi interviul de mai jos, apărut iniţial în ziarul Gândul.

Ulterior, Mati Botezatu se va implica  în organizarea unui salon ieşean al benzii desenate, alături de  Centrul Cultural Francez şi Ordinul  Arhitecţilor din Iaşi. În prezent a terminat de scris primul studiu teoretic românesc asupra benzii desenate  europene, din care aţi putut citi fragmente pe blogul nostru. Volumul se numeşte ABC...BD şi va apare în acest an la editura Adenium din Iaşi.

“A făcut grafică, afişe, ilustraţie, coperţi de carte, scenografie şi emisiuni TV. Din spirit practic, a ales proiectarea. Astăzi, un raft lung cât ultimii 18 de ani, populat de albume, îi dezvăluie BD-filia

Sunt spaţii care te co­ple­şesc. Au rafturi peste rafturi, cărţi peste cărţi, alte rafturi, cd-uri, dvd-uri, alte cărţi. Deloc dezordine, ba dim­potrivă, armonie, eleganţă. Printre ele, o chitară electrică şi vocea lui Frank Zappa. Sunt oameni care te copleşesc. Au citit cărţile, au ascultat muzica, au amenajat locurile în care picioarele vor să se oprească şi timpul aleargă. Mati Botezatu, arhitect matur, fost grafician, fost realizator al unui mare nu­măr de emisiuni la TVR Iaşi şi autor de benzi desenate, este unul dintre cei puţini. A început să publice de la 14 ani, căci nu s-a putut  împotrivii chemării vi­zualului. 

Revista „Pif“, cea care a dat cu­loare multor copilării şi ti­ne­reţi în perioada comunistă, l-a familiarizat cu un produs nou - banda desenată. Pe scurt, BD. Plăcerea lecturii s-a rami­fi­cat şi a născut, după o perioadă de exersare, satisfacţia creării unor producţii proprii. Deşi nu mai desenează (decât sporadic) din 1991, deţine aproape 400 de albume de BD, aliniate pe sin­gurul raft ce le suportă în sigu­ranţă greutatea. Cel mai apro­piat de pardoseală.


„Imago“

Mati Botezatu nu e un con­sumator întâmplător de BD. Ani buni a făcut grafică, afişe, ilus­tra­ţie şi coperţi de carte, sce­no­gra­fie. „În 1974 am realizat o ex­po­ziţie de grafică (în Sala Pa­şilor Pierduţi a Universităţii „Al.I.Cuza“). Se prefigura un lucru nou, plecat dintr-un fel de transpunere grafică a metodei reducerii la absurd - preluată din matematică. Rezultanta vizuală era o sumă de aberaţii, pornită din percepţia eronată a unor elemente spaţiale, trans­pu­se deliberat aiuristic pe su­prafaţa 2D a hârtiei. Dar, trebuie să recunosc, am perceput toată activitatea asta ca una pe plan secund, căci arhitectura nu îţi lasă foarte mult timp liber. Benzi am publicat şi înainte de ‘90 şi nu doar în reviste pentru copii sau în almanahuri. Au apărut  în programul de sală de la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“, sau incluse în afi­şele pe care le-am lucrat pentru spectacolele Teatrului „Lucea­fărul“.  Timpul democraţiei a adus cu sine o oarecare di­minuare a atenţiei faţă de cul­tură şi, im­pli­cit, o scădere a veniturilor ar­tiş­tilor, aşa că a ramas acolo unde activitatea este în mare mişcare: pro­iec­tarea. Nu înainte de a face o în­cercare destul de ambiţioasă: prima revistă de BD din Ro­mâ­nia de după ‘89, „Ima­go“. Editorialul introductiv, marca Luca Piţu, dădea indicii despre un produs, un mesaj, ceva mai mult decât un „bede“.
„Imago“, în ciuda unor autori motivaţi şi entuziaşti, nu a avut noroc. Primul număr a rămas ul­timul, pentru că nu a avut di­fu­zare. „A fost scoasă într-un ti­raj foarte mare şi trebuia răs­pândită. Dar editorul, revista „Con­vorbiri literare“, nu s-a ocu­­pat îndeajuns şi între­prinderea s-a autodizolvat“. Oda­tă cu ea, au­torul a devenit doar un cititor (exceptând câte­va planşe spo­radice, alături de producţia de scenarii BD - păs­tra­tă la sertar).


Pentru consum
„În anii de dinainte de ‘89, ci­team reviste cu benzi dese­nate, în măsura în care reuşeam să le găsesc. În Franţa, banda de­se­nată care solicită un anumit ni­vel de înţelegere este denumită BD pentru adulţi. Planşele publicate în reviste, integral sau în episoade, sunt reunite în albume. Un album cuprinde, în medie, 50 de planşe (alb-negru sau color), însă se întâmplă uneori să ajungă la 200. Atunci când un album face să aibă ur­mare, seria formată (deter­mi­nată de succesul la public) nu­mără 10-20-30 şi chiar mai mul­te  tomuri.  Nu de puţine ori se practică reunire a acestora într-o „integrală“ - respectiv un super­album colector. Prezen­ta­rea grafică şi calitatea ope­ra­ţiu­ni­lor de legătorie  fac aceste pro­duse compatibile calitativ cu albumele de artă“.
Începutul imensului raft a fost albumul cu numărul 1 pe care, surprinzător, nu l-a cum­părat. În ‘90, francezii au adus cărţi la Bucureşti, cum se prac­tica, sub forma unui fel de „aju­tor“ dat imediat după Revoluţie. S-a organizat distribuţia lor. A adu­nat câteva cupoane, oferite de un ziar, care îi dădeau drep­tul să îşi aleagă trei cărţi. Dintr-o bibliotecă-gigant. Şi una dintre ele a fost un album de BD. Pe al doilea l-a primit cadou - un album de excepţie, al cărui scenarist era regizorul Federico Fellini - „şi el mare pasionat al genului altfel numit povestire ilustrată secvenţială, nu foarte îndepărtat, prin unele meca­nis­me, de cinematografie.“
Despre cum s-au înmulţit albumele de bandă desenată în biblioteca lui Mati, pot povesti prietenii. Cei care au călătorit în Franţa şi care trebuiau să vi­zi­teze librăriile în căutarea al­bu­melor de pe lista de pre­fe­rinţe.
„Vin destul de încărcaţi. Deja am 19 primite anul acesta. Le scriu ce doresc să îmi aducă şi ceea ce ştiu că pot să găsească direct de pe rafturi. Acelea mai rare le primesc prin bunăvoinţa bunului meu prieten MDG, care le comandă din vreme prin In­ter­net şi apoi le poartă pe ae­ro­porturi, în valiză - renunţând să-şi aducă, în favoarea pasiunii mele, propriile cărţi, aban­do­na­te la Paris. O dată pe an, când ajung în Franţa, le aleg singur din librării. De regulă, rămân consecvent admiraţiei pe care o am pentru autori ca Pratt (maes­trul scenariului), Moebius (maestrul fanteziei şi abilităţii gra­fice), Prado, Manara, Schui­ten, Bilal, Comes, Makio, Maes­ter, Gotlib, Mandrika, Caza (nu foarte mulţi, dar nici puţini)“.


Colecţie
Nu a ales piaţa românească dintr-un singur motiv: nu prea există, deşi păstrează toate creaţiile autorilor din ţară. Ca dintr-o altă lume, librăriile pa­ri­ziene deprimă vizitatorul cu o ofertă serioasă, substanţială. Franţa atribuie BD-ului statutul (preţios) de a noua artă. Există aproximativ 200 de edituri care publică, în mod constant, o astfel de producţie. Preţul unui album de BD, în ciuda apa­ren­ţelor, nu e ridicat. Cele mai ief­tine costă 9-10 euro, media fiind de 12-13 euro. În acelaşi timp, există o bursă a albumelor şi un intens comerţ cu planşe ori­gi­nale sau titluri în serie redusă.  Şi totuşi 400 de albume în­seam­nă, mai mult decât o in­ves­tiţie, co­e­­renţă. „Colecţie“ su­nă nu doar cli­şeic, ci şi departe de in­ten­ţiile lui Mati. „Când iei pro­duse de serie, nu te poţi numi co­lec­ţionar. Nici nu e asta esen­ţa, le cumpăr pentru că îmi place să le citesc, nu ca să le ex­pun. Sunt mai degrabă con­su­mator“. Dar „tezaurul“ său de BD-uri ar putea depăşi multe bib­lioteci anemice, deloc spe­cia­lizate.


Festival, la Iaşi
În momentul de faţă, banda desenată nu este cultivată şi nu se găseşte pe primele locuri în lista preferinţelor românilor, în timp ce, pe acest domeniu, fran­cezii bat recorduri de vânzări. „Salonul Internaţional anual de BD, care va avea loc peste câ­teva luni la Constanţa, prin stră­dania  consecventă a d-lui Dodo Niţă, animatorul aso­cia­ţiei BD-fililor din România, în­cearcă să impună şi fenomenul atât de pre­zent în zonele tra­di­ţionale în care este consacrat de peste 100 de ani şi să facă să se mişte lucrurile acestea şi pe la noi. De altfel, banda desenată are o im­por­tantă componentă educati­vă. Există manuale şco­lare pre­zentate sub formă de BD-uri şi chiar Biblia din peste 1.000 de planşe excelent de­se­nate“.
Din acest motiv, manifes­tă­rile de o amploare ceva mai lar­gă, pot avea răsunet. Anul viitor vom organiza la Iaşi un Salon Internaţional al Benzii Desenate   anul viitor. „Ne-am dori să îi aducem pe Schuiten (gra­fi­cian) şi pe Peeters (scenarist), autorii albumelor din extra­or­di­nara serie „Les Cites Ob­scu­res“ („Oraşele Obscure“). Una din idei este să îl invităm şi pe Umberto Eco, în măsura în care vom reuşi, pentru a ţine o con­fe­rinţă. El e un foarte bun cu­nos­cător al feno­me­nului BD. Sper să avem spri­ji­nul Ateneului Tătăraşi, in­stituţie ce ar putea pa­trona Salonul, şi al Centrului Cultural Fran­cez“. Ca la orice salon de gen, din program nu vor lipsi expoziţiile, fil­mele rea­lizate după BD-uri celebre, con­cursurile pentru copiii talentaţi şi alte manifestări ce vor să aducă „a noua artă“, deloc lip­sită de controverse, în atenţia unui public nu îndeajuns de iniţiat, pentru „a prinde gustul“. Ca prim pas.
Educarea o va face fiecare, oda­tă „contaminat“ pentru că simpla parcurgere nu e sufi­cientă.
 „Aceasta ar fi şi încăr­că­tura de idei a cărţii la care lu­crez: „BD - Începe aventura !“: în afară de acel „Îmi place“, care e pur personal şi care, în ge­neral, dezvăluie admiraţia către pro­dusele artistice , trebuie fă­cut apel la identificarea, ju­de­carea mijloacelor artistice de care  s-au servit creatorii, pre­cum şi la înţelegerea criteriilor es­te­tice. Ca urmare, şi nu lesne, se poa­te descoperi amprenta sti­lis­tică, aportul creativ, imen­sa în­căr­cătură de fantezie în  exer­ciţiul transpunerii acestora cu mă­iestrie. Trebuie să te co­nec­tezi la tot ce e în jurul fe­no­me­nu­lui, la literatură, grafică, ci­ne­­ma­­tografie“. »

Gandul.info, 17.03. 2008