o cronică de Eduard Pandele
“Epoca mea de aur” e un roman grafic autobiografic colorat și plin de poezie, în care Daniel Horia își povestește copilăria - fiu unic într-o familie mare de bucureșteni, devine (evident) centrul atenției și e înconjurat de dragostea tuturor.
E o copilărie fermecată, plină de creioane colorate, cărți, jocuri și plimbări prin parcurile bucureștene, extrem de departe de realitatea epocii - dar copilul devenit narator strecoară cu dibăcie detalii care echilibrează povestea, adaugă tensiunea de care e nevoie, și chiar… educă pe cei care n-au trăit în perioada respectivă. Desenul e condus cu măiestrie, devenind rând pe rând vesel, tensionat, trist și înspăimântător; decupajul e clar și eficient, segmentele poveștii sunt clar demarcate, grafica completând și confirmând schimbarea vocii auctoriale.
Daniel are nu doar ochi și mână de artist, ci și un talent natural de povestitor, transformând pățanii obișnuite din viața oricărui copil al anilor respectivi în adevărate aventuri ale “puiului de aur”. Mai mult, am zâmbit foarte des, pentru că secvențele lirice sau comentariile informative sunt întrerupte dibaci de glume directe - precum vecinii nevoiți să aprecieze muzica clasică, fie că vor sau nu 
ori de detalii subtile - nici unui copil nu-i place marțipanul, probabil că nici copiilor vameșilor, așa că e normal să nu fi fost subtilizat din pachetul trimis din Germania
ori de detalii subtile - nici unui copil nu-i place marțipanul, probabil că nici copiilor vameșilor, așa că e normal să nu fi fost subtilizat din pachetul trimis din Germania 
Dar viețile fericite sunt rareori interesante (pentru că, în ciuda eforturilor lui Daniel de a alterna lumini și umbre, ca într-un serial TV celebru în epocă, povestea e una fericită), așa că a doua jumătate a cărții e în contrast puternic cu prima - e momentul în care copilul (și, mai ales, familia lui...) se lovește în plin de una dintre problemele epocii comuniste, problemă cu care se mai confruntă încă mulți români - sistemul de sănătate. Doctori aroganți și incapabili să-și recunoască greșelile (darămite să le rezolve…) existau și atunci, continuă să existe și acum.
Din instinct sau din meșteșug, Daniel extinde povestea la nivelul unei saga de familie, întrerupând monotonia dramei medicale și făcând o incursiune în istoria mai veche a României. Vocile celorlalte personaje (mama, bunicii..) adaugă prospețime și lămuresc o perioadă pe care copilul, personajul principal și naratorul de până atunci, nu avea cum s-o povestească.
Finalul luminos și inocent ridică însă fiori pe șira spinării cititorului avizat - pentru că, deși cartea n-o spune explicit, ultima pagină a cărții se întâmplă în 27 aprilie 1986…
Aștept deci continuarea, sperând că umbra Cernobâlului va rămâne doar atât - o umbră.
Un roman grafic care spune o poveste nostalgică și sinceră, destinată adulților (în ciuda stilului colorat și vesel) - atât celor care au trăit aceeași copilărie și cărora le va face plăcere să se recunoască ici și colo, cât și celor născuți mult după 1989 și care vor să afle cum se trăia în ultimii ani ai comunismului românesc.
Eduard Pandele
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu