Uneori, când mai stau la un pahar de vorbă cu scriitori sau artişti de vârsta
a treia, îmi povestesc cum
beau ei Pepsi la restaurant, în anii 80, dar pe ascuns, în ceşti de ceai (cu
complicitatea chelnerilor sau şefilor de sală)
ca să nu ştie restul clientilor, care nu aveau dreptul decât la Cico sau
Brifcor.
Îi ascult în tăcere, şi mi-e jenă să le spun că, în aceeaşi ani, eu beam
Pepsi… cu naveta.
În acei ani plumburii, judeţul Olt şi « muncipiul » reşedinţă de judeţ Slatina se aflau în mâinile clanului Bărbulescu. Cum, nu ştiţi cine erau Bărbuleştii, oamenii cei mai respectaţi, detestaţi şi temuţi din tot judeţul ?Adevărul e că nu aveţi de unde să-i ştiţi, dacă aţi venit pe lume după 1980…
Ei bine, Bărbuleştii erau sora şi
cumnatul Majestăţii Sale Ceauşescu Intâiul, cum l-a botezat scriitorul
exilat Virgil Tănase, într-un articol publicat de presa franceză (drept mulţumire, tovarăşul Nicolae Ceauşescu i-a trimis un
buchet de… gloanţe, noroc că „haiducul” desemnat să i le „înmâneze” a defectat…).
Elena Bărbulescu era Inspectorul General al Inspectoratului Şcolar Judeţean
Olt (unchiul Costinel, care era inspector şcolar, când se referea la ea,
pardon, la Ea, nu-i spunea decât Generalul).
Emil Bărbulescu, fiul lor, era
adjunctul comandantului Miliţiei Judeţene Olt, dar toată lumea credea că este
chiar el comandantul.
Locuiau într-o vilă aflată chiar în centrul oraşului, şi-şi marcaseră
teritoriul plantând pe dealul Grădiştei nişte tablouri uriaşe – mari cât faţada
unui bloc cu mai multe etaje – cu
portretele Tovarăşului şi Tovarăşei, de
ziceau oltenii că-s a 8-a minune a lumii. La început tablourile fuseseră pictate – se pare că de un artist
local, Mihai Dumitru Martalogu – pe
pânză, dar nişte slătineni
anti-dinastici le dăduseră foc. Atunci au fost pictate pe tablă, şi plasate sub
paza permanentă a unor miliţieni vigilenţi.
În decembrie 89, vajnicii revoluţionari slătineni au făcut două fapte de
mare vitejie: au dărâmat tablourile de
pe Grădişte şi au devastat vila mini dictatorilor locali.
La fel ca şi Sibiul, dirijat de însuşi Nicu Ceauşescu, fiul cuplului prezidenţial şi viitorul conducător planificat al României socialiste (ghinionul lui că nu a mai fost nicio Românie socialistă, după 1989), oraşul Slatina, dar mai ales « oraşul » Scorniceşti – locul unde se născuse mult iubitul fiu al poporului, erau incredibil de bine aprovizionate în acei trişti ani 80, când – în toată ţara - mâncarea se dădea pe cartelă, sau nu se mai dădea de loc.
Tot judeţul venea la Slatina şi se aproviziona cu mâncare, dar şi cu haine
sau produse de cosmetică, spray-uri, săpunuri mai bune, pastă de dinţi
chinezească (mult superioară « Cristalului » autohton, cel puţin la gust).
Veneau chiar şi de la Craiova, să facă shopping
(pe vremea aceea se spunea, banal, cumpărături) la nou inauguratul magazin
universal Oltul. Printre cei din urmă se număra şi familia mea.
Nicolae Ceauşescu dorea să pună o nouă mască pe faţa hâdă a regimului
comunist şi de aceea (între) deschidea
porţile României către produsele occidentale, iar Pepsi Co, văzând că nu
reuşeste să-şi depăşească concurentul tradiţional, Coca-Cola, pe teren propriu,
în State, s-a orientat către cucerirea
pieţii internaţionale.
Nu cunosc conţinutul contractului dintre Pepsi Co şi autorităţile
româneşti, dar bănuiesc că una din clauze cerea exclusivitate şi interzicea
fabricarea Coca Cola în România.
Pepsi Cola a ocupat imediat piaţa
românească, unde nu avea ca şi competitori decât banalele citronade cu gust de
lămâie.
Am păstrat ani de zile, lipit pe perete, un afiş decupat din revista
Flacăra, cu un pahar plin cu Pepsi şi cuburi de gheaţă şi cu sloganul "Avânt şi energie !"
Sloganul fusese conceput de prietenul meu din viitor, scriitorul Vlad
Muşatescu, pe atunci tehnoredactor la revista Flacăra, care îl va folosi de
multe ori în romanele sale detectivo-umoristice cu Al. Conan Doi.
Dar, cum în România nicio minune nu ţine mai mult de trei zile, nici minunea Pepsi nu a durat, decât vreo 10-12 ani. În anii 80 Pepsi nu se mai vindea decât pe ascuns, chiar şi în restaurante.
Dar, cum în România nicio minune nu ţine mai mult de trei zile, nici minunea Pepsi nu a durat, decât vreo 10-12 ani. În anii 80 Pepsi nu se mai vindea decât pe ascuns, chiar şi în restaurante.
Tata era prieten (fusese coleg de liceu)
cu şeful de sală a unui restaurant din Scorniceşti şi vara, când veneam
la Clocociov mai multe zile, dădea o fugă până la Scorniceşti şi se întorcea cu
câte o navetă de 24 de sticle de Pepsi în portbagaj !!
Băutul sticlei de Pepsi se desfăşura conform unui adevărat ritual. Cu o zi înainte puneam o sticlă (numai una, pentru a nu fi tentaţi) la frigider. A doua zi, după prânz, eliberam masa de farfuriile şi vasele murdare şi puneam pe ea sticla de Pepsi şi două pahare transparente (obligatoriu paharele trebuiau sa fie transparente, nu colorate).
După care desfăceam sticla cu un deschizător de capace de bere şi începeam prin a savura zgomotul unic - pşiiittt ! - pe care îl făcea dioxidul de carbon când ieşea din sticlă, în timp ce turnam conţinutul în cele două pahare. Apoi sorbeam lichidul magic cu veneraţie, prelungind cât mai mult extazul papilelor gustative, răsfăţate de bulele lichidului colorat, care sfârîiau orgasmic pe limbă.
Numai după aceea înghiţeam băutura răcoritoare, încercând să-i reţinem gustul indimenticabil.
Da, ştiu, cu astfel de plăceri minuscule ne-a ţinut regimul comunist în
lesă vreme de 42 de ani…
Dar
copilăria mea - şi sunt sigur că nu
numai a mea - a fost atât de frumoasă şi
datorită culorilor vii ale revistei Pif Gadget şi a gustului unic şi inimitabil
al băuturii Pepsi Cola.
coperta a IV-a a unui număr din revista "Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice" 1967 |
3 comentarii:
Buna ziua. In Orion Nr. 4 a aparut
„Bătălia Arbatului“, fragment din
Campionul reginei Shaana cea dintîi
dintre Cronicile lui Gondor,
repovestite de Mihnea Columbeanu.
Mi-a placut acest text si am cautat
inca de pe atunci o carte care sa
se numeasca Cronicile lui Gondor.
Astazi, dupa cea a lecturat istoria
Revistei Orion, scrisa de dumneavoastra,
am cautat din nou (pe Google,
de asta data) o carte care sa se
numeasca Cronicile lui Gondor.
Chiar esista aceasta lucrare sau
este doar un fragment scris
de Mihnea Columbeanu?
Va multumesc, Vasile P.
Inainte de 1989 am fost de multe ori in Slatina si imi aduc aminte de portetre dar imi aduc aminte si de o inghetata foarte buna din orasul vechi, facuta de un turc sau un albanez
Mulţumesc pentru comentariu. Povestirea despre "turci" şi gustul inegalabil al îngheţatei lor este în curs de "fabricaţie"...
Trimiteți un comentariu