Rahan și pariul Nostalgiei

(c) Andre Cheret & Roger Lecureux

Introducere

            S-a scris că benzile desenate sunt a noua artă (Lacassin 1971). S-a scris că, de fapt, benzile desenate reprezintă doar o juxtapunere de imagini și text în cadre ordonate secvențial (McCloud 1994, 9). Fără a vorbi de artă, în România benzile desenate cu greu pot fi numite o afacere de succes. Singura serie de albume BD publicată înainte de revoluție, în perioada în care benzile desenate erau ceva mai vizibile, fiind publicate în revistele și suplimentele pentru copii patronate de structurile de resort ale Partidului Comunist Român, a fost Colecția Stadion. Lansată la începutul anilor ’70, seria publicată de editura omonimă a însumat 10 albume, șapte din acestea adaptări după romane precum Toate pânzele sus!, de Radu Tudoran, sau Căpitan la 15 ani, de Jules Verne. Succesul acestei colecții, ne spun autorii Istoriei Benzii Desenate Românești, Dodo Niță și Alexandru Ciubotariu, este demonstrat de tirajul mare la care acestea au ajuns în 1973: 65.590 de exemplare, la prețul de 7 lei pe exemplar (2010, 148-150). Sfârșitul abrupt al colecției serie ar fi cauzat, susțin autorii, de criza petrolului de la jumătatea anilor ’70, pentru că „activul de stat și de partid a dat ordin să fie tăiate cheltuielile superflue, iar printre cele sacrificate a fost producția editorială și mai ales cărțile de benzi desenate” (p 150). Deși nu putem spune cu siguranță că au predominat motivele economice sau dacă și binecunoscuta schimbare spre Maoism în linia ideologică a regimului din acei ani a jucat un rol, dar abia în 2010 va mai apărea o colecție de reviste (nu albume) BD de asemenea anvergură. Desigur, vorbim despre traduceri ale BD-ului francez Rahan, lansate  pe piață aparent pe logica nostalgiei românilor pentru titlu, cu rezultate mixte după cum vom vedea. Acum, întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem este „Poți avea succes pe piață cu benzi desenate mizând pe nostagie?”.

Un BD francez în România

După cenzura Ocupației naziste revistele franceze de benzi desenate încep să reapară pe piață în 1945, iar cea mai răsunătoare dintre acestea este noua revistă Vaillant a Partidului Comunist Francez. Deși la început a conținut benzi desenate serializate precum Les Pionniers de l’esperance, o serie de aventuri științifico-fantastice, creată de Raymond Poivet și Roger Lecureux, în care un grup multi-etnic de bărbați și femei pornesc în misiunea de a răspândi un mesaj de toleranță în galaxie, revista va cunoaște adevăratul succes prin seria Pif le Chien, creată de José Cabrero Arnal (Miller 2007, 18). Popularitatea în rândurile publicului cititor de benzi desentate a câinelui antropomorfizat pe nume Pif, creația lui Arnal de pe vremea când lucra la ziarul L'Humanité, va fi atât de mare încât în două relansări succesive, va da numele revistei. În 1965 Vaillant devine, așadar, Le Journal de Pif iar patru ani mai târziu, Pif Gadget, revista de imens succes care a inundat chioșcurile de ziare franceze în anii ’70 și ’80 cu „gadgeturi” - jucării „surpriză” cu care venea împachetat fiecare număr. În paginile acestei reviste va vedea tiparul pentru prima dată faimoasa serie Rahan, creată de Andre Cheret și fostul „pioner al speranței” Roger Lecureux, înfățișând un „erou preistoric, apărător al unui set indiscutabil de valori umaniste”(p. 19). Cu părul lung și blond, curajos, inteligent și empatic, personajul Rahan, supranumit le fils des âges farouches, va ajunge să fie publicat în zeci de volume în Franța dar și în alte țări din Europa.

Printre aceste țări s-a numărat, desigur, și România. Pe filiera Partidului Comunist Român, Mihai Negulescu, redactorul-șef al revistei Cutezătorii, merge în iarna lui 1969 la Paris și se întâlnește cu editorii revistei Pif Gadget, în vederea încheierii unei colaborări de lungă durată între cele două redacții (Niță și Ciubotariu 2010, 75). Alunecând pe ultime valuri ale „dezghețului” ideologic de la sfârșitul deceniului al șaptelea și a înfrățirii dintre cele două partide comuniste, încep să apară exemplare cu aventurile lui Rahan și în România, mai cu seamă prin intermediul serviciilor de abonament oferite de Poșta Română. Caracterul inedit precum și calitatea artistică a revistei produse în Occident a asigurat epuizarea stocurilor livrate chioșcurilor de ziare astfel încât abonamentele prin poștă au devenit în scurt timp singura metodă sigură de a procura în mod constant revista. Nu ne-au rămas cifre exacte ale tirajului revistei în România, însă estimările personale ale lui Dodo Niță, bazate pe numărul abonamentelor disponibile pentru fiecare județ, plasează numărul minim pe țară undeva în jurul a 20.000 de exemplare. Periplul românesc al revistei ia sfârșit în 1981, poate din pricina măsurilor economice din acele vremuri și „eliminarea importurilor pe valută” (p 263), sugerează autorii Istoria Benzii Desenate Românești.

După 1990, însă, vor mai fi câteva încercări de a readuce Rahan, într-o formă sau alta, în România: Editura Aldo Press a reușit să scoată un singur număr în 1998; Editura Rolit International a editat patru numere în 2003 iar în 2007, șapte numere publicate de Editura A&A. Singura editura care până în prezent a reușit să spargă „blestemul Rahan”, dacă i se poate spune astfel, este Adevărul Holding care, pe 1 iunie 2010, a lansat o nouă colecție de benzi desenate Rahan, într-un tiraj uriaș de 200.000 de exemplare. Acestea nu mai pot fi numite albume BD din simplul motiv că structura editorială (trei povești, articole de curiozități din Africa) pare a fi cea a unei reviste; prin contrast, un album BD ar fi conținut, după standardul francez, 46 de pagini de poveste în benzi desenate neîntreruptă (e drept că nici albumele din Colecția Stadion nu au respectat acest „standard”, formatul adoptat fiind cel de 32 de pagini).

Marketizarea nostalgiei

Pentru a putea răspunde la întrebarea propusă în partea de început, va trebui întâi să definim conceptul de nostalgie și să vedem dacă acesta influențează preferințele de consum ale indivizilor.

Corelarea nostalgiei cu preferințele consumatorilor nu este o idee nouă. Morris Holbrook (1993), de pildă, a încercat să lege nostalgia de o altă variabilă adeseori amintită, vârsta, și să vadă cum influențează acestea „consumul nostalgic” (p 245). Când vorbește despre nostalgie, Holbrook se referă la „dorul pentru trecut (...) sau o înclinaţie pentru posesiunile şi activităţile asociate cu zile de altădată”. Aplicate pe filmele premiate cu Oscar, cercetările lui Holbrook au sugerat greutatea pe care o are nostalgia în preferințele consumatorilor dar și independența acesteia de vârstă, ambele reprezentând aspecte diferite ale aceluiași model de preferințe bazate pe nostalgie.

 În mod normal, calculele pentru revista Rahan ar fi simple: cei care au citit în copilărie aventurile lui Rahan în revista Pif Gadget, vor cumpăr astăzi revista Rahan să retrăiască senzațiile din trecut, sub pretextul de a le cumpăra pentru proprii copii. În ziua lansării și în săptămânile care au urmat, revista a beneficiat de o campanie mediatică agresivă, orchestrată de ziarul Adevărul. Articole intitulate „Rahan, cel mai potrivit cadou de 1 iunie”, „Clujenii încântaţi de Rahan“ și „Colecţia Rahan, cadoul ieşenilor pentru cei mici” prezentau Rahan drept cel mai bun produs publicistic pentru români și copii acestora de când s-a inventat tiparul. Alte articole precum „Bătaie pe Rahan”, „Sibienii au ieșit, prin ploaie, după Rahan” și chiar „Rahan a făcut furori în rândul nostalgicilor” (Adevărul 2010) pictau imaginea unui public cititor înnebunit sau extaziat după revistă, depășind obstacole semnificative pentru a o cumpăra de la chioșcurile de ziare. Așa să fi stat lucrurile în realitate?

În primul rând, totul sau, mai bine zis, nimic nu s-a desfășurat conform planului. Debutul enorm de 200.000 de exemplare, s-a „vândut” (primul număr al revistei fiind gratuit) doar în 35.000 de exemplare (Reporter Virtual 2010), o cifră care a continuat să scadă în săptămânile ulterioare, odată cu venirea frigului. Se cunoșteau cu mult înainte de lansarea acestei reviste problemele financiare pe care Adevărul Holding le avea cu vânzările colecțiilor de carte vândute împreună cu ziarul. Din pierderile totale în valoare de 50 de milioane de euro înregistrate în 2009 de presa scrisă din România, așadar în anul anterior apariției colecției Rahan, pierderile Adevărul Holding au reprezentat jumătate din această sumă, conform Registrul Comerțului (Ziare.com 2010). Se pare că nici cărțile nu s-au vândut pe cât de mult s-a promovat, anunțurile de vânzare de volume din diversele „Colecții Adevărul” putând fi găsite cu zecile pe platformele online de profil. În aceste circumstanțe, nu știm dacă strategia de marketing din spatele acestor colecții poate fi numită un succes.  

În al doilea rând, ce spuneau nostalgicii care frecventau atunci site-uri de profil precum salonbd.ro despre revistă, cei care, conform articolelor din Adevărul, se „băteau” pe revistă? „Coperta arată bine. În rest nu...nici concursul, nici cuprinsul, nici jocul, nici chiar benzile desenate” (Filip) sau „e foarte lăudabil ce au făcut cei de la adevărul de a scoate rahan, dar este o treabă tipic românească, pe jumătate făcută” (Costel) și chiar „Nu cred că am văzut până acum o bandă desenată tipărită în condiții mai proaste. La orice altă editură, chiar și pe vremea lui Ceaușescu așa ceva era trecut direct la rebut”, ne spune Cresponeus (salonbd.ro 2010). De fapt, majoritatea părea a continua să cumpere revista numai pentru a „sprijini cauza și sperăm că cei de la Adevărul sau alte edituri să prindă curaj în publicarea bd-urilor de calitate”. Aceștia să reprezinte publicul țintă al revistei, cel pe care îl avea în minte Adevărul Holding?

Concluzii

Am văzut cum albumele de benzi desenate nu au cunoscut un succes de durată în România înainte de publicare revistelor Rahan de către Adevărul Holding, și cum nici aceasta nu s-a bucurat de o primire lipsită de critici. Calitatea tipografică scăzută, adică imagini decolorate și șterse, de fapt scanări după paginile revistelor și albumelor vechi, ce nu pot fi comparate cu revistele originale, pe care le puteți vedea și singuri în colecția de publicistică a Bibliotecii Centrale Universitare din București, politica editorială discutabilă precum și o strategie de marketing greșit aplicată par să fi înstrăinat publicul țintă, cumpărăturii pasionați, cei cu adevărat interesați de benzi desenate, și e destul de greu de crezut că revista a putut atrage cumpărătorii celorlalte reviste pentru copii de pe piață. Acestea s-au resimțit în pierderile financiare ale editurii. Povestea mediatică a revistei Rahan a luat sfârșit destul de repede și pentru că „adevărații fani” sau „nostalgicii” preferă să nu-și cheltuiască banii pe un produs inferior celui citit în copilărie iar copii, publicul țintă de jure, probabil că nu au fost chiar atât de interesați de un Tarzan cu părul blond în timp ce alte distracții precum jocurile pe calculator au fost mai la îndemână.

Bibliografie

Holbrook, Morris B. „Nostalgia and Consumption Preferences: Some Emerging Patterns of Consumer Tastes.” The Journal of Consumer Research 20, nr. 2 (Septembrie 1993): 245-256

Lacassin, Francis. Pour un neuvième art: la bande dessinée. Paris: Union générale d'édition, 1971

McCloud, Scott. Understanding Comics. The invisible art. New York: HarperPerennial, 1994.

Niță, Dodo și Ciubotariu, Alexandru. Istoria Benzii Desenate Românești (1891-2010). București: Editura Vellant, 2010

Cătălin Buzoianu 

Mai 2011

  

Cătălin Buzoianu este student la Masterul de Antropologie din cadrul Facultății de Științe Politice, SNSPA, București. Textul de mai sus reprezintă lucrarea sa pentru evaluarea finală la cursul "Sociologie Aplicată: Marketing și Consum" din anul al III-lea de facultate.