Literatură și benzi
desenate. Concepte și delimitări
Benzile desenate sunt în continuare la modă, dar, dincolo de colecțiile de
desene animate consacrate adaptării textelor literare, fenomen care interesează
astăzi toate editurile, romanul grafic,
pe care mulți îl consideră un gen nou, dar deja bine
stabilit, trebuie să ne forțeze mai întâi să regândim
raportul dintre literatură și benzi desenate.
Succesul romanului grafic nu
este singurul element care determină
întoarcerea la rădăcinile narative ale mass-media. Benzile desenate
literare fac parte dintr-o renaștere
generală reprezentată de sincronizarea dintre structura narativă și structura mediatică, „mediagénie”[1] în termenii lui Philippe Marion. Interferența domeniilor mult timp separate, literatura de
specialitate și cărțile de
benzi desenate, a devenit, în prezent, evidentă. În ceea ce privește strategia de organizare a domeniului
literar, recent, a fost luat în considerare și
modul în care benzile desenate pot reprezenta o formă de re-lectură și de reciclare a textului literar. Se remarcă o
mare reticență față de anumite forme de corespondență dintre text și imagine. Așa cum mulți se tem de lipsa
de suprapunere a benzii desenate cu
scenariul, la fel se întâmplă și cu teama generată de faptul că lucrarea finită ar putea reduce
imaginea la un rol pur ilustrativ.
Într-adevăr, prin narațiune
vizuală sunt denumite
benzile desenate care pot dezvolta un nucleu narativ exploatând posibilitățile narative ale
imaginii în sine. În termeni concreți, există trei aspecte care, în mod ideal, se
consolidează reciproc, în ceea ce privește validarea benzilor desenate ca formă de
lectură a discursului narativ. Mai întâi, imaginea se presupune a fi construită
în așa fel
încât, în ciuda naturii sale fixe, să genereze lectura, indiferent dacă
reprezintă sau nu un element de impact. În al doilea rând, efectul narativ
trebuie, de asemenea, să rezulte din succesiunea imaginilor, care singure, prin
efectele de editare contribuie la o întărire a narațiunii. În al treilea rând, o
valoare deosebită se acordă și romanelor grafice care, în timp ce sunt publicate, reușesc să salveze ceva
din dinamica temporală ce a caracterizat genul la momentul în care forma sa de
publicare dominantă era încă serial, pre-publicat în ziare sau în reviste.
Prin urmare, dacă
acceptăm că benzile desenate sunt narațiuni vizuale, este important să ne întrebăm exact
ce se înțelege
prin acest concept în contextul romanului grafic. Nu există un răspuns simplu
la această întrebare, care generează, în general, două tipuri de reacții: fidelitate sau
adaptarea textului.
Reperul esențial pe care se poate
construi răspunsul la această problematică pare să fie „tensiunea narativă”, izvorâtă din efectul estetic al răspunsului interpretativ al cititorului
sau spectatorului confruntat cu structurile narative, „o dimensiune emoțională care stârnește pasiuni și emoții”[2] , despre care vorbește Raphael Baroni. Acesta propune
o nouă abordare a narațiunii și a funcționării sale, care nu se mai limitează doar la o analiză a structurilor
textuale care o compun, ci este axată pe efectul estetic și emoțional pe care îl stârnește în interpretul său.
O astfel de problematică, deși intuitivă pentru înțelegerea rolului jucat
de narațiuni
în viața
noastră, a fost mult timp neglijat de cercetarea în naratologie și de critica literară,
mai ales în perioada structuralistă, când celebra „închidere a textului” nu a
încurajat cercetătorii să se aventureze dincolo de studiul poveștii propriu-zise,
compoziție
și relația dintre acțiunea reală și acțiune reprezentare. Este
evident că o astfel de problemă, cu noua abordare a narațiunii implică o extindere a
cadrului disciplinar, a instrumentelor teoretice, tradiția povestirii fiind puțin adaptată pentru a
vorbi despre noțiuni precum plăcere, suspans, surpriză etc. De aici nevoia de a se
întruni în reflecție, pe de o parte, asupra
referințelor disciplinare uzuale - lingvistică, semiotică, retorică etc și alte referințe, cum ar fi
pragmatica, psihologia cognitivă, psihologia emoțională, teorii de acțiune și interacțiune, pe de altă
parte. La acest nivel, cartea lui Baroni reușește în totalitate să abordeze
tema delicată a tensiunilor narative prin constituirea unui cadru teoretic
coerent integrat instrumentelor tradiționale de analiză a povestirii și a elementelor noi
provenind din disciplinele care tocmai au fost menționate. În interiorul acestui
nou cadru, este posibil să se vorbească, nu numai de structurarea narațiunilor și de intriga lor, ci și de prezența unor efecte ale
lecturii/vizionării, precum plăcerea, suspansul, curiozitate sau surpriza.
Benzile desenate din
sfera literaturii reprezintă o formă de
reciclare a discursului narativ în contextul interesului permanent de reînnoire a acestui domeniu, dar poate aduce
cu siguranță și unele aspecte specifice și anume acordarea unei atenții deosebite legăturii necesare și, în același timp, inevitabile -
între structura narativă și media. În privința unor posibile asocieri transdisciplinare, banda desenată se apropie
nu numai de literatură din sfera căreia face parte, prin narativitate, ci și de film, prin
discontinuitatea secvențială a poveștii. Pentru a decoda semnificația scenei, spectatorul trebuie să valorizeze
fiecare scenă, procedeul fiind numit „scurtătură
semnificativă.”[3]
Proiectul editorial Harap Alb
continuă (HAC)
Încercări imitative în secolul al XIX-lea și
forme ale evaziunii cognitive în perioada comunistă, benzile desenate se
regăsesc, pe teren românesc, în aproximativ 50 de cărți care
aveau între 32 și 80 de pagini, conținând, în general, câte o povestire desenată
completă, semnată de un scenarist și un
desenator. În primii ani de după 1989 apăreau anual câte
4-5-6 albume pe an. Publicarea, în 2010 a Istoriei
benzii desenate românești, de Dodo Niţă şi Alexandru
Ciubotariu, a revigorat banda desenată. Meritul îi aparține Editurii HAC!BD, cu
binecunoscutele reviste Harap Alb
continuă... și Tinerețe fără bătrânețe.
În fața noului concept
global al literaturii și în spiritul remodelării
valorice transculturale, pe care Virgil Nemoianu o citează prin formula „bătălia canonică” [4]literatura contemporană își extinde aria de
manifestare, gravitând în jurul receptării ei publice. Devine, astfel,
inoperantă distincția dintre literatura
„adevărată”, reprezentată de opere care răspundeau unui criteriu estetic al
elitei și
„paraliteratura” ce sare de pe tiparele impuse de acest criteriu, iar efectul
imediat este estomparea granițelor dintre literar și paraliterar.
Proiectul editorial Harap Alb continuă (HAC) este animat,
începând cu 2012 de Marian Coman. Este interesant de observat opinia acestui
creator de benzi desenate care, într-un
mesaj personal adresat autoarei punctează câteva aspecte din laboratorul creației:
" Câteva exemplare jerpelite din ”Pif” și ”Rahan”, revistele românești
”Orion” de la finalul anilor 80 sau ”Almanahul copiilor” se află printre
publicațiile de care-mi amintesc că
mi-au sădit pasiunea pentru banda desenată. În copilărie am umplut chiar câteva
caiete cu propriile mele benzi desenate în care un trib de ”Nagâțe” și un ghepard uriaș erau personajele principale. ”Opera” a fost pierdută definitiv într-o
canalizare, în urma unei partide de ”Cartonașe” în fața blocului.
Am continuat să desenez și în adolescență, așa că primele lucrări publicate
au fost câteva desene în revista ”Jurnalul SF”, pe când aveam vreo 16 ani, iar
primele premii au fost pentru grafică pe la tot soiul de concursuri și expoziții naționale. Fiindcă nu am reușit să-mi conving părinții și profesorii din școala generală să urmez cursurile unui liceu de Artă, am renunțat la grafică în momentul în care am realizat că îmi lipsește tehnica pentru a-mi scoate din minte lumile, personajele și poveștile, așa că am început să mă folosesc de cuvinte pentru a ilustra ceea ce până
atunci făcusem în creioane și tuș. Așadar, trebuie să recunosc,
literatura a fost abia a doua opțiune. Mulți ani apoi, aproape că am uitat de benzi desenate, cu atât mai mult cu
cât, în România, preocupările în această zonă au fost extrem de reduse. Publicații în tiraje mici, fără difuzare și fără
promovare. Am urmărit însă fenomenul de la distanță, când și când, mai ales atunci când
se intersecta cu domeniul meu de interes – literatura F&SF.
Așa se face că, peste câteva
luni, atunci când am aflat, pe Facebook, de proiectul ”Harap Alb continuă...”,
o bandă desenată care avea să transforme într-un soi de supereroi personajele
lui Ion Creangă, m-am grăbit să-i felicit pe inițiatori și să le spun cât de aproape mă simt de această idee. Am primit invitația de a colabora la noul proiect cu o povestire în foileton și acesta a fost certificatul de naștere a
ceea ce a devenit ulterior romanul ”Haiganu. Fluviul șoaptelor”.
De la numărul 5 al revistei ”Harap Alb continuă...” (”HAC!”, cum avea
să fie botezată mai târziu, după porecla pe care i-o dăduseră fanii), am
început să scriu scenariile de bandă desenată, ducând mai departe aventurile
lui Harap Alb, de acolo de unde le lăsase Ion Creangă. Desenele au fost
realizate de Andrei Moldovan. Revista a apărut în 38 de numere, publicate din
septembrie 2012 până în decembrie 2017, și
reprezintă, până în prezent, cel mai longeviv proiect de bandă desenată din
România. În ceea ce mă privește, am încercat, atât
în banda desenată cât și în romanele
”Haiganu”, să construiesc un univers fantasy de extracție românească, bazat pe povești
românești, folclor și mituri autohtone, dar modern din punct de vedere literar, sincronizat
cu ceea ce se întâmplă în literatura fantasy la nivel mondial."
Narațiunile vizuale din
seria HAC rescriu Povestea lui Harap Alb,
binecunoscutul basm al lui Ion Creangă, reconstruind călătoria inițiatică a eroilor
imaginari, fără intenția de a păstra acuratețea ireproșabilă a portretului acestora, respectând paradigma basmului ce implică
aventura inițierii, nu aventura rătăcire, ci aventura de tip « Quest » ce
vizează căutarea obiectului magic. Un important punct de reper al demersului
interpretativ propus, studiul lui Ion Manolescu aduce în discuție faptul că „o bună
parte a literaturii, cum ar fi cea de tip fabulos și fantastic, BD-ul se folosește, cu maximă
rentabilitate, de un stoc de clișee tematice și retorice, căruia teoreticienii genului îi remarcă deopotrivă
expresivitatea și forța de persuasiune: sublimarea naivității, exaltarea nemăsuratului în
construcția
caracterelor, celebrarea „dublului” ș.a.m.d. Spre deosebire de literatură, însă, banda
desenată acreditează constant irealul în fața realului, luându-și libertăți sporite față de plauzibilitatea
realistă (de pildă, în motivul invincibilității eroului)” [5].
Eroii din HAC pornesc
în căutarea pietrelor Neris, într-un traseu al descoperirii, necesar pentru a o
putea chema pe zeița Neris, zeitate acvatică ce a creat lumea. Fiecare dintre personajele
secundare (inițial secundare), „ajutoare”, va fi căpătat propria poveste a originilor
sale cât și
propriile motivații pentru a lua parte la povestea centrală. Primul exemplu este de natură narativă: unul
dintre personajele basmului Harap Alb al lui Ion Creangă, Ochilă, devine în
banda desenată care continuă povestea inițială, un zeu căzut al unei mitologii sui generis,
aparținând
unui spațiu
ce poate fi (și este) cartografiat și, prin acest act, generat ca lume. Personajele primesc nume,
impunându-se, la acest nivel al analizei, decodarea acestora în discursul
benzii desenate: Harap-Alb este Ștefan, regele Amathiei, iar Mara, regina sa, fiica împăratului Roș, împăratul Roș este Ziraxes, Sf.
Duminică-Nedelia, Ochilă-Haiganu, Gerilă-Miron, Flămânzilă-Lardea, Păsări-lăți-lungilă-Baian,
Setilă-Mârza. Toată povestea se axează pe căutarea pietrelor și confruntarea cu
Ziraxes, antagonist în prima parte, dar ajutor în final. Haiganu apare, ca în
romane, personaj obscur care ghidează personajele, dar omite anumite aspecte
până în final. Pietrele sunt găsite și zeița Neris, împreună cu toți zeii din pantheonul poveștii, cu scopul de a
distruge lumea și de a crea una nouă, mai bună, spre surprinderea personajelor.
Geografia imaginată
este una variată și, deși ne sunt furnizate multe detalii, prin rolul imaginilor, mai ales,
este dificilă localizarea acestora pe o hartă, alta decât cea imaginată de
scenariști.
Alături de Amathia, apar și tărâmuri acvatice AKHEL, regatul apelor, ținutul de baștină al lui Mârza,
locul în care se intră numai „cu gânduri bune”. Această simulare a teritoriului,
a ființelor,
generate de modelele realității creează hiperrealul, „un
produs al unei sinteze de modele combinatorii într-un hiperspațiu, fără atmosferă” în
accepțiunea
lui Baudrillard. [6]Sensul
aventurilor lui Ștefan este cunoașterea a ceea ce a fost posedat și pierdut între timp. Pe oriunde trece el, se
petrece ceva semnificativ. Stefan devine simbolul cunoașterii, iar acest imaginar
reprezentațional nu se construiește nici prin imitare, nici prin duplicare, totul este aventură și improvizație. Generarea unei
lumi, prin desen (hartă ce urmează benzii desenate) și prin text (scenariu) i-a dat
șansa lui
Marian Coman să înceapă o poveste a lumii, prin intermediul unui foileton
apărut între aceleași coperte cu banda desenată și care a devenit autonom (romanul Haiganu). Mai exact, explorarea conectează viața de zi cu zi la idealurile
personale și comune în a se lega de anumite personaje. Sensul moralizator al
întâmplărilor nu lipsește: „Tot ce ați văzut și ați trait aici, toată vlaga adunată din suferință ori desfrâu, din viața ce s-a dus doar
pentru a naște o altă viață, vă vor fi pilde și arme deopotrivă
pentru tot ce fierbe în noua voastră lume”[7].
Ion Manolescu va
completa schema relațiilor transtextuale susținând că „benzile desenate pot oferi oferi literaturii și altceva decât
stereotipiile inevitabile ale genului sau o schemă epică pe care o putem
întâlni și
la nivelul basmului popular. Printre potențialele câștiguri literare, s-ar număra:
descărcarea imaginativă nelimitată și necenzurată (prin procedee apropiate de cele
picturale suprarealiste); condensarea extremă a tehnicilor descriptive și narative (prin
„scurtătura semnificativă”, procedeu ce nu are nimic comun cu acela al
caricaturii); percutanța imagistică și semantică ( prin focalizare, diferită, însă, de cea filmică); în
general, accesul la o lume a posibilului ce ține mai mult de fantasmă decât
de realitate sau vis- înțelegând prin fantasmă acel scurt circuit între conștient și inconștient, care duce la o „apariție”, opunându-se
gândirii raționale” [8].
Adesea, benzile desenate se oferă cititorului spre a fi descoperite pe baza
unui „loc de trecere” reprezentat de imagine. Acestea satisfac orizontul de așteptare al cititorilor
lor reconstruind caractere și cronotopuri prin facilitarea perceperii mediate a informației.
Imaginile creează și mențin tensiunea narativă
necesare cititorului împătimit de acest gen de narațiune grafică și reconstruiesc tipare
mentale promovate în mass-media. Astfel, imaginea unui om bine construit, mușchii și umbrele întunecate
reprezentând un nivel intimidant al musculaturii în asociere cu un costum care
conține
identitatea lui, caracterul se potrivește modelului de putere contemporan, promovat în
mass-media. O altă imagine ar configura
arhetipurile ce urmează a fi descoperite și asimilate, cele ce vor hrăni setea de adevăr
sau dreptate a cititorului. În plus, această „incertitudine anticipativă”
generată de benzile desenate relevă, poate, experiența limitelor individuale. Paratext
auctorial, despre care vorbește Genette, acționează în așa fel încât să-și construiască lectorul model și poate înlesni lectura basmului, hipotext.
Gen hibrid, „banda
desenată este un mod de expresie ce combină imagine și text. Asemenea scriitorului
sau pictorului, desenatorul își alege cu atenție personajele, poveștile și decorurile, cel mai adesea cu ajutorul unui scenarist. Pentru a-și îmbunătăți calitatea
reprezentării grafice, el folosește o documentație variată, care poate merge de la afiș la fotografie și de la filmul video
la interviul „pe teren”. BD-ul propriu-zis se compune dintr-o serie de căsuțe (suprafețe ale imaginii BD
incluse într-un cadru), care se citesc în pagină de la stânga la dreapta și de sus în jos. Personajele
vorbesc într-o bulă (ce le închide cuvintele în interiorul căsuței), legată de ele
printr-o linie (apendicele). Succesiunea de căsuțe, numită bandă, se constituie
într-un ansamblu pe aceeași pagină, care poartă denumirea de planșă. Intercondiționarea acestor
componente susține cele trei caracteristici
fundamentale ale benzii desenate (de fapt, ale întregii paraliteraturi) ar fi:
intervenția
directă sau indirectă a publicului în alegerea textelor și în compoziția eroului;
identificarea colectivă, în timp a cititorului cu eroul, a cărui personalitate,
fixată odată pentru totdeauna, se impune autorului- acesta nu o poate schimba
fără consimțământul tacit sau explicit al publicului; valoarea documentară sau de
mărturie”[9].
Aceste considerente
ne permit să subliniem numeroasele piste de lectură pe care benzile desenate le
traversează. Acestea pot să urmeze, așadar, fie firul compoziției secvențelor narative, fie cel
al dezvoltării intrigii sau cel al dimensiunilor afective, în încercarea de a
topi povești
din trecut în forme contemporane.
Prof. VIORICA ISAIA
Bibliografie selectivă:
Baroni Raphael, La tension narrative. Suspense, curiosité,
surprise, Paris, Seuil, 2007
Baudrillard Jean, Simulacre și Simulare, trad. Sebastian Big, Ideea, Cluj Napoca, 2008
G.Genette, Introducere în arhitext,
traducere și prefață de Ion
Pop, Univers, București, 1994
Ion Manolescu, Benzile desenate și canonul postmodern, Cartea Românească, București, 2011, p.16
Mircea Mihăieș, Istoria lui Corto Maltese, pirat,anarhist și visător, Polirom, Iași, 2015
Philippe Marion, Narratologie médiatique et médiagénie des
récits, in Recherches en communication, No 7, 1997, accesată în mai 2018
Niță Dodo, Ciubotariu Alexandru, Istoria Benzii Desenate Românești, Vellant, București, 2010
Viorica
Isaia este profesor de Limba și literatura română, la
Colegiul Național Al. I. Cuza din Galați, doctorand în cadrul Facultății de Litere de la Universitatea Dunărea de Jos
din Galați.
Lucrarea sa a fost prezentată în cadrul Conferinţei “Globalization, Intercultural
Dialogue and National Identity” Tg. Mureș, 2018 şi reprodusă după volumul conferinţei.
Note
[1]
Philippe Marion Narratologie médiatique
et médiagénie des récits, in Recherches en communication, No 7, 1997, pp.
61-87, accesată în mai 2018
[2] Raphael
Baroni, La tension narrative. Suspense
,curiosité, surprise, Paris, Seuil, 2007
[4] Virgil
Nemoianu, O teorie a secundarului,
Univers, București, 1997 apud Ion Manolescu, op.cit., p.13
[5] Idem, p.16
[7] Revista HAC , Nr. 38, decembrie 2017, p.10
[8] Ion
Manolescu, op.cit., p.16
[9] Ibidem,
p.15
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu