În 1996, pe ultima pagină a Dicţionarului Benzii Desenate din România,
prezentam zece tineri autori BD, cu vârste cuprinse între 15 şi 30 de ani, sub
titlul generic « Viitorul benzii
desenate româneşti ». Unii dintre
ei au abandonat banda desenată şi au făcut carieră în alte domenii (de exemplu,
Dan Petcan a ajuns regizor şi e foarte cunoscut în industria clipurilor
muzicale) Alţii au confirmat predicţia mea. Unul dintre aceştia este Răzvan
Chelaru.
Răzvan Chelaru s-a născut pe 30 octombrie 1980 la Craiova, unde locuieşte
şi lucrează în prezent. Este absolvent
al Colegiul Universitar de Arhitectură
de Interior şi Mobilier din cadrul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism Ion
Mincu - Bucureşti, în 2004. În cele ce urmează vă prezentăm, în premieră
absolută, primul interviu cu artistul BD.
- Răzvan,
când ţi-ai descoperit talentul la desen?
- Desenez de când mă ştiu. Mi s-a spus că de pe la vârsta de 2-3 ani. A
devenit însă oficial, prin clasa a IV-a, când am câştigat olimpiada judeţeană
la desen, drept pentru care părinţilor mei li s-a recomandat să mă încurajeze
să urmez cursurile Liceului de Artă, unde aveam să îmi petrec următorii opt ani
de şcoală.
- Ce
reviste şi benzi desenate citeai când erai mic?
- Ca orice copil al acelor vremuri, cred, devoram benzile desenate din revista
Cutezătorii, mai târziu revista Pif şi evident, aventurile lui Rahan. După
1990, aşteptam cu nerăbdare apariţia fiecărui nou număr din revistele Carusel, Proteus sau Dino.
- Povesteşte-ne
despre participarea la saloanele de benzi desenate.
- Prima mea participare la un salon BD s-a întâmplat în 1993. Şi cred că
s-a datorat în primul rând faptului că se ţinea la Craiova. Salonul Internaţional
al Benzii Desenate încă nu se stabilise la Constanţa. Îmi aduc aminte că, în
acei ani, s-a ţinut de două ori la
Craiova, o dată la Constanţa şi o dată la Braşov, ulterior mutându-se la
Constanţa definitiv. Îmi amintesc cu câtă nerăbdare şi emoţie aşteptam tema
pentru următorul salon, la care visam să iau un premiu şi mai mare şi să mă
ridic la nivelul participanţilor mai în vârstă decât mine, unii consacraţi deja,
care mi se păreau că desenau dumnezeieşte. Mă întrebam când am să ajung să desenez şi eu aşa de bine. Eu am crescut
practic, cel puţin o vreme, cu acest Salon. Şi mă bucur nespus că ne
reîntâlnim, legaţi de aceeaşi pasiune
pentru banda desenată, cu atât mai mult cu cât, chiar dacă poate nu vă mai
amintiţi, căci au trecut mai bine de 20 de ani, primul premiu de participare la
Salon l-am primit chiar din mâna dumneavoastră.
- Ce a însemnat pentru tine perioada
Mini Azi? Cum îţi alegeai subiectele
pentru BD-urile publicate acolo?
- Perioada Mini Azi este strâns legată de
participarea mea la Salon şi a reprezentat, cred, prima răsplată a muncii mele. Mi se părea
ceva extraordinar să îmi văd desenele într-o publicaţie, chiar dacă Mini Azi
era doar un supliment al ziarului Azi. Unde mai pui, că primeam şi bani pentru
ceea ce eu făceam din pasiune! Vorba americanului: ,,Dacă faci ceva cu pasiune şi mai câştigi şi
bani din asta, nu vei munci niciodată în viaţa ta!”
Cât despre subiectele desenelor mele
de atunci, nu ştiu...cred că erau influenţate de cărţile şi benzile desenate pe
care le citeam, întreaga industrie cinematografică la care începusem să avem
acces cu toţii după ’89...toate astea la un loc.
- După terminarea facultăţii ai lucrat ca arhitect în Maroc şi Cehia...
- Da, în Maroc am ajuns mânat de spiritul meu de aventură şi de
dorinţa de a face o schimbare majoră în viaţa mea. Acolo am cunoscut o altă
lume şi o sumedenie de oameni frumoşi şi speciali pentru mine, fiind primul meu
contact mai îndelungat şi aprofundat cu un mediu multicultural şi
multilingvistic. Am fost nevoit să îmi aprofundez cunoştinţele de limbă
franceză pe care le aveam deja, dar care păreau inexistente în momentele în care
trebuia să spun ceva. Atunci şi acolo am înţeles că, oricât de mult ai studia o limbă străină, nu ştii
mai nimic până când nu eşti nevoit să susţii o conversaţie cu cineva care o
vorbeşte nativ. Am lucrat în două birouri de arhitectură din Casablanca, nu ca
arhitect cu drepturi depline, datorită legislaţiei şi a faptului că pe atunci
eram stagiar, însă treaba pe care o făceam nu era cu nimic diferită, nici chiar
faţă de cea din România. Arhitectura, ca şi benzile desenate, au un limbaj
comun, universal.
În anul 2007 am revenit în ţară, am profesat o perioadă aici, pentru ca
ceva mai târziu să mă mut în Cehia datorită unor motive… să le zicem
sentimentale, dar continuând să lucrez prin intermediul internetului, pentru o
firmă de construcții din România.
- Cum a demarat colaborarea cu Bogdan
şi Manuel la revista Abaţia?
- Dacă rămâneam în Cehia, probabil că nu mai exista colaborarea cu Bogdan
şi Manuel. Îmi place să cred că acesta este unul dintre motivele pentru care
soarta a făcut să mă întorc din nou în ţară. Totul a început când Bogdan, un
prieten mai vechi, cu care însă nu mă mai văzusem de foarte multă vreme, m-a
contactat şi mi-a vorbit de proiectul lui împreună cu Manuel, un alt prieten
comun.
Eu habar nu aveam că el e pasionat de benzi desenate, cu atât mai puţin
despre faptul că vrea să scoată o revistă. La început am crezut că e o glumă
sau o joacă, mai ales că discuţiile aveau loc la o halbă de bere, între
prieteni, nicidecum într-un cadru oficial şi rigid, cum te-ai aştepta să se
desfăşoare un proiect de o asemenea anvergură. Pentru că, trebuie să recunosc,
privind acum la orele de muncă, timpul, efortul fizic, psihic şi mai ales
financiar, depus de întreaga echipă ce s-a format ulterior şi s-a închegat pe
parcurs, îmi dau seama ce anvergură a căpatat acest proiect.
- Cum colaborezi cu scenaristul? Îţi trimite un decupaj complet
al paginii şi indicaţii de regie sau doar dialoguri şi tu nu doar
desenezi ci faci şi decupajul etc?
- La început a fost mai greu, pentru
că îmi trimitea doar indicaţii de regie şi dialoguri, iar eu trebuia să îmi
împart paginile în casete şi să mi le
imaginez. Tot era ceva, faţă de benzile desenate pentru Salon, cu ani în urmă, unde făceam eu absolut totul... Însă
ne-am dat seama cu toţii că pierdem prea mult timp aşa. Astfel că am convenit
să îmi trimită decupajul complet, chiar dacă nu se poate abţine să îmi mai dea
şi indicaţii de regie, iar eu, uneori îi mai modific casetele.
- Urmăreşti BD-ul românesc
contemporan? Ce autori ţi-au atras atenţia?
- Îmi este greu să nominalizez autorii BD români contemporani care îmi
plac, deoarece asta ar însemna că ceilalţi nu îmi plac sau îmi plac mai puţin.
Consider că lumea asta a benzii desenate româneşti este atât de mică în primul
rând datorită momentelor dificile pe care le trăim de ceva vreme încoace...poate
de prea multă vreme. Iar dacă cineva ajunge să facă bandă desenată în România,
în cazul în care nu este nebun, înseamnă că trebuie să fie foarte pasionat şi
implicit înzestrat cu talent şi dăruire. Aşa că prefer să nu menţionez niciun
autor. Doar să mă bucur că ei există şi se încumetă să publice.
- Tu eşti unicul artist BD din ţară
care are ca pasiune… echitaţia. Cum ai ajuns la ea?
- Ei, poate că nu sunt unicul.
Sau, cel puţin m-aş bucura să nu fiu. Şi
asta pentru că aş vrea ca tot mai mulţi oameni să practice acest sport. Nu se
poate compara cu nimic altceva deoarece, dacă în alte sporturi este vorba de condiţie fizică
şi adrenalină, aici mai e ceva: legătura nevăzută care se creează între cal şi călăreţ. Cum
am ajuns la această pasiune, nu aş putea să spun. Poate că este suficient să
menţionez că primul meu desen reprezenta un cal, iar la acea vârstă nu ştiam
prea bine să vorbesc. Ulterior, a fost doar o chestiune de timp până când am
luat primele lecţii de echitaţie şi chiar am avut proprii cai, împreună cu un
prieten ce îmi împărtăşea această pasiune.
-Care crezi că sunt legăturile dintre
cele două arte: banda desenată şi arhitectura? Cum te ajută pe tine arhitectura
la realizarea benzii desenate Abaţia?
- Aparent, nu au nicio legătură. Într-un
mod paradoxal însă, am observat că foarte mulţi autori BD sunt arhitecţi. Poate
că banda desenată este o refulare a faptului că, prin natura profesiei de arhitect, nu ai ocazia să te exprimi prea mult ca
desenator. Eşti constrâns de date tehnice, specialităţi conexe,
responsabilitate, precum şi de linia seacă, nemodulată, a desenului asistat de
computer. Poate că este totodată şi un refugiu din lumea aparent boemă, aşa cum
este ea privită din afară, a arhitectului, lume care este însă presărată cu
obstacolele birocraţiei şi ale lucrului direct cu factorul uman, mai ales cu
cel de pe şantier, precum şi cu rigiditatea legislaţiei şi normativelor.
În realizarea Abaţiei,
cred că arhitectura mă ajută să văd în mintea mea, înaintea cititorilor,
cadrele contra-plonjate şi perspectivele din decupajele lui Alex, scenaristul
nostru.
- Mulţumesc, Răzvan, pentru
răspunsuri. Ele relevă – cel puţin pentru mine, un fan BD cu ştate vechi – o
personalitate artistică complexă şi un om adevărat. Mulţumesc.
Dodo Niţă
Notă. Fanii benzilor desenate au ocazia să se întâlnească cu Răzvan Chelaru în acest week-end, la standul revistei Abaţia din cadrul Comic Con-ului de la Rom Expo Bucureşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu