 | |
| Bandă desenată (?) de Sorina Vasilina, promovată de curatorul escroc Ciubotariu drept reprezentativă pentru BD-ul românesc. Ca atare, Sorina Vasilina este singura invitată de onoare a falsului Salon European al Benzii Desenate de la Bucureşti şi plimbată de ICR, pe banii contribuabilului român, la Viena şi Berlin |
La articolul nostru „Marele
Jaf de la Institutul Cultural Român” din
26 ianuarie 2014 un cititor semi-anonim (semnează Valentin C.) a postat un
foarte interesant comentariu. Pentru a nu scăpa neobservat de către cititorii
noştri, îl reproducem aici sub formă de articol:
“Sintagma 'banda
desenata comerciala' e folosita gresit din start in comunicatul ICR (sintagma
nefiind legată de succesul financiar); formularea de 'BD clasic' versus 'BD
modern' ar fi fost mult mai potrivită. Situația
e asemănătoare cu cea din arta plastică: sculptura lui Michelangelo e
'clasică', cea a lui Jean Tinguely 'modernă'. Formularea 'artisti care, prin
diversitatea formelor de exprimare in acest domeniu, se distanteaza de benzile
desenate comerciale' arată un fel de intenție
dadaistă de respingere a formulelor clasice; din partea unui institut cultural
pare lipsit de profesionalism. Când spui 'noaptea picturii românești' ai obligația
să-l expui pe Luchian alături de Victor Brauner și
nu-l cataloghezi pe primul ca fiind 'comercial' (a se citi 'clasic') și pe cel de al doilea 'artistic'. Ambii au
valoarea lor în funcție de timpurile pe
care le reprezintă. Lucrurile sunt un pic mai dificil de disecat. Universul
erotic-schizofrenic-compulsiv ar trebui separat de limbajul (forma) artistica.
Universul S.F. morbid-sexual al lui H.R. Giger - el va asigura și atmosfera peliculei Alien, împreună cu regizorul
Ridley Scott -, aberațiile lui Paul
Klee, deformările grotești din nudurile
lui Picasso, hiperrealismul german al anilor '70, cu personaje ale căror fețe sunt pline de urmele unor accidente
oribile, toate sunt obsesii care ne distanțează
de balerinele delicate ale lui Degas sau de La Primavera a lui Botticelli. Asta
nu înseamnă că îl acceptăm pe Degas și
îl respingem pe Klee, pentru ca și în
cazul acelui 'scandalos' Penis landscape a lui Giger vorbim tot de o operă de
artă. Problema nu apare atunci când juxtapunem, ci când feliem, mai precis când
feliem fără să precizăm cu rigoare acest lucru. 'Noaptea benzii desenate românești moderne' ar fi fost o formulare care ar
fi arătat că expoziția nu-și propune și
banda desenată clasică. 'Noaptea benzii desenate românești clasice și
contemporane' ar fi fost altă formulare fericită pentru o formulă completă. Cel
puțin ai fi știut la ce să te aștepți. Nu știu
dacă ICR-ul este o instituție care
promovează doar arta modernă/contemporană. Festivalul de la Angouleme oferă
ambele variante - clasic și modern - în
cea mai perfectă simbioză. În România e mai greu să mergi pe asemenea ordonări.
În rest înclin să spun - ca o opinie personală - că atmosfera de teribilism
dadaist din banda desenată și arta
contemporană românească în general ar trebui să se apropie de sfârșit. Ileana Surducan este un caz fericit.
Ileana nu e 'clasică', desenul ei nu are nimic din virtuozitata lui Uderzo.
Nici nu cred ca s-ar descurca să deseneze ca Uderzo. În plus nici nu o
interesează. Stilul ei e unic și
contemporan, în niciun caz clasic. Asta nu-i știrbește însă valoarea. Că nu alege universul bășcălios-sexual al trendului (atenție, și
'modernul' poate eșua în manierism dacă
își copiază la infinit formulele) e partea
a doua și cea mai fericită; Ileana
apare la suprafață ca untdelemnul și se izolează fericit de restul găștii. Bref, n-aș
arunca cu pietre în Noul Val în măsura în care nu devine uniform. Și a cam devenit. I-aș recomanda să ia exemplu Ilenei și
să exploreze și alte zone decât cele pe
care le mestecă. Cei care susțin Noul
Val - și în orice perioadă a existat un
Nou Val - ar trebui să se întrebe dacă nu cumva acest Nou Val merită să fie
respins pentru că a eșuat în manierism.
Nu resping desenul lui Branea/Ciubotariu versus Ileana Surducan, însă Ileana e
mai profundă în zonele pe care le explorează. Ceilalți explorează sexul pentru că e zona cea mai facilă și pentru că imaginația lor nu are o bătaie atât de lungă. Sunt curios ce s-ar
întâmpla dacă și Ileana ar intra puțin în zona aceasta; cu siguranță că explorările ei ar avea mai multă
profunzime și ar spune mai mult decât
simplul șoc vizual care servește pe post de plasă Noului Val. Ca încheiere
avem un Nou Val: manieriștii 'moderni' și Ileana Surducan. Să sperăm că vom avea mai
multe Ilene Surducan în viitor.
O analiză mai amănuțită a curentului dadaist ar putea aduce o lămurire a ceea ce eu numesc Clasic si Modern în banda desenată (prin asta înțelegând Noul Val + surorile Surducan). Întotdeauna Noul începe cu ranga. 'Nebunii furioși' ai dadaismului, 'refuzații' au început prin a-și impune punctul de vedere șocând, demolând și scuipând. 'Ne-am pierdut încrederea în cultura actuală' - scria Marcel Iancu. 'Tot ceea ce este, la momentul actual, trebuie distrus, demolat. Trebuie să reîncepem actul creaței pornind de la o tabula rasa.' Opiniile lor au fost întâmpinate cu violență; Nicolae Iorga acuza 'noul val' de isterie și putreziciune culturală. Și să nu credeți că tabăra opusă stătea cu mâinile-n sân; Aurel Baranga, Gherasim Luca și Paul Păun vor edita revista 'P**A, organ universal'. Ei îi vor trimite lui Nicolae Iorga un exemplar cu mențiunea 'Tu ai? N-ai!'. În urma reclamațiilor depuse de Iorga autorii ajung la Văcărești pentru 'pornografie'. Ca de obicei sexul are rol de rangă și atunci și acum. Îi invit însă pe admiratorii Noului Val să vadă și reversul medaliei. O asemenea mișcare are două etape: 'ranga' și mișcarea propriu-zisă, cu aprofundarea ei și cu tot ce generează ulterior. Fază de 'rangă' e facilă, e faza de lătrat și demolat, e faza de sex, delir și nebunie. Multă carne de tun. O operă de artă trebuie să se justifice prin ea însăși, prin limbajul ei, prin zonele de explorare și nu doar printr-un 'program social' 'revoluționar'. Flacăra interioară a artistului e mult mai subtilă și diferită de trăirile de tip Che Guevara. Prima fază a dadaismului a inclus tone de neaveniți, al căror merit a fost doar efortul de a răsturna ce se făcuse până la ei; chiar dacă au împărțit pâinea refuzaților cu un Arghezi (îngrozitor de neastâmpărat și el în prima fază) și un Brâncuși respectivii s-au pierdut însă în negura timpului. În banda desenată noua doar fenomenul Surducan e reprezentativ pentru a doua fază, cea propriu-zisă; restul - mulți cu potențial artistic de necontestat - se află încă la rangă.”
Valentin C.
Excepţional acest eseu! Vă mulţumesc foarte mult, domnule Valentin C. ! Este
dovada cea mai bună că blogul nostru este urmărit de oameni pasionaţi şi
cultivaţi!
Este, de asemenea, un îndemn, şi către alţi bedefili, de a nu ezita să
folosească această tribună a liberei expresii a pasionaţilor benzii desenate.
Din păcate, ori nu am fost eu suficient de explicit în articolul respectiv,
şi-mi cer scuze pentru acest lucru, ori autorul eseului nu a înţeles bine
mesajul său.
Ceea ce am vrut să subliniez prin articol nu
este dihotimia dintre BD clasic şi cel modern, părerea mea subiectivă este că
nu există aşa ceva în România, ci pur şi simplu antagonismul dintre autorii BD
români şi pornografii, trivialii, mediocrii şi non-autorii
de BD pe care îi promovează cu
obstinaţie unii dintre funcţionarii ICR
pe post de artişti reprezentativi ai BD-ului românesc (pe banii noştri, ai
contribuabililor) Vă invit pe oricare dintre dvs., dragi cititori, să indicaţi o
singură bandă desenată de Kitră sau de Mistic, să arătaţi o bandă desenată publicată
de vreo editură românească sau străină realizată de Sorina Vazilina sau de
Akira Lord (şi nu vorbesc aici de fanzinele de 2 bani tipărite pe banii
statului) sau să spuneţi cu ce benzile
desenate de Alexandru Ciubotariu sunt mai presus nu de cele ale lui Tamba şi
ale surorilor Surducan (desenând zi şi noapte, tot restul vieţii, nu va ajunge
niciodată la nivelul grafic şi narativ al acestora) ci de cele desenate de colegii săi de
generaţie: Veronica Solomon, Remus Brezeanu, Ionuţ Popescu, Octav Ungureanu, Valentin Cristescu, Valentin Sava,
Raluca Zaharia, Raluca Dragomir sau chiar puştiul genial Radu Stoican. Şi cu toate astea, niciunul dintre aceşti talentaţi autori nu se plimbă prin lume pe banii ICR-ului ci doar escrocul Ciubotariu, care mai bagă şi aproape un miliard de lei în buzunar ca şi aşa-zis curator de expoziţii cu planşe furate de la posesorii lor.
Eu vă propun, distinşi autori BD care citiţi acest blog, să debarasăm mai
întâi ICR de aceşti paraziţi, prin articole şi petiţii, eventual demonstraţii ca pentru afacerea Roşia Montana, şi apoi
putem să dezbatem dacă există cu adevărat în România o competiţie dintre BD-ul
clasic şi cel modern. Personal, ca simplu cumpărător şi cititor al celor 12
albume BD româneşti care apar pe an, nu mă interesează vârsta, sexul sau
grafismul respectivilor autori ci doar
faptul dacă îmi place sau nu cum reuşesc ei să spună o poveste în imagini.
Restul e tăcere.
6 comentarii:
Semi-anonimul Valentin C e chiar Valentin Cristescu :) Nu m-am ascuns (in totalitate), am considerat doar ca semi-anonimitatea ar lasa articolul sa vorbeasca mai bine decat daca ar avea girul unui nume cunoscut. Iti multumesc si pentru apreciere, dar meritul articolului vine mai mult de la dascalii mei de istorie a artei, o materie pe care am considerat-o intotdeauna fascinanta. Raspunsul meu nu se vrea unul lamuritor, ci mai degraba unul ingrijorator. Nu am solutii, din contra, am mai mult temeri. Grav este ca ele nu se marginesc doar la simpla problema a ICR-ului, ci au o viziune mai ampla care - marturisesc cinstit - chiar ma opreste sa lucrez. Ar trebui sa explic mai pe larg. Trecem in momentul de fata printr-o criza care, spre stupoarea noastra, se dovedeste a nu fi doar una economica. Ne apropiem se pare de un fel de turning point, un fel de prapastie pe care o intuim si pe care nu o putem vedea. Nu este doar problema benzii desenate, a benzii desenate de pretutindeni. Vorbim astazi de injumatatirea industriei cinematografice, vorbim de disparitia industriei muzicale, vorbim de disparitia presei. Sute de ziare au dat faliment, milioane de oameni care lucreaza in industria entertainmentului au ajuns pe drumuri. Efervescenta muzicala a anilor '90 a disparut. Criza e generata de schimbarea mijloacelor tehnologice si este clar pentru toata lumea ca astazi trecem prin ceea ce putem numi 'revolutie informatica'. Ori aceasta revolutie a schimbat tocmai punctul pe care il atingi in comentariul pe care il faci articolului meu: modul de a spune o poveste. Pentru a spune o poveste ai nevoie de un POVESTITOR si de un RECEPTOR. Formula e aceeasi de sute de ani - 'povestitorul' povesteste, 'repectorul' primeste -, insa a rezistat doar pentru ca nu existau mijloacele de a o pulveriza. Computerul este insa INTERACTIV, insemnand ca receptorul poate deveni la randul lui 'povestitor'. Receptorul nu se mai multumeste doar cu povestea, ci isi doreste sa o si creeze. Firul clasic si logic al povestii e rupt, anormalizat si incalcit in jocurile pe computer, unde poti explora un anumit univers la nesfarsit, te poti intoarce mereu in acelasi loc, iti poti schimba unghiurile vizuale intr-un mod total diferit de felul in care functioneaza ochiul omenesc (explorarea unei incaperi cu rotiri de mouse). In loc de POVESTITOR-RECEPTOR ne alegem in final cu doi povestitori, care se vor citi pe fuga si isi vor vedea de universul propriu in care se simt cel mai bine. Nu-ti place filmul vazut la televizor? Cu un program 3D iti poti crea propriul film. Nu-ti place muzica pe care o asculti? Astazi un simplu softulet iti poate furniza o muzica pe care corifeii epocii electronice (meciul se derula parca intre J.J.Jarre si Vangelis) nici nu o visau. Asa se face ca o simpla camera video te poate ajuta sa-ti faci o emisiune care poate detrona cea mai costisitoare emisiune TV. Ceea ce se intampla la noi cu autori ca Sorina Vasilina sau in Franta cu Le dernier Cri e mai degraba un avertisment ca impasul exista. De ce nu m-am alaturat si eu acestui gen de cautari, mai ales ca uneori am 'gustat' din ele? Simplu, pentru ca stiu ca sunt trecatoare. Seamana cu focul pe care il pun fermierii pe camp pentru a distruge resturile recoltei. Sunt interesat mai mult de ce va urma, de felul in care va arata 'noua fata' a benzii desenate. Este probabil aceeasi teama pe care o avea filmul mut fata de filmul sonor ori cartea realizata de mana fata de cea tiparita. Ceva se va intampla cu siguranta, numai ca nu stiu ce si erabdator sa aflu. Nu stiu daca raspunsul sta in BD-urile Ilenei Surducan, nu stiu daca 'Noul BD' va arata in acest fel, dar macar Ileana are meritul de a incepe ceva acolo unde altii sunt ocupati doar sa puna foc. Eu ii urez tot succesul din lume, pentru ca il merita.
Domnule Valentin Cristescu, va multumesc inca o data. Personal consider eseul dvs de un inalt nivel intelectual si ridicand o problema reala: sfarsitul societatii de consum.
Personal sunt convins ca piata benzii desenate romanesti nu este la finalul sau ci abia la inceput. Fac aceasta afirmatie asistand - ca si cumparator activ - de 25 de ani la evolutia pietii BD din spatiul francofon si va garantez, conform si a statisticilor publicate ca niciodata segmentul editorial BD nu s-a purtat mai bine ca in prezent, inclusiv in perioada crizei 2008-2012.
Fara discutie, au avut loc si au si acum loc mutatii majore, chiar in timpul vietii noastre: albumele au inlocuit revistele, iar acum albumele digitale le inlocuiesc pe cele tiparite.
Dar apar in continuare cate 4.000-5.000 de noi titluri pe an, cifra de afaceri in domeniul BD creste in fiecare an, incet, fara salturi spectaculoase, dar sigur.
Chiar si in Romania, va invit sa va aduceti aminte, dupa boom-ul editorial al anilor 90, omorat de inflatie si de lipsa de profesionalism a fanilor editori care eram, in anii 2000 practic aproape nu mai apareau benzi desenate pe piata, cu exceptia stripurilor si BD-urilor caricaturale ale unor Vali Ivan, Terente sau Petry in presa pentru adulti iar presa pentru copii , cu exceptia editurii Egmont, disparuse in totalitate.
Acum mai toate revistele pentru copii au si cateva pagini de benzi desenate, apar 10-12 albume BD pe an, romanesti sau traduceri si se dezvolta segmentul on-line, mai ales prin stradania lui Octav Ungureanu (care, chiar daca nu aduce niciun ban autorilor, cel putin ii face cunoscuti).
Pentru mine evenimentul major al bd-ului romanesc este editarea revistei Harap Alb continua. 10.000 de exemplare ale revistei, care invadeaza, la fiecare doua luni, cele mai importante retele de difuzare a presei, mi se pare si acum un fapt aproape incredibil.
Sigur ca unii cititori, mai ales cei care au incercat sa publice si ei BD, sunt mai mofturosi la a percepe revista la nivelul publicului caruia i se adreseaza. Cred insa ca e clar pentru toata lumea ca aceasta publicatie a adus un public nou catre banda desenata romaneasca, public de cateva mii de cititori care, sunt ferm convins, nu mai citisera BD inainte sau nu mai citisera din copilaria lor.
Iar acest lucru da de mancare lunar, de peste un an de zile, nu neaparat editorului cat mai ales la realizatorii revistei : un desenator, un scenarist, un colorist, un redactor.
Care ar fi secretul acestei reusite ? Fara indoiala, brandul ales, talentul realizatorilor dar mai ales politica de marketing, nemaivazuta pana acum in lumea benzii desenate romanesti.
Astazi, fara marketing nu mai poti sa vinzi nici macar un ac, daramite un lucru aparent atat de superfluu cum este o revista de BD.
S-au dus de mult vremurile cand faceai o publicatie de benzi desenate, chiar de calitate, o bagai in chioscuri si asteptai sa se vanda. Si cel mai bun exemplu este prozinul BDC care, desi difuzat prin cateva chioscuri din Craiova nu s-a vindut nici macar in 100 de exemplare si acum editorii sai striga ca BD-ul e mort si ingropat, nu exista cititori de benzi desenate in Romania etc.
Dar acesti editori nu au avut niciun fel de politica de marketing, nici macar nu scriau de revista pe propriile lor site-uri de mari specialisti in BD, preferand sa carcoteasca contra HAC sau al unor autori si animatori. Si atunci cum sa vinzi un produs fara sa-i faci niciun strop de publicitate ?
In concluzie, in opinia mea, banda desenata in Romania se afla in plina mutatie, inca isi cauta cititorii, ba chiar si creatorii, si mai ales editorii, dar se afla pe un trend ascendent.
Ca dovada va aduc si exemplul editurii Adenium, care a publicat 3 albume ale lui Serban Andreescu si anunta inca doua pentru acest an. Editura MM Europe, care a publicat 18 albume cu aventurile lui Tintin si anunta inca doua pentru acest an si mai sunt si alte edituri care publica BD straine, tocmai pentru ca nu au gasit autori romani care sa le propuna niste subiecte interesante pentru publicul romanesc.
Iar cea mai buna dovada ca banda desenata merge este faptul ca au aparut parazitii benzii desenate. Prin legaturile imorale pe care le intretin cu anumite functionare din cadrul ICR, AFCN, sau Institul Francez, escrocul Ciubotariu si Libraria pe jumatate plina au bagat in buzunare mai multe miliarde de lei de la aceste institutii, impreuna sau separat, erijandu-se in promotori si autori reprezentativi ai BD-ului romanesc. Iar rezultatul asa zisei lor promovari este nul si neavenit, daca nu socotiti The Book of George ca o lucrare reprezentativa pentru BD-ul romanesc. Sau asa zisul Salon European de BD de la Bucuresti, in care singurii invitati de onoare sunt Sorina Vasilina si Ciubotariu, drept o manifestare a benzii desenate romanesti.
Iata deci ca, de 4 ani de zile, 3 paraziti traiesc regeste – in Romania - de pe urma benzii desenate. Practic, ei au indeplinit visul oricarui desenator roman, sa traiasca din BD, doar ca cei trei, ca niste adevarati arendasi din romanele cu Dinu Paturica, traiesc de pe urma muncii celorlalti autori BD si nu de pe urma muncii lor.
Va invit sa faceti un exercitiu de imaginatie si sa visati cum ar fi aratat o colectie de benzi desenate romanesti, realizate atat de autorii clasici cat si cei tineri, in care editura ICR sa fi investit 100.000 de euro. Dar functionarele habarniste si corupte de la ICR si AFCN au decis sa bage cei aproape 100.000 de euro in buzunarele a trei impostori culturali.
Restul e tacere.
Tacere, pana cand autorii adevarati de BD se vor trezi si vor incepe sa ia atitudine public, nu doar in culise, contra acestei stari de lucruri frauduloasa, asa cum multi dintre ei o fac deja contra afacerii Rosia Montana care, totusi, nu-i afecteaza strict cu nimic, majoritatea dintre ei nestiind nici macar unde este localitatea respectiva pe harta.
Multumesc din nou pentru apreciere si consider totusi ca problema trebuie cercetata din toate unghiurile. Cred ca ar ajuta sa povestesc o intamplare petrecuta la cursul de istoria artei cu mult timp in urma si care se pliaza foarte bine pe discutia noastra. Mai intai va trebui sa fac insa o precizare de termeni: perioada care porneste de la impresionism - prima miscare importanta care a zguduit lumea artei - si tine pana la postmodernismul anilor '70 poarta denumirea de ARTA MODERNA. Tot ce urmeaza postmodernismului si se intinde pana in prezent se numeste ARTA CONTEMPORANA. Termenii se confunda deseori si am preferat sa las precizarea pentru mai tarziu. Revenind la intamplare, profesorul de istoria artei ne-a rugat odata sa dam exemplu de un artist contemporan de pe la noi. Eu am spus 'Corneliu Baba'. Profesorul m-a taxat pe loc: 'Domnule student, desi maestrul Baba este contemporanul nostru pictura lui tine mai mult de zona Renasterii decat de arta contemporana. Termenul se refera nu la perioada in care a trait pictorul ci la problematica si limbajul plastic. Dan Perjovschi ar fi fost o alegere mai buna'. Daca vorbim de 'artisti reprezentativi ai benzii desenate romanesti' atunci e necesar sa o alaturam pe Livia Rusz cu un artist contemporan. Daca vorbim strict de banda desenata contemporana atunci am gafa daca am numi-o pe Livia Rusz; este ca si cum l-am expune pe Luchian intr-un muzeu futurist. A nu se intelege ca celor doi artisti li se scade valoarea, dar ca nu corespund etapei alese. Selectia facuta de ICR se claseaza insa intr-o zona extrema, cumva de banda desenata experimentala. O analogie poate veni din lumea sahului: in afara de sahul clasic exista si forme derivate care au campionate proprii. Exista sahul fulger (blitz), cu partide de 5 minute, dupa cum exista si o forma de sah in care piesele din spatele pionilor sunt amestecate. Nu stiu si nu am inteles care a fost criteriul ICR-ului. Formula 'banda desenata romaneasca' e total gresita daca o aplicam doar echipei alese. Banda desenata contemporana? Banda desenata experimentala? Ce reprezinta The Book of George? Banda desenata experimentala, cu siguranta, si nu suntem singurii care producem asa ceva. Problema e de ce ICR-ul are o preferinta declarata pentru banda desenata contemporana (tintit pe cea 'experimentala')? Si cum poti folosi termenul de 'comercial'? Are cineva senzatia ca cei de la Dernier Cri nu-si comercializeaza lucrarile? Exista artisti experimentali care vand lucrari pe mii de euro; acestia nu sunt tot 'comerciali'? Opinia mea e ca ne lipsesc notiuni elementare de management cultural. Contemporanii cer un efort minim de promovare; a-l promova pe Luchian intr-o lumina adecvata timpurilor in care traim cere un efort mai mare.
(continuare)
Revenind la productia de banda desenata putem vorbi acum de o dezvoltare puternica, insa din pacate publicul de azi e interesat mai putin de materialul tiparit. Ziarul a fost inlocuit de blog, scrisoarea clasica de cea electronica - simptom care a trecut aproape neobservat cu consecinte grave asupra serviciilor postale si productiei de timbre - dispozitivele complexe au fost inlocuite de gadgeturi mai mici si mai usor de transportat. Ce rost are sa mai bati la usa unui editor cand oricine isi poate printa albumul lansat pe net in conditii impecabile la serviciul de imprimare din cartierul in care locuieste? Sau ce rost mai are sa-l tiparesti cand il poti viziona foarte bine si pe tableta? Poti obtine chiar si ISBN si atunci voila! Lucrarea se considera tiparita. Lasand insa deoparte problema productiei si a suportului revin la ideea ca nu schimbarea acestuia e partea grava a problemei, ci schimbarea modului clasic in care se spune o poveste. Povestea clasica e STATICA, nu permite interventia receptorului. Citesti albumul ca pe un dat. Nu stiu cat mai putem vorbi astazi de a spune o poveste, ci de a crea o poveste. Autorul nu-i mai ofera receptorului o poveste finita, ci ustensilele cu care isi poate dezvolta propria poveste. Jocurile pe computer iti pun la dispozitie cadrul si TU devii povestitorul. E mai palpitant decat sa stai sa asculti. E un salt imens care paralizeaza si inghite tot ce stiam despre povestea clasica, fie ea carte, banda desenata, film sau spectacol de teatru. Cat de captivant pot fi eu si de ce n-as prefera un joc pe computer - sau o experienta pe computer daca vrei - cu personajul inventat de mine unei benzi desenate? Sigur ca lucrurile nu se separa atat de drastic, ca povestea clasica va merge mana in mana mult timp cu cea interactiva, dar in final povestera interactiva are mai multe sanse sa invinga. Imi convine? Important nu e ce-mi convine mie, ci importanta e realitatea si directia in care aceasta merge. Si in plus exista o lege a compensatie; cine stie ce suprize placute ne mai ofera viitorul. Arta in sine nu are granite, va iesi la suprafata indiferent de imprejurari.
Trebuie sa recunosc, sunt un pic confuz, nu inteleg cum s-a ajuns de la abureala icerista la ingrijorarea privind viitorul exprimarii artistice... Raspunsul sta, oare, in insasi formularea "banda desenata comerciala", din comunicatul ICR, de aici a pornit? Asta ma trimite cu gandul la filmele romanesti (hum, hum) care iau premii la "Un certain regard", adica, vezi doamne, ICR-ul e preocupat de promovarea artei non-comerciale, non-conventionale, facuta fara mijloace si fara deplina stapanire a mestesugului? Pai cine poate cataloga astfel de productii drept arta, ori drept experimente menite unui debuseu spectaculos insa inca imprevizibil pentru majoritatea contemporanilor? Oricum, nu asta e rolul ICR, iar arta, ca sa fie arta, trebuie sa fie validata de public,fie el si unul mic, dar ceva mai numeros decat membrii familiei, si imi permit sa am mari indoieli in privinta asta, vazand "experimentele" promovate la Berlin si nu mai stiu unde.
Nu mi-e jena sa spun lucrurilor pe nume, mi-e teama ca, folosind cuvinte pretentioase cum ar fi "modernism" si "experimental", certificam un soi de amatorism agresiv. Da, oricine isi poate publica elucubratiile pe blog, oricine poate cumpara un soft si isi poate inchipui ca face muzica. Daca ma apuc acum sa insiruiesc fara noima o serie de sunete gratie unui astfel de soft, voi fi promovat de ICR drept compozitor, si "muzica" mea va fi tratata cu onoruri drept arta experimentala (non-comerciala, desigur, cine ar da bani pe asa ceva)? Vorbim aici despre NIMIC, un nimic platit cu bani grei, lucru care ma indigneaza ca autor de BENZI DESENATE, reale, adevarate, pe bune, si am ezitat sa-mi spun parerea pentru ca nu prea am publicat in Romania. Mi-am spus, ei, e treaba lor, a autorilor de pe piata romaneasca sa protesteze. Nu pot insa sa nu iau acest interes al ICR pentru NIMIC (tradus,impostura) drept altceva decat o sfidare la adresa multilor ani de eforturi si privatiuni pe care i-am dedicat atingerii unui nivel profesionist intr-un domeniu care mi-e mult prea drag ca sa-l las terfelit. Poate ma insel, insa, si poate asta e menirea ICR, sa dea fursecuri prin capitalele lumii mititeilor care se trezesc cu pixul in mana si se apuca sa deseneze putulici pe caietul de matematica...
Cu prietenie,
Dan Popescu
Trimiteți un comentariu