Editura Adenium

Editura Adenium din Iaşi este o nouă construcţie editorială,  care îşi propune să publice (şi) cărţi de benzi desenate. Iată câteva spicuiri din programul lor editorial:

"Editura Adenium pregăteşte pentru tipar  volumele I, II si III ale seriei O inimă de broscuţă, semnate de Gheorghe Vîrtosu.

Foiletonul „O inimă de broscuta” va cuprinde peste 30 de volume, ce vor apărea însoţite de tomurile aferente de benzi desenate.
Volumele „Peniţa aurie - înger sau călău?”, „Primii paşi spre maturitate” şi „Valsul stelar al vieţii” sunt ilustrate în mod cu totul fascinant de către designerul Ciprian Ovidiu Dudaş.

Copilul, acest mugure omenesc, şi-a creionat dintotdeauna propria sa lume. Trăirile lui sunt asemenea unui permanent  şuvoi de apă limpede şi curată, care izvorăşte din adâncurile fiinţei sale.

O inimă de broscuţă oferă copiilor povestea unor personaje inedite, a căror copilărie este propria noastră copilărie, spre care fiecare dintre noi ne întoarcem de fiecare dată, cu aceeaşi sete de a redescoperi idealul în dragoste, în prietenie, în frumuseţe, în bunătate...

Împreună cu eroii Inimii de broscută,  copiii vor savura o poveste pentru toate vârstele,  care îi va introduce într-o lume aparte, trăind împreună emotţile coplesitoare ale primelor eşecuri, ale primei iubiri, ale primului sărut. Vor gusta, din păcate, şi din amărăciunea de nedescris a primelor trădări şi dezamăgiri. 

*************

Amintiri din copilărie - album de benzi desenate

Amintiri din copilărie de Ion Creangă este una dintre cele mai frumoase cărţi ale copilăriei din întreaga istorie a literaturii lumii.

Dar nu este, în primul rând, o carte pentru copii, o carte care să se citească uşor. Stilul elaborat, abundenţa de arhaisme şi regionalisme, bogăţia de expresii populare, ca şi distanţa de aproape o sută cincizeci de ani dintre două vârste ale culturii române, o fac mai degrabă accesibilă adulţilor şi tinerilor cultivaţi.

Pe de altă parte, aventurile prin care trece Nică, copilul de pe malurile Ozanei „cea frumos curgătoare”, nu sunt mai puţin palpitante decât cele prin care trec Tom Sawyer şi Hucklebbery Finn, puştii pe malurile maiestuosului Mississippi şi pot atrage interesul cititorilor de la cele mai mici vârste.

Cu acest gând a plecat la drum echipa noastră, când a conceput proiectul acestei ediţii a Amintirilor… în formă de bandă desenată. O versiune care nu urmăreşte să înlocuiască lectura minunatei cărţi ca atare, ci numai să pregătească cititorul foarte tânăr pentru o mai bună întâlnire cu textul lui Ion Creangă, povestitorul nepereche plecat din Humuleştii Neamţului."

Liviu Antonesei


De notat  că albumul Peniţa aurie - înger sau călău?, desenat de Şerban Andreescu, a fost lansat la Salonul Internaţional al Benzii Desenate de la Constanţa anul trecut. De asemenea,  albumul Amintiri din copilărie va fi semnat de acelaşi talentat desenator.

Desen de Şerban Andreescu

 Cei interesaţi le  pot comanda aici. 

Mai întâi MOEBIUS … acum TOPPI …

Sergio Toppi şi Michel Jans   Foto de  Laurent Melikian

În 2011, cu prilejul Salonului de la Iaşi, am avut pornirea să stabilesc drept temă a manifestării - “ARHITECTURA ÎN BD”. Prompt, ORDINUL ARHITECŢILOR DIN ROMÂNIA, filiala Iaşi-Vaslui s-a alăturat organizatorului tradiţional - CENTRUL CULTURAL FRANCEZ din Iaşi, asigurând susţinerea material-logistică a evenimentului şi a aportul preşedintelui Asociaţiei Bedefililor din România – Dodo Niţă, cu ajutorul căruia am decis ca participant  de onoare să fie invitat dl. Michel Jans, director al editurii MOSQUITO, din Grenoble, Franţa, important şi binecunoscut personaj din cercul autorilor şi producătorilor de benzi desenate.

         Au fost deschise, la sediul instituţiilor organizatoare, două expoziţii distincte, cu lucrări adunate în jurul subiectului definit - mediul construit arhitectural-ambiental, prezent în benzile desenate, aflat în situaţia de a nu fi limitat doar la cadrul utilizat ca simplă ilustraţie - decor al desfăşurării scenariului. Au fost expuse planşe ale graficienilor Miguelanxo Prado, Atillio Micheluzzi, Michel Jans, postere şi serigrafii semnate de François Schuiten, reproduceri după lucrările dominate de mister, ale exuberantului maestru milanez Sergio Toppi. Întâlnirea cu Michel Jans m-a făcut să descopăr fascinanta poveste a prieteniei dintre ei, precum şi colaborarea iniţiată, care a avut rezultat publicarea, republicarea, traducerea din limba italiană, a planşelor aflate în custodia editurii Mosquito,  determinată de dorinţa de a resuscita opera lui Toppi, aflat la o vârstă înaintată, deja bolnav, atunci pe cale de a se găsi într-un con de umbră nemeritat.          

         Zilele în care am discutat cu Michel  Jans au fost marcate de revelaţia de a descoperi amănunte ale pasiunii şi admiraţiei noastre comune : Sergio Toppi (născut pe 11 octombrie 1932, la Milano, Italia, decedat pe 21 august 2012). A fost fascinat încă de mic de dorinţa de a  desena, fără ca pentru acest scop să fi urmat studiul artelor în mod instituţionalizat. BD Guide, Encyclopédie de la Bande dessinnée internationale, lucrare coordonată de Claude Moliterni, aminteşte despre perioada începuturilor sale ca ilustrator la Enciclopedia Copiilor, o activitate pe care avea să o continue tenace, în postura de animator al studiolui  Pagot şi, concomitent, lucrând în publicitate. Avea să debuteze cu benzi desenate la Corriere dei Piccoli, cu povestirea « Pietro Micca », pe textele scrise de Milani. Preocupările ulterioare înscriu continuarea colaborarii seriei « Fumetto verita » şi « I Grandi nel Giallo », în timp ce stilul şi liniile graficii sale suportau un proces de rafinare. Anul 1974 avea să aducă o schimbare radicală a manierei, printr-o serie de BD istorice, pe aceleaşi texte ale lui Milo Milani, publicate în Messaggero dei Ragazzi. Începând cu acest moment, publică pe  scenarii proprii, în cea mai mare parte a revistelor italiene: Linius, Alter, Sgt Kirk, Corto Maltese, Il Giornalino. Desenează pentru colectia  « Un uomo, un’avventura » : L’Umo degli Paludi, L’Uomo del Nilo şi L’Uomo del Mexico. Adaugă câteva episoade în » L’Histoire de France en bandes dessinées » şi « Decouverte du monde » pentru Larouse. În lipsa unei legături cu adevărat trainice faţă de eroii desenele sale, preferând seriile independente, ia decizia de a-şi scrie singur scenariile albumelor, asemenea lui Hugo Pratt şi afinităţilor exersate ca urmare a legăturii prieteneşti cu acesta, fapt care-l aduce la situaţia de consolidare a statutului de maestru al B.D.-ului italian, apreciere confirmată prin apariţia lunară în  Orient-Expres, a seriei The Collector. În 1984 publică capodopera Sharaz-De, la editura Milano Libri, o călătorie indus în atmosfera poveştilor orientale din « O mie şi una de nopti ».

Desen de Sergio Toppi

Din anul 1997, editura Mosquito (artizan al publicării a peste 500 albume de benzi desenate), demarează (re)apariţia, începând cu Le Dosier Kokombo, a unui număr de 18 albume, care se alătură monografiilor Toppi, intrate  în colecţiile bibliotecilor publice şi ale  amatorilor.

Arta lui Sergio Toppi « de la origini, toate subiectele se găsesc reunite, amestecate în acelaşi desen » (după cum remarca Pierre Yves Lador) : locuri aflate oriunde în lume, povestiri inedite, de o neaşteptată diversitate, izvorâte din porniri întru-totul ficţionare, personaje incredibile, mixturi mitice bântuite de făpturi bizare, uneori ireale. Opera lui Toppi este definită prin puterea scenariilor, de a captiva şi încânta până la abandonul involuntar în voia povestirii.

Stilul grafic împus de Sergio Toppi, recognoscibil cu uşurinţă, dovedeşte, fără a impune minuţiozitatea, rigorile caracteristicilor etnice, topografice, arhitecturale, ornamentalistice, specificul local al vegetaţiei, trăsăturile fizionometrice, felul de îmbrăcăminte sau cultura, ambianţa zonelor populate de personaje, relatate într-un mod deliberat lipsit de exactitate, mai degrabă sugerate cu « precizie », prin savanta ştiinţă a alegerii elementelor definitorii, personalizate în mod artistic. Se poate exprima constatarea lipsei rigorii construcţiei corect anatomice, în ce priveşte desenele personajelor întruchipate, abordate într-o stilistică grafic-flexibilă. Realizarea acestora, se înscrie în termeni comparabili refuzării condiţionării de a reprezenta academic actorii zugrăviţi ai naraţiunii, să spunem, de pretenţia cerinţei, evident falsă, de aplicabilitate picturii cubiste suprapusă înfăţişării «clasice» a personajelor, abordare total îndepărtată de opţiunea adoptată de Toppi, cât mai ales, de dezicerea prezervării unităţii de exprimare. În mod cert, rezultatul nu ar fi reuşit efectul copleşitor-emoţional identificat, preponderent operei sale.

Definitorie apare măestria cu care este sugerată textura materialelor, manieră impusă drept specifică artei lui Topi şi principala calitate a desenelor, fapt care-i conferă elementul distinctiv. 

Desen de Sergio Toppi

Probabil că am reuşit să-l sensibilizez pe marele admirator şi prieten al lui Toppi, Michel Jans, numai prin faptul că am adunat toate cele 18 albume editate la Mosquito, sub îngrijirea sa, , ceea ce a făcut posibilă recunoaşterea pasiunii şi dovada aprecierii preferinţelor mele, orientate spre autorul pe care-l preţuim împreună cu aceeaşi intensă pasiune. Amiciţia legată între noi, cu acest prilej, mi-a permis să solicit editorului şi în acelaşi timp traducător, dedicaţii pe fiecare album.            

Este imposibil să nu înserez câteva cuvinte despre albumul pe care-l apreciez în cea mai mare măsură : « Tanka », ediţie care se bucură de suplimentarea cuprinsului cu o nouă povestire. Avem de a face cu un minunat exemplu de scenarii scrise cu o rară sensibilitate, întruchipată într-un autentic registru poetic, desenate între anii 1976-1988, a căror acţiune se plasează în secolul X - evul mediu al unei Japonii aflată în plin război intern, care evidenţiază un contrast dureros de atitudini, întrevăzut dincolo de dramatismul prezent pe toată durata parcursului acţiunii.  

Cu fiecare album al său, Sergio Toppi a etalat o lecţie asupra modalităţii de realizare a scrierii fiecărui scenariu şi a transpunerii în desene a prospeţimii imaginaţiei care l-a condus la crearea capodoperelor lăsate moştenire. 

Marea tristeţe reiese din răstimpul scurt în care au dispărut cei doi mari autori ai benzii desenate, Moebius şi Toppi. Cu toate că sunt consideraţi ca  practicând  modalităţi expresive diferite, nici măcar complementare, se poate declara cu siguranţă, asupra originalităţii artistice prezente în opera fiecăruia, ca fiind conduse la limite greu de regăsit. Tot ce ne mai rămâne de făcut este să deschidem albumele lor, ori de câteori vom simţi pornirea, îndreptată spre universuri distincte, paralele, convergând (totuşi) spre zona consistentă şi nemuritoare a artei BD.

Mati Botezatu

24 August 2012   

Desen de Sergio Toppi

Sergio Toppi şi Michel  Jans în decorul ultimei lor expoziţii

Mati Botezatu este arhitect, grafician şi unul din marii colecţionari de benzi desenate din România. În 1991 el a editat revista de benzi desenate Imago.  În prezent este organizatorul Salonului Benzii Desenate de la Iaşi.

Rahan și pariul Nostalgiei

(c) Andre Cheret & Roger Lecureux

Introducere

            S-a scris că benzile desenate sunt a noua artă (Lacassin 1971). S-a scris că, de fapt, benzile desenate reprezintă doar o juxtapunere de imagini și text în cadre ordonate secvențial (McCloud 1994, 9). Fără a vorbi de artă, în România benzile desenate cu greu pot fi numite o afacere de succes. Singura serie de albume BD publicată înainte de revoluție, în perioada în care benzile desenate erau ceva mai vizibile, fiind publicate în revistele și suplimentele pentru copii patronate de structurile de resort ale Partidului Comunist Român, a fost Colecția Stadion. Lansată la începutul anilor ’70, seria publicată de editura omonimă a însumat 10 albume, șapte din acestea adaptări după romane precum Toate pânzele sus!, de Radu Tudoran, sau Căpitan la 15 ani, de Jules Verne. Succesul acestei colecții, ne spun autorii Istoriei Benzii Desenate Românești, Dodo Niță și Alexandru Ciubotariu, este demonstrat de tirajul mare la care acestea au ajuns în 1973: 65.590 de exemplare, la prețul de 7 lei pe exemplar (2010, 148-150). Sfârșitul abrupt al colecției serie ar fi cauzat, susțin autorii, de criza petrolului de la jumătatea anilor ’70, pentru că „activul de stat și de partid a dat ordin să fie tăiate cheltuielile superflue, iar printre cele sacrificate a fost producția editorială și mai ales cărțile de benzi desenate” (p 150). Deși nu putem spune cu siguranță că au predominat motivele economice sau dacă și binecunoscuta schimbare spre Maoism în linia ideologică a regimului din acei ani a jucat un rol, dar abia în 2010 va mai apărea o colecție de reviste (nu albume) BD de asemenea anvergură. Desigur, vorbim despre traduceri ale BD-ului francez Rahan, lansate  pe piață aparent pe logica nostalgiei românilor pentru titlu, cu rezultate mixte după cum vom vedea. Acum, întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem este „Poți avea succes pe piață cu benzi desenate mizând pe nostagie?”.

Un BD francez în România

După cenzura Ocupației naziste revistele franceze de benzi desenate încep să reapară pe piață în 1945, iar cea mai răsunătoare dintre acestea este noua revistă Vaillant a Partidului Comunist Francez. Deși la început a conținut benzi desenate serializate precum Les Pionniers de l’esperance, o serie de aventuri științifico-fantastice, creată de Raymond Poivet și Roger Lecureux, în care un grup multi-etnic de bărbați și femei pornesc în misiunea de a răspândi un mesaj de toleranță în galaxie, revista va cunoaște adevăratul succes prin seria Pif le Chien, creată de José Cabrero Arnal (Miller 2007, 18). Popularitatea în rândurile publicului cititor de benzi desentate a câinelui antropomorfizat pe nume Pif, creația lui Arnal de pe vremea când lucra la ziarul L'Humanité, va fi atât de mare încât în două relansări succesive, va da numele revistei. În 1965 Vaillant devine, așadar, Le Journal de Pif iar patru ani mai târziu, Pif Gadget, revista de imens succes care a inundat chioșcurile de ziare franceze în anii ’70 și ’80 cu „gadgeturi” - jucării „surpriză” cu care venea împachetat fiecare număr. În paginile acestei reviste va vedea tiparul pentru prima dată faimoasa serie Rahan, creată de Andre Cheret și fostul „pioner al speranței” Roger Lecureux, înfățișând un „erou preistoric, apărător al unui set indiscutabil de valori umaniste”(p. 19). Cu părul lung și blond, curajos, inteligent și empatic, personajul Rahan, supranumit le fils des âges farouches, va ajunge să fie publicat în zeci de volume în Franța dar și în alte țări din Europa.

Printre aceste țări s-a numărat, desigur, și România. Pe filiera Partidului Comunist Român, Mihai Negulescu, redactorul-șef al revistei Cutezătorii, merge în iarna lui 1969 la Paris și se întâlnește cu editorii revistei Pif Gadget, în vederea încheierii unei colaborări de lungă durată între cele două redacții (Niță și Ciubotariu 2010, 75). Alunecând pe ultime valuri ale „dezghețului” ideologic de la sfârșitul deceniului al șaptelea și a înfrățirii dintre cele două partide comuniste, încep să apară exemplare cu aventurile lui Rahan și în România, mai cu seamă prin intermediul serviciilor de abonament oferite de Poșta Română. Caracterul inedit precum și calitatea artistică a revistei produse în Occident a asigurat epuizarea stocurilor livrate chioșcurilor de ziare astfel încât abonamentele prin poștă au devenit în scurt timp singura metodă sigură de a procura în mod constant revista. Nu ne-au rămas cifre exacte ale tirajului revistei în România, însă estimările personale ale lui Dodo Niță, bazate pe numărul abonamentelor disponibile pentru fiecare județ, plasează numărul minim pe țară undeva în jurul a 20.000 de exemplare. Periplul românesc al revistei ia sfârșit în 1981, poate din pricina măsurilor economice din acele vremuri și „eliminarea importurilor pe valută” (p 263), sugerează autorii Istoria Benzii Desenate Românești.

După 1990, însă, vor mai fi câteva încercări de a readuce Rahan, într-o formă sau alta, în România: Editura Aldo Press a reușit să scoată un singur număr în 1998; Editura Rolit International a editat patru numere în 2003 iar în 2007, șapte numere publicate de Editura A&A. Singura editura care până în prezent a reușit să spargă „blestemul Rahan”, dacă i se poate spune astfel, este Adevărul Holding care, pe 1 iunie 2010, a lansat o nouă colecție de benzi desenate Rahan, într-un tiraj uriaș de 200.000 de exemplare. Acestea nu mai pot fi numite albume BD din simplul motiv că structura editorială (trei povești, articole de curiozități din Africa) pare a fi cea a unei reviste; prin contrast, un album BD ar fi conținut, după standardul francez, 46 de pagini de poveste în benzi desenate neîntreruptă (e drept că nici albumele din Colecția Stadion nu au respectat acest „standard”, formatul adoptat fiind cel de 32 de pagini).

Marketizarea nostalgiei

Pentru a putea răspunde la întrebarea propusă în partea de început, va trebui întâi să definim conceptul de nostalgie și să vedem dacă acesta influențează preferințele de consum ale indivizilor.

Corelarea nostalgiei cu preferințele consumatorilor nu este o idee nouă. Morris Holbrook (1993), de pildă, a încercat să lege nostalgia de o altă variabilă adeseori amintită, vârsta, și să vadă cum influențează acestea „consumul nostalgic” (p 245). Când vorbește despre nostalgie, Holbrook se referă la „dorul pentru trecut (...) sau o înclinaţie pentru posesiunile şi activităţile asociate cu zile de altădată”. Aplicate pe filmele premiate cu Oscar, cercetările lui Holbrook au sugerat greutatea pe care o are nostalgia în preferințele consumatorilor dar și independența acesteia de vârstă, ambele reprezentând aspecte diferite ale aceluiași model de preferințe bazate pe nostalgie.

 În mod normal, calculele pentru revista Rahan ar fi simple: cei care au citit în copilărie aventurile lui Rahan în revista Pif Gadget, vor cumpăr astăzi revista Rahan să retrăiască senzațiile din trecut, sub pretextul de a le cumpăra pentru proprii copii. În ziua lansării și în săptămânile care au urmat, revista a beneficiat de o campanie mediatică agresivă, orchestrată de ziarul Adevărul. Articole intitulate „Rahan, cel mai potrivit cadou de 1 iunie”, „Clujenii încântaţi de Rahan“ și „Colecţia Rahan, cadoul ieşenilor pentru cei mici” prezentau Rahan drept cel mai bun produs publicistic pentru români și copii acestora de când s-a inventat tiparul. Alte articole precum „Bătaie pe Rahan”, „Sibienii au ieșit, prin ploaie, după Rahan” și chiar „Rahan a făcut furori în rândul nostalgicilor” (Adevărul 2010) pictau imaginea unui public cititor înnebunit sau extaziat după revistă, depășind obstacole semnificative pentru a o cumpăra de la chioșcurile de ziare. Așa să fi stat lucrurile în realitate?

În primul rând, totul sau, mai bine zis, nimic nu s-a desfășurat conform planului. Debutul enorm de 200.000 de exemplare, s-a „vândut” (primul număr al revistei fiind gratuit) doar în 35.000 de exemplare (Reporter Virtual 2010), o cifră care a continuat să scadă în săptămânile ulterioare, odată cu venirea frigului. Se cunoșteau cu mult înainte de lansarea acestei reviste problemele financiare pe care Adevărul Holding le avea cu vânzările colecțiilor de carte vândute împreună cu ziarul. Din pierderile totale în valoare de 50 de milioane de euro înregistrate în 2009 de presa scrisă din România, așadar în anul anterior apariției colecției Rahan, pierderile Adevărul Holding au reprezentat jumătate din această sumă, conform Registrul Comerțului (Ziare.com 2010). Se pare că nici cărțile nu s-au vândut pe cât de mult s-a promovat, anunțurile de vânzare de volume din diversele „Colecții Adevărul” putând fi găsite cu zecile pe platformele online de profil. În aceste circumstanțe, nu știm dacă strategia de marketing din spatele acestor colecții poate fi numită un succes.  

În al doilea rând, ce spuneau nostalgicii care frecventau atunci site-uri de profil precum salonbd.ro despre revistă, cei care, conform articolelor din Adevărul, se „băteau” pe revistă? „Coperta arată bine. În rest nu...nici concursul, nici cuprinsul, nici jocul, nici chiar benzile desenate” (Filip) sau „e foarte lăudabil ce au făcut cei de la adevărul de a scoate rahan, dar este o treabă tipic românească, pe jumătate făcută” (Costel) și chiar „Nu cred că am văzut până acum o bandă desenată tipărită în condiții mai proaste. La orice altă editură, chiar și pe vremea lui Ceaușescu așa ceva era trecut direct la rebut”, ne spune Cresponeus (salonbd.ro 2010). De fapt, majoritatea părea a continua să cumpere revista numai pentru a „sprijini cauza și sperăm că cei de la Adevărul sau alte edituri să prindă curaj în publicarea bd-urilor de calitate”. Aceștia să reprezinte publicul țintă al revistei, cel pe care îl avea în minte Adevărul Holding?

Concluzii

Am văzut cum albumele de benzi desenate nu au cunoscut un succes de durată în România înainte de publicare revistelor Rahan de către Adevărul Holding, și cum nici aceasta nu s-a bucurat de o primire lipsită de critici. Calitatea tipografică scăzută, adică imagini decolorate și șterse, de fapt scanări după paginile revistelor și albumelor vechi, ce nu pot fi comparate cu revistele originale, pe care le puteți vedea și singuri în colecția de publicistică a Bibliotecii Centrale Universitare din București, politica editorială discutabilă precum și o strategie de marketing greșit aplicată par să fi înstrăinat publicul țintă, cumpărăturii pasionați, cei cu adevărat interesați de benzi desenate, și e destul de greu de crezut că revista a putut atrage cumpărătorii celorlalte reviste pentru copii de pe piață. Acestea s-au resimțit în pierderile financiare ale editurii. Povestea mediatică a revistei Rahan a luat sfârșit destul de repede și pentru că „adevărații fani” sau „nostalgicii” preferă să nu-și cheltuiască banii pe un produs inferior celui citit în copilărie iar copii, publicul țintă de jure, probabil că nu au fost chiar atât de interesați de un Tarzan cu părul blond în timp ce alte distracții precum jocurile pe calculator au fost mai la îndemână.

Bibliografie

Holbrook, Morris B. „Nostalgia and Consumption Preferences: Some Emerging Patterns of Consumer Tastes.” The Journal of Consumer Research 20, nr. 2 (Septembrie 1993): 245-256

Lacassin, Francis. Pour un neuvième art: la bande dessinée. Paris: Union générale d'édition, 1971

McCloud, Scott. Understanding Comics. The invisible art. New York: HarperPerennial, 1994.

Niță, Dodo și Ciubotariu, Alexandru. Istoria Benzii Desenate Românești (1891-2010). București: Editura Vellant, 2010

Cătălin Buzoianu 

Mai 2011

  

Cătălin Buzoianu este student la Masterul de Antropologie din cadrul Facultății de Științe Politice, SNSPA, București. Textul de mai sus reprezintă lucrarea sa pentru evaluarea finală la cursul "Sociologie Aplicată: Marketing și Consum" din anul al III-lea de facultate.

Mila 23 - un nou album de Alex Tamba

 

  “MILA 23” este o poveste grafică,  în care ficţiunea şi realitatea s-au întrepătruns şi au dat viaţă unui personaj în ale cărui aspiraţii şi împliniri am avut surpriza de a mă regăsi.

  Vă  invit să descoperiţi, în avanpremieră, o carte de care sunt mândru şi care îmi doresc să aducă, mai ales celor tineri, îndrăzneala de a-şi urma visele şi de a le implini." 

  Ivan Patzaichin 

  Miercuri,  8 august 2012, de la ora 12.00, la Vodafone Experience Store - AFI Palace Cotroceni (et. 1), va avea loc lansarea unui nou album de benzi desenate,  „MILA 23” – o poveste despre Delta Dunarii şi visele copilăriei, realizat de Alex Tamba şi editat de Mandragora (70 de pagini în culori, format comics).

  Alex Tamba confirmă astfel primirea encomiastică pe care am făcut-o albumelor sale  "Elabuga" şi "Sidi Bouzid Kids" şi-şi continuă triumfal cariera de creator de benzi desenate.

   Felicitări şi editurii Mandragora (rolul unui adevărat editor - de multe ori necunoscut de marele public - este esenţial în cariera unui artist).

   Voi reveni în curând cu o cronică a acestui nou album.