Nostalgia copilăriei : Biblioteca/muzeu a lui Ciprian ep. 1

 

fotografiile aparțin lui Ciprian A. 

Multă vreme (înainte de 1989) singurii bedefili (colecționari pasionați) pe care i-am cunoscut au fost Viorel Pîrligras și Marian Mirescu. Creatori ei înșiși de benzi desenate și science-fiction, strângeau și păstrau cu grijă cărți SF, Pifuri și numere vechi din revistele copilăriei lor, precum Cravata Roșie, Luminița, Cutezătorii…

Când am scris prima variantă a Istoriei BD românești, pe colecția de reviste vechi a lui Viorel m-am bazat pentru documentare. O ținea într-un geamantan de lemn (cel cu care făcuse armata), sub pat…

Apoi am publicat sute și sute de articole despre benzi desenate, în special în Mini Azi și Strip Top. Apoi am scris cărțile pe care unii dintre dvs. le-ați citit.

Apoi am deschis acest blog și mult mai târziu și o pagină de facebook.

Așa am aflat că nu suntem singurii bedefili, noi, cei 3 de la Barletta, pardon Craiova (sic !)… Au început să-mi scrie  din ce în ce mai mulți bedefili, din București, Brașov, Cluj, Iași, Alexandria, Săveni etc etc.  Cu unii m-am împrietenit, ne-am întâlnit și am început să colaborăm. Sper ca și pe ceilalți să-i cunosc și în realitate, într-o zi.

Din străfunzimile Moldovei mi-a scris la un moment dat Ciprian. Un alt Ciprian a fost cel mai bun prieten al meu la școala generală. Ne vizitam, schimbam cărți și toată ziua vorbeam despre ele. Așa că l-am simpatizat din start pe Ciprian din Moldova, fără să-l întâlnesc vreodată. Dar cu siguranță îl voi cunoaște, acum sunt tânăr pensionar și am mult mai mult timp liber pentru călătorii.

Până atunci el a binevoit să împartă cu noi bucuria bibliotecii sale – un adevărat muzeu personal al copilăriei regăsite.

Dodo Niță

 

“Tata a început din adolescență sa cumpere reviste de la vechile chioșcuri de ziare, cu precădere tehnice. Primele mele culori or fi fost "Pagina isteților" din Racheta cutezătorilor, dar schemele electricelor din miile de Știință și tehnică și Tehnium nu le înțeleg nici azi.

Aveam 4 ani când am găsit pe covor, lângă patul meu, un Rahan. Galben, nr. 19, cu un blond puternic care se lupta cu un șarpe uriaș. Imagine care a depășit cu mult ilustrațiile cărților dăruite de mama.. Apoi au apărut câteva Pifuri. Câtă fascinație, ce minunății de culori într-o lume searbădă, ce de peripeții și gaguri pricepute de un copil care nu știa nici să scrie... A fost perioada în care am fost fermecat iremediabil. Și de atunci a început așa-zisa nebunie, un periplu prin viață,  din care nu lipseau căutările întru BD.

 Din lumea aceea sărăcită de culori fascinante, am făcut grele eforturi să pot atinge un crâmpei de bandă desenată. Străinele erau cele rare, puțin noroc era cu cele românești, săptămânale, lunare, anuale, cu doar câteva pagini care nu săturau nicicum.

Au urmat căsătoria, copilul, meseria, divorțul, o noua familie și un nou început, unde sufletul mi-a fost umplut de alte străluciri și tenebre, iar banda desenată a zăcut în saci, pierderi și uitare.

 Acum vreo 5 ani eram pe cale să devin german, fără rădăcini, docil și obedient, bogat în bani dar tot mai sărac sufletește. Dar cineva, fără sa aștepte răsplată, un necunoscut mai pasionat decât eram eu atunci, mi-a întins mâna. De atunci nu mă mai  opresc. Colecția uriașă de Pifuri, renăscută și reașezată sufletește, vi se datorează. La fel și alte colecții. La fel și căutările mele de cărți pentru copii pierdute. La fel toate darurile primite din locuri unde nu puteam ajunge, cu toate prieteniile și bunăvoințele de care am avut parte, fără sa le merit pe deplin.

Azi am o colecție amplă, în creștere săptămânală, un mixaj de pasiune și amintiri, un loc în care s-au adunat comori din trecutul meu șidin  cel colectiv, un mic muzeu al minunaților creatori de frumos din copilăria noastră, de care, poate, se vor bucura generațiile post-internet….

Camera unu a podului e dedicată unor vechituri cu care s-a ocupat tata: electronice, foto, ceva reviste. Mai sunt caietele păstrate din clasa întâi, ale mele și ale fiului meu. Și machetele, care au și ele o poveste. Întâi m-am îndrăgostit de un Humvee de armată, scara 1:24, luat dintr-o benzinărie prin anii 2000. Apoi au venit altele, cu zecile. Ajunsesem sa fiu obsedat de aceste mașini, până când am aflat că o bună colegă, psiholog de copii, duce lipsă de jucării. Doi saci plini i-am dus a doua zi. Aparent, mă vindecasem. Câțiva ani am fost liniștit, până a apărut colecția DeAgostini, "Mașini de legendă", începută cu Dacia 1300. De atunci a reînceput calvarul. Nebunia…

Ciprian A.