"LUCA PIŢU - Cea din urmă învârtire", de Mati Botezatu

Luca Piţu (1947-2015)

Cu toate că ne-am rotit vremelnic în spaţiul “iaşiot”, nu pot afişa meritul de a fi stat îndeajuns de mult în preajma Magistrului della Cajvana. 

Contemporaneitatea întâmplătoare nu a fost suficientă  încât să fiu impregnat pe îndelete de discursul şi pătrunderea solicitantă a scriiturii sale. Conversaţia cotidiană cu el (profundă şi erudită în ceea ce-l priveşte) purta ecoul cu însemn inovator al textului dens formulat cu o prospeţime uimitoare. M-au încântat mereu formulările zeflemitoare, parodiatice, în contrast ciudat cu repetarea obsesivă a subiectului devenit tradiţional: bătaia de joc focalizată înspre “colonii” vremurilor marxiste. În texticulele  demolatoare de clasice exprimări transpare temeinica osatură culturală a sofisticatului Luke McPitoo, întru-totul lipsită de înveşmântări tradiţionale. Competent în mai toate temele abordate, gânditorul bucovinean nu se arăta interesat de redări literare cu efecte derivate din construcţii vizuale, dovada suficientă fiind lipsa acestora în scrisul său. Orientarea evidentă a focalizării textelor emise îndreaptă comunicarea spre genul eseu. Moldavul cu extensii de apartenenţă universală mizează pe mesajul esenţial al substanţelor elementare şi nu insistă pe abilitatea demonstraţiilor explicative sau a compunerii imaginilor. Predilecţia (preluată de la Frédéric Charles Antoine Dard) pentru jocuri de cuvinte, argou, calambururi, umor lingvistic – modă răspândită (şi) multumită lui - a făcut sumedenie de consumatori în lumea majoritară altor asezări a învăţăceilor-absolvenţi universitari ai perimetrului adiacent malurilor bahluviene. Sub controlul stilistului, stăpânirea limbajul devine obiect plastic supus modelării inventive. 

          O conversaţie pe care am purtat-o tustrei (o noapte întreagă, în locuinţa şi cu participarea lui Liviu Cangeopol, pe Moara de foc), la o sticla de wisiky Golden Mist – vorbitorul a şăpti graiuri şi traducătorul în franţuzeşte a “Poveştii dânsei” avea să risipească (datorită discursului analitic sustinut) aburii lăsaţi în mintea-mi la vizionarea uimitoare a filmul lui Tarkowski -  “Călăuza”. Lecţia profesorului avea să-mi întipăreasca reflexul termenului “revelaţia fulgurantă” - cheia înţelegerii conceptului în jurul căruia a fost edificată construcţia cinematografică. Adus atunci în discuţie, episodul dezvăluie marginalitatea preferinţelor în privinţa consumul vizual de care se face responsabil Magister Casvanaeus, în favoarea focalizării exerciţiului (triumphalic) spre alte repere.

Din acest motiv, am fost mirat să aflu noutatea neaşteptată a posesiei (neuzuală în acele vremuri şi tărâmuri) în “claxoniera din cartierul latrin” a impresionantei creaţii grafice semnată Guido Crepax: Emmanuelle, traspunere în BD a romanului scris de Emmanuelle Arsan. Tentaţia parcurgerii albumului primit cadou de la prietenul său din Franţa (care i-a sesizat evidentul interes pornit din simţiri erotice) m-a făcut să dau degrabă curs invitaţiei. Am pătruns în spatiul doktorului in litere şi încântat am parcurs cu privirea albumul gigant. Conexiunea legată de produsele benzilor desenate  s-a înfăptuit fără a fi o preocupare mistuitoare şi s-a datorat  frecventării constante produsă de interesul pentru universul artelor. Înclinaţia dobândită profesional survine asupra vieţii lui urmare a faptului că teritoriului hexagonului devine părtaş ambianţei, iar Lucot Pitou îi datorează mare parte a devenirii sale. Arta BD-ului (în sine) nu a fost o atractie speciala. În ceea ce mă priveşte, nu l-am auzit să aducă aprecieri critice privind resimţirea performanţelor despre autorii celebri aflaţi în jurul fenomenului, cu toate că recunoştea plăcere admiraţivă legată de opera dăruită de amic, prin plasarea acesteia în biblioteca sa ticsită. Avea argmente sa susţină şi probabil judecata era  tributară enunţului (atunci şi astăzi vehiculat): benzile desenate = parte a subculturii. Nu multă vreme după episodul descris, mi-a mărturisit că a transmis (la rândul său) preţioasa tipăritură unui amic din cercul cunoştiinţelor (poate mare amator), ceea ce probează opinia asupta “bedelelor”, sau măcar dovedeşte lipsa spaţiului (deja supra-aglomerat) pregătit să adăpostească multitudinea tipăriturilor invadatoare a habitatului subdimensionat. 

          Apoi, în preajma “revoluţiei din 1989”, am aflat de arestul său la domiciliu, consecinţă firească în acea vreme, urmare a atitudinii sale proclamate cu voce tare.  Nu mică mi-a fost surprinderea să mă pomenesc faţă în faţă cu el, liber şi nevătămat, în seara zilei de 20 decembrie, după ce a sunat la uşa apartametului meu! Atunci am aflat de perioada când a fost supravegheat îndeaproape, în faţa uşii garsonierei din Nicolina, pe rând “protejat de lucrători cu ochii albastri”, explicând astfel absenta pentru o vreme…

         

Imago. nr. unic, iunie 1991

Schimbarea survenită în perioada următoare a fost răstimpul care a condensat publicarea de articole, cărţi, apariţii la tv, etc. Ascensiunea pe planul carierei universitare a devenit importantă, deşi poticnită de intervenţiie confraţilor.

          În zilele primului an al deceniului nouă din secolului XX, la Casa Cărţii, iarăşi din întâmplare, ne-am întâlnit şi i-am vorbit despre intenţia realizării proiectului unei reviste româneşti de benzi desenate. Incitat de entuziamul  propulsării fenomenului în arcul curcubeului artelor şi al plasării temelor consistente în spaţiul culturii, a preluat invitaţia care a urmat sclipitorului editorial “Două învârtiri în jurul bedeului” din revista IMAGO. Cert, i-a plăcut idea urmarită în scris, apreciată încă de atunci de bedefilii autohtoni. Iar rezultatul, mi-a comunicat (tot în trecere fiind) l-a inclus şi într-una dintre cărţile lui, reunind o compilaţie de articole deja apărute. Mai puţin ştiută in revista Imago este contribuţia în compunerea unor texte nesemnate aparţinând poetului Emil Brumaru. 

Ultima survolare în jurul fărâmei accidenatal abordată s-a petrecut în 2015, acum nu mult timp în urmă… Bedeaua, preocuparea “excentrică” operei a căpătat suficientă forţă  centripetă, încât să-l propulseze acolo unde-i este locul: pe orbita clestă, printre corpurile cereşti cu lumină proprie. Rămâne de văzut cât din licărul perceput este asimilat de privirile observatorilor …  

Mati Botezatu – august 2015