Statuia lui Gorbaciov

 

În 1988 eram în excursie (prin B.T.T.)  în Uniunea Sovietică.  Mergeam cu taxiul  (era atât de ieftin în acele vremuri) de la hotelul de la marginea Moscovei,  unde eram cazați spre centru, la cumpărături,  când,   deodată, șoferul  a tras de volan la dreapta  și a trecut de pe prima bandă  pe cea de-a doua. Pe lângă noi au trecut, cu viteză,  trei limuzine negre, cu geamuri fumurii.

„Gorby”, ne-a spus taximetristul, arătând spre cele trei mașini...

„Cum,  domnule”, ne-am dat coate,” păi la noi se închide jumătate din București când trece tovarășul spre Snagov, iar aici nu doar că nu se oprește circulația, dar  nu tu mașini de miliție, nu tu girofaruri, nimic!?”

Mai  târziu, la un pahar de vorbă, ne minunam  ce democrație adevărată era în  Uniunea Sovietică.

„Uite, domnule, Iuri  Andropov  a domnit  doi ani, Kuku Cernenko  un  an,  Gorby e  doar de 3 ani la putere, asta democrație, domnule, nu ca la noi... Nici nu mai trebuie să facă alegeri, că-i alege doamna cu coasa... Doar pe Pingelică al nostru nu-l ia, de 24 de ani....”  filozofam noi, la tejghea.

La finele anilor 80 eram abonat și citem cu multă curiozitate  revistele Uniunea Sovietică,  Lettre Sovietiques, Le Film Sovietique și ... Micha.

Când îl vizitam, prin 88-89, pe Vlad Mușatescu, îmi dădea să citesc revista moldovenească Literatura și Arta, care tocmai trecuse la grafia latină. Tot el mă sfătuia să citesc  Cele 12 scaune și Vițelul de aur, de Ilf și  Petrov.  Și nu vorbea decât de  glasnost și perestroika .

Citeam toate aceste publicații cu nesaț. Voiam să înțeleg  de ce la ruși funcționa glasnost și perestroika, iar noi stăteam  ore în șir la coadă pentru mâncare,  învățam la lumânare și  ne băteam pe apa caldă sâmbăta seara.

A durat mult, dar am înțeles.

Gorbaciov nu a dorit nicio secundă căderea comunismului, ci  doar reformarea sa.

Gorbaciov nu a dorit nicio secundă   destrămarea lagărului socialist și nici a Uniunii Sovietice, ci doar autonomie în luarea deciziilor, pentru despovărarea bugetului național.

Cel care a distrus Uniunea Sovietică a fost Boris Elțin,  slugoiul   care a mușcat mâna binefăcătorului său (Gorbaciov  îl numise primar al Moscovei în 1985).

Ca în banda desenată Iznogoud,  Elțin și-a dorit să devină șef în locul șefului și pentru asta a destrămat Uniunea Sovietică , proclamând independența Federației  Ruse și instigând ceilalți șefi de republici autonome să  facă la fel (în noiembrie 1990 a semnat tratate de recunoaștere reciprocă a suveranității cu Ucraina și Kazahstan). În timp ce  Gorbaciov urma calea legistă, dar în interiorul unui for legislativ depășit și perimat, Elțin scotea mulțimile în stradă, promițând marea cu sarea și instigând oamenii contra lui Gorbaciov. 

Pe  data de  6 noiembrie  1991 Boris Elțin  desființează   Partidul Comunist din Uniunea Sovietică  și ordonă  confiscarea  patrimoniului său. Majoritatea fostelor republici sovietice își declară independența (faptul că unele se vor reuni în  Comunitatea Statelor Independente nu mai are nicio relevanță).

Spre deosebire de  demenții sanguinari care au condus țările socialiste, Gorbaciov a avut inimă și  nu s-a cramponat de tron atunci când slugile l-au dat la o parte. În noaptea de Crăciun a anului 1991 și-a anunțat demisia din funcția de preșsedinte al Uniunii Sovietice și a ieșit din politică, intrând în istorie.

Elțin și-a arătat adevărata  față în octombrie 1993, când a pus tunurile pe Parlamentul Rusiei , atunci când deputații  au  votat destituirea sa.   Mii de oameni au murit ca proștii, cică apărând democrația,  mitraliați de forțele speciale.  Cam cum s-a întâmplat în decembrie 1989 la noi,  când Iliescu și camarila sa au inventat teroriștii.

Aceasta e diferența între reformatorul Gorbaciov și ciocoiul Elțin.

Va urma un deceniu de  capitalism de cumetrenie,  în care camarila lui Elțin va  deveni proprietară, cu acte în regulă, a întregii avuții a Uniunii Sovietice, în timp ce proștii care urlaseră ”Jos Gorbaciov!”, trăiau de pe o zi pe alta.

Iar atunci când bețivanul Elțin a devenit incontrolabil,  camarila a  adus  la conducerea statului o slugă a acestuia.

« Țiganu' când s-a văzut împărat, întâi pe ta-su l-a spânzurat »

Putin nu s-a atins de familia  imperială, dar i-a belit pe toți  oligarhii care nu i-au pupat inelul. Iar poporului, pentru că nu a putut să-i dea pâine pe săturate, i-a dat circ cât cuprinde : mândria națională (conform unui alt proverb din vechime :  « prostul nu e prost destul, dacă nu e și fudul »)!

Iar astăzi, datorită acestui naționalism prost interpretat, mii și mii de oameni nevinovați au murit în războiul frățesc dintre  Rusia și Ucraina, iar restul Europei se zgârcește la câțiva euro pe care trebuie să-i plătească în plus pe energie, în loc să-i tremure izmenele că țarul Rusiei (am văzut într-un reportaj filmat acum câțiva ani că așa îl numesc mujicii pe Putin) poate oricând să apese pe buton și să declanșeze iarna nucleară din care nimeni pe Pământ nu  va mai avea scăpare.

 

Până atunci, indiferent ce părere au rușii despre el,   țările eliberate din ghearele comunismului ar trebui ca în locul  statuilor soldatului rus  eliberator (ăla de-i put picioarele – vezi Alo Teodoreanu) să  ridice  statui lui Gorbaciov.   Fără perestroika și glasnostul lui, am fi  trăit și noi, est-europenii, ca în Rusia putinistă.