Costel sau "Viața și moartea pe facebook "

 Costel nu era nici mai bun, nici mai rău decât noi, ceilalți colegi.  Citeam aceleași cărți, beam aceeași bere, ne uitam după aceleași fete,  îndrăgeam sau înjuram aceeași profesori.

 În pauze jucam fotbal de masă  - bambilici -  pe catedră, cu două manuale cu coperți cartonate, pe post de palete și fața de masă rulată, pe post de fileu.

Era totuși o diferență, Costel înțelegea mai bine fizica decât mine și de aceea, în unele  recreații,  își dădea silința să-mi  explice - pe înțelesul meu  - ceea ce nu pricepeam  de la profesorul V.

Evident, după liceu, Costel a terminat  Facultatea de Electrotehnică, la Timișoara, iar eu una economică, la Craiova.  Apoi  drumurile noastre s-au despărțit, el rămânând în  vest, iar eu plecând spre estul… țării.

Dar, așa cum se știe, mai devreme sau mai târziu ne întoarcem toți la locul… faptei.

Într-o  zi mă scoase din cifre  țârâitul telefonului.

 -   Salut, sunt Costel Croitoru.

-         -  Costele, nu pot să cred, tu ești sau umbra lui Mircea la Cozia? (instantaneu mi-am adus aminte de glumele noastre de liceeni  imberbi).

-          - Eu sunt Măria Ta! Dacă ai timp, coboară-n jos, luceafăr blând…

Cele 6 etaje până la birou le urcam uneori cu liftul, dar le coboram totdeauna per pedes. Acum le-am coborât aproape în zbor planat, de bucurie că mă revăd cu fostul meu coleg și prieten.

-          - Salut, Costele, de unde ai apărut, domnule? Și cum m-ai găsit?

-          - M-am întors de la Timișoara și m-am întâlnit cu Ciprian pe stradă, care mi-a spus că lucrați la același serviciu (Ciprian fusese cu noi în clasă și, din 90,  lucram la aceeași  întreprindere, chiar dacă la subunități diferite).

Costel nu era foarte schimbat față de liceu. Evident, mai bătrân cu 25 de ani, dar nici nu se îngrășase,

nici nu chelise, ca alții (suivez mon regard). Era îmbrăcat în costum (cam uzat pe la mâneci) și avea obrajii roșii. Ne-am așezat la o  terasă.

-         -  Bem  o bere?

-          - Bem și două, cum să depănăm amintiri  cu dinaintea goală…

-          - Măi, măi, să știi că atunci când am citit prefața ta la Fundația lui Asimov mi-am dat seama că ai ajuns un om mare.

-         -  Ei, mare, mare în kilograme, am răspuns eu modest. Și nu era prefață,  ci  postfață.

-          - Ba da, ba da, că am vorbit și cu  Coco Cozmiuc de tine…

-          - Cum, ești prieten cu Constantin Cozmiuc,  fabulosul scriitor?.

-          - Da  cum, ce mai băute am tras împreună… că el numai așa își găsea inspirația… Ai citit ceva de el?

-          - Ce  vorbești, domnule, când eram la cenaclu era unul dintre dumnezeii mei, el și Silviu  Genescu, tot de la Timișoara. Dacă vrei, îți spun Maidanul cu extratereștri pe de rost…

-          - Da, foarte bun scriitor, suntem  prieteni apropiați…

Și apoi au început să curgă amintirile de elevi  și, evident, ce mai fac și ce au ajuns colegii noștri…  Prejbeanu, Niculescu, Ciucă,  Anca e medic, Anamaria  e în Canada  etc etc.

Cam o dată la două săptămâni a luat obiceiul să mă sune și să mă cheme să mai bem o bere împreună (el bea,  eu eram la dieta  “Coca-Cola” pe vremea aceea). Vorbeam doar de cărți și de colegi/colege, în mod straniu nu discutam niciodată nici de fotbal, nici de politică, le evita cu delicatețe.

Încet-încet am aflat de ce se repatriase de la Timișoara , unde lucrase la Romtelecom până când îl externalizaseră din cauza  pasiunii pentru Bachus, faptul  că locuia cu mama lui într-o comună suburbană  și mai ales că  nu-și găsea un job de inginer în Cetatea Banilor (din același motiv).

Deși tot timpul venea cu obrajii roșii la întâlnirile cu mine, nu consuma niciodată mai mult de o bere, după care îmi cerea împrumut bani pentru biletul de autobuz și pleca acasă.

Anii  au trecut și, după o vreme, nu m-a mai căutat.  Dar, într-o zi, cine credeți  că-mi cere  prietenia pe facebook?  Costel! 

   "Salut, sunt în Anglia, am job, lucrez la un patron chinez, la o făbricuță de procesare a cărnii de pui!"

M-am bucurat pentru el, de  atâția ani nu-și găsea  slujbă la noi și acum, în sfârșit, avea și el, poate,  un viitor.  La exact un an de când se angajase în Anglia a venit în concediu și  mi-a dat telefon.

-         -  Salut, ne vedem? De data asta dau eu  berea...

M-am dus cu bucurie la întâlnire și Costel nu mi-a dat doar o bere, ci și un ceas! A scos frumos din plasă un ceas  brățară,  ambalat  într-o cutie de carton,  și mi l-a oferit, spunându-mi că a venit vremea să facă și el cinste.

M-a mișcat foarte mult gestul său și de aceea nu i-am mai  spus că eu nu port ceas la mână din pricină că mă jenează răceala metalului pe piele și nu pentru că nu aș avea bani să-mi iau unul (din cauza asta, de altfel, am un sertar plin cu ceasuri, toti  prietenii  îmi fac cadou la aniversări).

Apoi Costel s-a întors în Anglia. A devenit foarte activ pe facebook. Activ , în sensul că destul de des posta câte ceva -  doar lucruri  pozitive -  și  mai ales  ne saluta, pe noi prietenii săi (și văd ca are și astăzi  3855, din care 22 comuni).

Și nu doar cu „Bună dimineața”,  „O seară frumoasă”  sau „O noapte liniștită”, ci  și cu  „O zi de marți frumoasă”,  „O zi de miercuri minunată”, „Bună dimineața, zi de joi ca voi”,  „Sâmbătă, zi frumoasă de week-end” etc!...

Unii dintre noi îi răspundeam cu like-uri, mai ales femeile,  și  chiar îl „invidiam” ,ce de admiratoare are pe FB, știind  că în țară fusese un om singuratic, nu fusese căsătorit și nu avusese niciodată o prietenă apropiată (după cum îmi povestise).

Apoi , într-o zi,  Costel a pus pe pagina sa de facebook...un psalm:  „ Domnul este Păstorul meu. Nu voi duce lipsă de nimic.  El mă paște în pășuni verzi și ma  duce la ape de odihnă; îmi înviorează sufletul și mă povățuiește pe cărări drepte, din pricina numelui său.”

După câteva zile, pe 4 iulie, Costel a postat un selfie (nu zâmbea niciodată în poze, ba chiar avea un aer trist, dezamăgit)  iar după o lună și ceva, pe 27 august 2019, cineva  a scris pe pagina lui Costel:   „Vărul meu Constantin Croitoru a plecat pe ultimul drum”  și a completat, prozaic, într-un comentariu,  că s-a spânzurat.  

 Mulți dintre prietenii săi virtuali continuă să-i spună și azi la mulți ani de ziua sa de naștere (în februarie) sau de onomastică,  deși el nu mai e de doi ani!

Cam asta e viața (și moartea) pe facebook.